„Paște” sau „Paști”: cum este corect?

Triumful vieții - de Michael Dudash



Multă lume m-a întrebat cum se spune corect: Paşti sau Paşte. Răspund pe scurt astfel: sărbătoarea are în originile sale – dacă trecem de etapa ebraică pesah – şi acea azimioară numită pască (dupa opinia etnologului Simion Florea Marian; alţi cercetători sunt de părere că mielul jertfit purta acest nume, de „pască”). La plural, acest cuvânt face „paşti”: o pască, două paşti, conform unei alternanţe obişnuite în româneşte, cum e şi în verbul a paşte: „să pască, să paşti” sau a naşte: „să nască, să naşti” etc. Aşadar, Paşti e pluralul de la pască. Resimţit, în mod normal, ca un plural, vorbitorii au căutat, când era vorba de sărbătoarea într-ale cărei zile ne aflăm, au căutat singularul, şi astfel a fost derivat singularul „Paşte”, spunându-se, firesc, fie „sărbătorile de Paşti”, fie „sărbătoarea Paştelui”. Amândouă formele sunt la fel de corecte, şi alte subtilităţi pe această temă nu au substanţă, e o falsă problemă.

 

Spre a vă convinge suplimentar că aceste două forme sunt folosite aleatoriu, ori una ori alta, fără vreo deosebire de sens, am cules din din Dicţionarul limbii române al Academiei (dicţionarul tezaur), câteva atestări ale cuvântului în limba veche, unde le găsim în mod egal pe amândouă. La Coresi aflăm „Paştile” („Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”), ca şi la Varlaam („mieluşelul Paştilor”), dar în marea Biblie de la 1688 găsim „Paştele”  („Va face Paştele Domnului în luna a doua într-a patrasprăzecea zi”). Venind mai încoace, la Coşbuc găsim „Paşti” („Era după Paşti şi era un timp bun”), dar la Negruzzi, Hasdeu sau Delavrancea, „Paştele”: iată un citat din Hasdeu: „Ţara mai întâi de toate; Paştele mai pe urmă!”). Şi la scriitorii moderni găsim ambele forme, aşa că, repet, sunt deopotrivă corecte, una fiind percepută ca singular, alta ca plural.

 

În aceeaşi ordine de idei, aş mai avea de adăugat că există şi un nume de persoană, destul de frecvent în multe ţări, inclusiv a noastră, legat de sărbătoarea Paştelui. E vorba de numele Pascal, foarte obişnuit în româneşte sub forma Pascu. Iniţial, el era atribuit îndeobşte celor născuţi în această perioadă. Originea numelui e uşor depistabilă: ea se află în adjectivul latinesc paschalis (derivat din substantivul pascha) şi care înseamnă „pascal”, „de Paşti”, ceva care ţine de sărbătoarea Paştilor. În documente româneşti, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441 găsim deja varianta autohtonă Pascu.

 

Cu ce să închei mai bine, decât cu un gând frumos şi nobil?: „Omul nu este decât o trestie, cea mai plăpândă din natură: dar este o trestie cugetătoare. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce-l ucide, pentru că el ştie că moare”. Acest gând a fost pus pe hârtie, acum peste 300 de ani, de marele filosof francez Blaise Pascal.

 

 

(de George Pruteanu [22.04.1998]; sursă: http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis402pasti.htm).

 

Miercurea din octava Paștelui

Cina în Emaus - de  Carl Heinrich Bloch.

Evanghelia Luca 24,13-35 În aceeaşi zi, prima a săptămânii, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

 

Reflecție

 

 

„Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?

 

 

Astăzi, Evanghelia ne asigură că Isus este viu şi rămâne centrul pentru a edifica comunitatea discipolilor. Şi în acest context eclezial – în întâlnirea comunitară, într-un  dialog cu fraţii şi surorile noastre din aceeași credință, în ascultarea comunitară a Cuvântului lui Dumnezeu, în iubirea împărtășită de gesturi de fraternitate şi de slujire – ucenicii pot să aibă experienţa întâlnirii cu Isus cel înviat.

 

Discipolii cu gânduri triste, nu și-au imaginat niciodată că acel străin ar fost de fapt învățătorul, Cel Înviat. Dar simţea că le „arde” inima (cf. Lc 24,32), atunci când el le vorbea: „explicând” Scripturile. Lumina Cuvântului împrăștie duritatea inimii lor şi li „s-au deschis ochii”(Lc 24,31).

 

Icoana discipolilor din Emaus serveşte ca un ghid pentru drum lung al îndoielilor, al preocupărilor şi al dezamăgirile noastre uneori amare. Calatorul divin rămâne partenerul nostru pentru a ne introducă – cu interpretarea Scripturii – în înţelegerea tainelor lui Dumnezeu. Când întâlnirea devine deplină, lumina Cuvântului îi urmează lumina care răsare – „Pâinea Vieții” – cu care Cristos îndeplineşte în mod suprem promisiunea: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20).

 

(pr. Luis Peralta Hidalgo SDB [Lisboa, Portogallo]; trad. I.C.; sursa:

http://evangeli.net/vangelo/giorno/III_07).

 

 

 

 



 

Marți din octava Paștelui (omilie)

Isus înviat o cheamă pe nume pe Maria Magdalena.

Evanghelia Ioan 20,11-18: În acel timp, Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare. Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!” Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: „Rabbuni!” - care înseamnă „Învăţătorule!” Isus i-a zis: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!»”. Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea.

 

Omilie

 

 

 

Relatarea întâlnirii Domnului înviat cu Maria Magdalena este o pagină de mare profunzime. Duhul Sfânt care-i este autorul să ne ajute să înţelegem ceva!

 

1. Trebuie notat că aceasta este prima apariţie a Domnului înviat. Prima persoană căreia Cel Înviat i se face văzut este aşadar o femeie; iar întâlnirea are loc într-o grădină. Aceasta nu a avut loc la întâmplare.

 

O grădină a fost aceea în care femeia a fost înşelată de Satana, introducând în universul creat păcatul şi moartea. Ascultarea noului Adam ne-a răscumpărat: venind în lume a spus „iată, vin să fac voia ta” (cf. Ev 10,5-10). La început stă o femeie, Maria, Fecioara Mamă, care ascultă. La sfârşit este o altă femeie, Maria Magdalena, care realizează prima întâlnire cu noul Adam. De ce tocmai ea?

 

Nu este greu de răspuns, dacă ţinem seama de o mare învăţătură a profeţilor. Cu moartea şi învierea Isus a răscumpărat omenirea căzută în păcat. Şi cine era această omenire reprezentată şi cuprinsă în comunitatea lui Israel? Era mireasa infidelă: era soţia adulteră. Maria din Magdala este exact „mireasa infidelă” care acum în sfârşit este chemată din nou la viaţa de intimitate cu Mirele său: se celebrează în această întâlnire nunta mesianică. Şi în aşa fel că scoate în evidenţă faptul că mireasa a fost răscumpărată, eliberată din condiţia sa de infidelitate. „Apariţia lui Isus Mariei Magdalena înseamnă răscumpărarea care a avut loc. Omenirea pe care ea o reprezintă este o omenire iertată, o omenire pe care Cristos o scoate din păcat şi o reuneşte cu sine. Maria Magdalena este simbolul soţiei infidele pe care Dumnezeu a readus-o la sine în iubire” (D. Barsotti, Meditazione sulle apparizioni del Risorto, Queriniana, Brescia 1989, 30).

 

Liturgia bizantină afirmă că Maria Magdalena este superioară apostolilor. Este adevărat. Cel care are mireasa este mirele. Apostolii, păstorii sunt miniştri, slujitori; mireasa este „regină”. Cea care se uneşte cu Isus este mireasa. Tot ministerul nostru pastoral este o slujire făcută persoanei ca aceasta să se unească cu Cristos. La sfârşit totul va dispare: va dispare Scriptura; vor dispare Sacramentele; nu va mai fi ierarhie sacră. Va rămâne Cristos şi persoana umană în unire cu el.

 

2. Dar pagina evanghelică poate fi citită şi meditată şi dintr-un alt punct de vedere, strâns legat de cel precedent. Ea descrie exact drumul miresei spre unirea cu Mirele său.

 

Comentând această pagină evanghelică tocmai în această perspectivă, sfântul Grigore cel Mare sublinia cu mare forţă că drumul este susţinut de intensitatea dorinţei „indiferente mai întâi (prius frigida) din cauza vinovăţiilor sale, devine apoi plină de ardoare prin intensitatea afectului (amando fortiter ardebat) (Homiliae in Evangelia, XXV,1). Notaţi contrapunerea dintre cele două condiţii spirituale descrise de doi termeni „tehnici” în vocabularul spiritualităţii creştine: frigida – ardebat. Multe sunt semnele care indică intensitatea dorinţei Mariei care la început are formă de căutare; ea îl caută pe Domnul. Este dorinţa de a-l găsi. Ne gândim la toată această mare tematică ce pătrunde întreaga Sfântă Scriptură. căutarea Domnului. Ea se apleacă încă să facă ce este în mormânt, deşi văzuse că este gol. „Se ştie că pentru cel care iubeşte este suficient să privească doar o dată, ca intensitatea iubirii să umple de curaj angajarea în căutare (vis amoris intentionem multiplicat inquisitionis) (ibidem). Maria este logodnica din Cântarea Cântărilor: „l-am căutat pe iubitul inimii mele, l-am căuta, dar nu l-am găsit. Mă voi scula şi voi face înconjurul cetăţii” (3,1-2).

 

Această dorinţă are două caracteristici. Prima este aceea de a nu se opri decât atunci când s-a atins unirea cu Cristos: Maria nu se opreşte în contemplarea îngerilor. A doua este că cel care este stăpânit de această dorinţă, nu are în inimă nimic altceva, aşa încât „intensitatea afectului face ca sufletul să creadă că nimeni nu ignoră persoana spre care îi este îndreptat gândul în mod continuu” (ibidem).

 

Şi în sfârşit are loc întâlnirea. Cum? Orice detaliu este de mare însemnătate. Întâlnirea este făcută posibilă pentru că Domnul o cheamă pe Maria pe nume. În Sfânta Scriptură chemarea pe nume înseamnă luarea în posesie. Cel Înviat ia în posesie umanitatea păcătoasă a Mariei Magdalena. „Maria!: această chemare creează Paradisul pentru că admite din nou omenirea la alianţa de căsătorie cu Cristos. Fiecare persoană este chemată cu propriu nume. Maria răspunde chemării. L-a recunoscut pe Domnul său („Rabbuni”) şi de acum este orientată total spre dânsul („îndreptându-se spre el”). Şi are loc îmbrăţişarea, unirea.

 

Dar în acest moment se întâmplă ceva dramatic. Mirele pare să refuze îmbrăţişarea: „Nu mă atinge”. În realitate Cristos cheamă sufletul la o unire în întregime adevărată. „Nu m-am urcat încă la Tatăl meu” şi deci Duhul Sfânt încă nu a fost dăruit. Înseamnă – aşa cum ne învaţă sfântul Paul – numai cel care are Duhul lui Cristos este una cu el.

 

Dar mai este ceva care are o semnificaţie aparte. Sunt cuvintele: „dar mergi la fraţii mei”. Nu ne este dat să ne odihnim în unirea cu Domnul; ne este cerut să mergem să le vestim fraţilor noştri că Isus este Domnul şi că în el suntem fiii Tatălui său. Participarea la ospăţul de nuntă nu ne este încă dată pentru că istoria nu s-a sfârşit. Suntem în timpul mărturiei şi al misiunii.

 

Misiunea noastră îşi are originea în întâlnirea de credinţă. Ca şi Magdalena: „l-am văzut pe Domnul”; ca şi Paul care l-a văzut pe Domnul. Conţinutul misiunii noastre este să spunem omului mesajul care ne-a fost încredinţat: „şi mi-a spus aceste lucruri”. Viaţa noastră nu este odihnă în contemplarea Adevărului, dar este viaţă plină de oboseală în exercitarea carităţii pastorale. Nu putem spune Mirelui: „mi-am spălat picioarele, acum să mi le murdăresc?” (Ct 5,3). A le murdări pe căile omului, pentru că omul este calea Bisericii.

 

„Maria a mers imediat şi le-a spus...” „Vina neamului omenesc este îndepărtată exact acolo unde şi-a avut începutul. Şi cum în paradis femeia i-a adus bărbatului moartea, de la mormânt o femeie le vesteşte oamenilor viaţa şi spune cuvintele aceluia care este Autorul lor, în timp ce altă femeie a repetat cuvintele şarpelui de la care a venit moartea” (Grigore cel Mare, Homiliae in Evanghelium XI,6).

 

(mons. Carlo Caffarra [19.04.2003]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.caffarra.it/om220403.php).

 

Luni din octava Paștelui (omilie)

Mironosițele...

Evanghelia Matei 28,8-15: În acel timp, femeile, plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui. Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Iar ele, apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi l-au adorat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!” După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate.  Aceştia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat suficient de mulţi arginţi soldaţilor, zicând: „Să spuneţi: «Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam!» Şi dacă va afla guvernatorul despre asta, îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de neplăceri”. Ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost instruiţi. Astfel, zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi.

 Omilie

 

 

Isus este viu: să nu-l mai căutăm printre amintiri, să încetăm de a-l căuta printre morţii din trecut, el este viu, este aici, se poate ajunge la el. Această veste am celebrat-o după 40 de zile de deşert iar acum timp de 50 de zile o repetăm şi o celebrăm. Isus este viu, dar ucenicii, fac eforturi ca să-l recunoască, sunt încă cu toţii legaţi de propria durere. Bucuria creştină este o tristeţe de depăşit şi nu există decât un mod de a depăşi durerea: de a nu o mai iubi, de a nu ne lega de ea. Vedem că apariţiile lui Isus înviat urmează totdeauna o schemă precisă: o durere în punctul de plecare, o întâlnire cu Domnul care însă nu este recunoscut şi – în sfârşit – un semn: un gest, un cuvânt care deschid inima şi ochii.

 

Astăzi, în lunea îngerului, vedem femeile care fug de la mormânt pline de teamă şi tulburate; pe drumul de întoarcere îl întâlnesc pe Isus care le dă o misiune: trebuie să-i convingă pe ucenici să se întoarcă în Galileea, unde îl vor afla. Şi aşa se întâmplă, numai că – aşa cum ne spune evanghelistul Luca – inima închisă şi împietrită a apostolilor se va deschide ca să le dea dreptate acestor femei. În Galileea: acolo, în preajma lacului, toţi au fost chemaţi, acolo a început totul. Acum apostolii sunt invitaţi, într-un anume mod, să se întoarcă la izvor, să redescopere şi să relege istoria lor în lumina învierii.

 

Şi noi, lâncezi, asemenea ucenicilor, suntem invitaţi să ne întoarcem la începuturi, la originile credinţei noastre, la acea experienţă regeneratoare şi tulburătoare care – pentru prima dată – ne-a făcut să-l întâlnim pe Învăţător ca Domnul vieţii noastre. Să facem acest drum de trecere, să ne lăsăm întâlniţi de Cel Înviat, să nu opunem necredinţa noastră luminii sale!

 

Tu eşti viu în mijlocul nostru, Doamne, şi ne aştepţi în Galileea, la originile credinţei noastre. Ţie să-ţi fie cinste şi glorie, Doamne Isuse care trăieşti în veci!

 

(Paolo Curtaz [21.04.2003]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=2244).

Regina coeli

 

Regina coeli, laetare, alleluia.

Quia quem meruisti portare, alleluia.
Resurrexit, sicut dixit, alleluia.
Ora pro nobis Deum, alleluia.

V. Gaude et laetare, Virgo Maria, alleluia.

R. Quia surrexit Dominus vere, alleluia.

Oremus:

Deus, qui per resurrectionem Filii tui Domini nostri Iesu Christi mundum laetificare dignatus es, praesta, quaesumus, ut per eius Genetricem Virginem Mariam perpetuae capiamus gaudia vitae. Per eundem Christum Dominum nostrum. Amen.

 

Regina coeli (gregorian) 

† Învierea Domnului (Paștele): Acea fugă până la mormântul gol [27.03.2016]

Acea fugă până la mormântul gol...

Evanghelia Ioan 20,1-9: În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.

Omilie

Pentru a înţelege marea meditaţie a lui Ioan asupra învierii ar fi bine să citim întreg  capitolul al 20-lea al evanghelia sa. Liturgia Paştelui propune doar episodul introductiv, aproape pregătitor. Maria Magdalena merge la mormânt, îl vede deschis şi imediat crede că a fost furat cadavru. De acesta este sigură şi aleargă să spună vestea ucenicilor.

 

Petru şi discipolul pe „care-l iubea Isus” alergă la mormânt. Petru intră primul în mormânt şi notează că ștergarul şi giulgiu cu care a fost înfăşurat trupul lui Isus, nu erau aruncate la pământ de-a valma, dar îndoite în ordine: un indiciu care contrazice părerea că a fost furat în grabă cadavru. La rândul său intră în mormânt și ucenicul iubit, şi „a văzut şi a crezut”. E clar că evanghelistul atribuie acestui discipol iubit un rol important. Pune accentul pe încredere nestrămutată, pe intuiţia şi disponibilitatea de a discerne urmele învierii Domnului. Numai el a înţeles tot sensul conţinutului mormântului gol şi a  giulgiurilor împăturite. Concluzia episodului, cel puţin, este surprinzătoare: „pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi” (In 20,9). Nu numai lipsa de înțelegere a Mariei și a lui Petru, dar și credința discipolului iubit este oarecum reproşat, ca și în cazul în care nu sunt încă insuficiente. Acesta pentru că chiar şi un ucenic iubit ai nevoie să vadă pentru a crede.

 

Dacă au înţeles Scripturile, nu ar fi nevoie pentru a vedea, având în vedere că Scriptura este în ea însăși o mărturie suficientă a învierii. În acest moment îmi vine în minte concluzia la întreg capitolul al 20-lea după Ioan, când Isus se adresează lui Toma, zicându-i: «ai crezut pentru că m-ai văzut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”. Toma ar fi trebuit  să creadă încrezându-se mărturiei celorlalţi apostoli, fără a pretinde o viziune personală. Adevărată fericire este rezervată acelora care cred fără a pretinde să vadă. Iar acesta este în cazul nostru. Trebuie să trecem de la viziune la mărturie. Credincios este acela care a depăşit îndoială şi pretinsă vedere, acceptând mărturia autoritară a celui care a văzut. În timpul Bisericii, viziunea nu ar trebui să fie pretinsă: ajunge mărturia apostolică. Nu înseamnă că acum credinciosului să-i fie exclusă orice experienţă personală a lui Cristos cel înviat. Dimpotrivă. Credinciosului îi este oferită o experienţă de bucuriei, a păcii, a iertării de păcate, prezenţă Duhului.

(pr. Bruno Maggioni [08.04.2007]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=9704).

Cristos – speranţa noastră – a înviat, aleluia!



Icoană ucraineană a Învierii
de Alexander Ohapkyna



Cristos – speranţa noastră – a înviat, aleluia!
Sărbători fericite tuturor!

Happy Easter!

Buona Pasqua nel Signore Risorto a tutti!

Joyeuse Pâques!

Frohe Ostern!

Feliz Pascua!

Felices Pascuas!

 

Cristos a-nviat!

Paște fericit tuturor!

 

Vinerea Sfântă: O cruce, tu ne vei salva! [25.03.2016]

The Way to Calvary (1749) – by Tiepolo

Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan (In 18,1-19,42).

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/vinerea-sfanta-patimirea-domnului-nostru-isus-cristos-dupa-sfantul-ioan.pdf


Reflecție

În această Vinere Sfântă totul ne aduce aminte de crucea lui Isus. Această cruce noi ne întâlnim la răscrucea drumurilor. Multe dintre ele s-au obișnuit că nu le spune  nimic. În această zi evocăm ceea ce atârnă pe pereții bucătăriei noastre sau în camera noastră. Și, desigur, nu vom uita nici pe cele din aurul sau argintul, obiecte de valoare.

Această cruce este materializarea dureroasă a existenței noastre atunci când ea este după o lungă boală ori suferință fizică și morală. Această cruce pe care o privesc în biserică evocă mai ales prima dintre toate: aceea pe care Isus a purtat-o pe umerii săi, aceea unde el s-a rugat Tatălui pentru noi, aceea unde el a murit în cele din urmă. El s-a dăruit fără nici o limită pentru fiecare dintre noi.

 

Această cruce deranjează mult; ea este din ce în ce eliminat din locurile publice (după cum ieslea de la Crăciun). Această Vinere Sfântă ne amintește că nu trebuie să avem frică de cruce, dar de călăii lor. Nu este puterea care salvează, ci iubirea. Papa Benedict al XVI-lea ne amintește în felul său: „Dumnezeu care a devenit miel – ne spune – că lumea va fi salvata prin cruce și nu de tirani. Lumea este răscumpărată prin răbdarea lui Dumnezeu și distrusă de nerăbdarea omului”.

 

Această cruce o venerăm, Doamne! Prin ea bucuria a venit în lume. Ea a devenit pentru noi o trecere spre libertatea radicală. Ajutați-ne să devenim creștini care nu le este rușine să arate crucea lumii întregi.

 

„Victorie, tu domnești! O cruce, tu ne vei salva!”

 

(pr. Jean Compazieu [25.03.2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă: http://dimancheprochain.org/wp-content/uploads/2016/03/Vendredi-Saint.pdf).

Victoire, tu régneras

 

R. Victoire, tu règneras ! 

Ô Croix tu nous sauveras ! 

 

1. Rayonne sur le monde 

Qui cherche la Vérité 

Ô croix source féconde 

D'Amour et de Liberté. 

 

2. Redonne la vaillance 

Aux pauvres et aux malheureux 

C'est toi, notre Espérance, 

Qui nous mèneras vers Dieu.  

 

3. Rassemble tous nos frères 

À l’ombre de tes grands bras. 

Par toi, Dieu notre Père 

Au Ciel nous accueillera.

 

 

Triduum-ul Pascal în Jubileul Milostivirii (24-27 martie 2016)

 

Papa Francisc a vorbit despre Triduumul Pascal în Jubileul Milostivirii: „Vom trăi Joia, Vinerea și Sâmbăta Sfântă ca momente forte care ne permit să intrăm tot mai mult în marele mister al credinței noastre: Învierea Domnului nostru Isus Cristos. Totul în aceste trei zile vorbește despre milostivire, pentru că face vizibil până unde poate să ajungă iubirea lui Dumnezeu”.

 

„Iubirea lui Dumnezeu nu are limite. Cum repeta adesea Sfântul Augustin, este o iubire care merge ‘până la sfârșit fără sfârșit’. Dumnezeu se oferă cu adevărat în întregime pentru fiecare dintre noi și nu se cruță în nimic. Misterul pe care îl adorăm în această Săptămână Sfântă este o mare istorie de iubire care nu cunoaște obstacole. Pătimirea lui Isus durează până la sfârșitul lumii, pentru că este o istorie de împărtășire cu suferințele întregii omeniri și o prezență permanentă în evenimentele vieții personale a fiecăruia dintre noi. Așadar, Triduumul Pascal este memorialul unei drame de iubire care ne dăruiește certitudinea că nu vom fi abandonați niciodată în încercările vieții”.

 

„În Joia Sfântă Isus instituie Euharistia, anticipând în ospățul pascal jertfa Sa de pe Golgota. Pentru a-i face pe discipoli să înțeleagă iubirea care îl însuflețește, le spală picioarele, oferind încă o dată exemplul personal al modului în care vor trebui să acționeze ei înșiși. Euharistia este iubirea care se face slujire… Vinerea Sfântă este momentul culminat al iubirii. Moartea lui Isus, care pe cruce se abandonează Tatălui pentru a oferi lumii întregi mântuirea, exprimă iubirea dăruită până la sfârșit, până la sfârșitul fără sfârșit. O iubire care vrea să îi îmbrățișeze pe toți, nimeni nu este exclus… Dacă Dumnezeu ne-a demonstrat iubirea Sa supremă în moartea lui Isus, atunci și noi, renăscuți din Duhul Sfânt, putem și trebuie să ne iubim unii pe alții”.

 

Papa Francisc s-a oprit în particular asupra Sâmbetei Sfinte, „ziua tăcerii lui Dumnezeu”. „Trebuie să fie o zi de tăcere și noi trebuie să facem totul pentru ca să fie pentru noi chiar o zi de tăcere, așa cum a fost în acel timp… Este o tăcere care vorbește și exprimă iubirea ca solidaritate cu abandonații dintotdeauna, la care Fiul lui Dumnezeu ajunge umplând golul pe care numai milostivirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl îl poate umple. Dumnezeu tace, dar din iubire… Preasfânta Fecioară Maria va trebui să fie, pentru noi, icoana acelei Sâmbete Sfinte. Să ne gândim mult cum a trăit Preasfânta Fecioară Maria acea Sâmbătă Sfântă; în așteptare. Este iubirea care nu se îndoiește, ci speră în cuvântul Domnului”.

 

Pontiful a citat din scrierile unei tinere mistice, Iuliana de Norwich, care a avut viziuni ale pătimirii lui Isus și care apoi, „devenind călugăriță de clauzură, a descris, cu limbaj simplu, dar profund și intens, sensul iubirii milostive”. Conform relatării Iulianei, Isus i-a spus: „Faptul de a fi suferit pătimirea pentru tine este pentru Mine o bucurie, o fericire, o bucurie veșnică; și dacă aș putea suferi mai mult aș face-o”. Papa a exclamat: „Cât sunt de frumoase aceste cuvinte! Ne permit să înțelegem cu adevărat iubirea imensă și fără margini pe care Domnul o are față de fiecare dintre noi. Să ne lăsăm învăluiți de această milostivire care ne vine în întâmpinare”.

 

 

(Sursa: http://www.catholica.ro/2016/03/23/papa-francisc-totul-in-triduumul-pascal-vorbeste-despre-milostivire/).

 

Joia Sfântă – Cina Domnului: Stăpânul și sclavul [24 martie 2016]

Ultima Cină - de Sieger Koder

Spălarea picioarelor - de Sieger Köder

Evanghelia Ioan 13,1-15: Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit. În timpul cinei – când diavolul pusese deja gândul de a-l trăda în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon –, ştiind că Tatăl a dat toate în mâinile sale şi că de la Dumnezeu a ieşit şi că la Dumnezeu merge, s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins. Apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele discipolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru; acesta i-a zis: „Doamne, tu să-mi speli picioarele?” Isus a răspuns şi i-a zis: „Ceea ce fac eu, tu nu înţelegi acum, dar vei cunoaşte după aceasta”. Petru i-a spus: „Nu-mi vei spăla picioarele în veci!” Isus i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu mine”. Simon Petru i-a spus: „Doamne, nu numai picioarele mele, ci şi mâinile şi capul”. Isus i-a zis: „Cine a făcut baie nu are nevoie să-şi spele decât picioarele, căci este curat în întregime. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”. Căci îl ştia pe cel care avea să-l trădeze; de aceea a spus: „Nu toţi sunteţi curaţi”. După ce le-a spălat picioarele, şi-a luat hainele, s-a aşezat iarăşi la masă şi le-a spus: „Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu”.

Omilie

Ierusalim. Aprilie a anului 30. 

De câteva zile, un zvon susţine că Isus a readus la viață pe prietenul său Lazăr, care a murit. Or ştim cu toţii că un zvon – adevătat sau fals – este o viaţa dură şi nu-l poți opri doar cu un pocnet de deget! Acest zvon urcă la urechile fariseilor, care îi raportează Sinedriului: „Ce să facem – spun ei – pentru că acest om face multe semne? Dacă-l lăsăm așa, toți vor crede în el; vor veni romanii, ne vor lua pe noi și vor distruge și sanctuarul nostru și neamul” (In 11,47-48). Apoi marele preot declară:

„Voi nu știți nimic, nici nu înțelegeți că este mai bine pentru voi ca să moară un singur om pentru popor și să nu piară întregul neam” (In 11,48-50).

I-a fost relatat lui Isus această declaraţie a marelui preot. Şi Isus a decis să nu mai apară pentru un timp. Dar, spune Ioan: „Îl căutau pe Isus și spuneau unii către alții, în timp ce stăteau în templu: «Ce credeți, oare să nu vină la sărbătoare?» De fapt, arhiereii și fariseii dăduseră ordin ca, dacă știe cineva unde este, să-l denunțe, ca să-l aresteze” (In 11,56-57).

Aproape din întâmplare, oameni au venit la el şi au organizat la Ierusalim un fel de manifestare de masă pentru a lăsa să se înțeleagă capul unei revoluţii. Şi, în acea zi, Isus a acceptat – pe acea vreme și până în prezent – el a refuzat întotdeauna. Este acea manifestare pe care o amintim de ziua de Florii. Au fost prezenţi un număr așa mare de oameni încât paza evreiască nu au îndrăznit să-i oprească. Şi apostolul Ioan scrie: „Fariseii au zis unii către alții: «Vedeți că nu reușiți nimic! Iată, lumea s-a dus după el!»” (In 12,19). Şi au arestat pe Isus, pe Baraba şi alți doi complici de mai mică importanţă, găsindu-se câteva zile mai târziu răstigniți la dreapta și la stânga Isus.

Isus ştie că libertatea sa este amenințată. Chiar el a descoperit că Iuda a fost contactat de către membrii Sinedriului ca să-l trădeze. Prin urmare Isus decide să se predea în mod voluntar. Dar mai întâi vrea să ia o ultimă masă cu ucenicii săi. În taină, conectează un prieten sigur care îi împrumută o sală. Această este o ultimă masa luată cu ei. Ei nu ştiu nimic. Dar el ştie. În acest moment va spune în timpul mesei: „Luați această pâine: este trupul meu predat pentru voi. Luați acest vin: este sângele meu vărsat pentru voi”.

Este aceasta masa pascală anticipată sau o masă simplă? Specialiștii discută întotdeauna. Dar este o masă rituală, ca masa pascală. Şi la începutul mesei, el făce un gest neobişnuit, un gest care destabilizează pe toți. Apoi, de obicei, este o îndatorire a unui sclav să spele picioarele plin de noroi sau praf a celui care este primit în casă; în acea seară, Isus ia locul sclavului şi spală picioarele ucenicilor săi. „Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13,14-15).

Astfel ei înțeleg – fără a înțelege bine – că în lumea lui Dumnezeu, în Împărăția lui Domnului, cei mici sunt mari, cei săraci sunt bogați, ultimii sunt primii, cei morți sunt vii, sclavii sunt stăpânii. Și eu am înțeles că, în Împărăția lui Dumnezeu, orice candidat cu responsabilitate fără valoare se prezintă pentru serviciul tuturor, în special de cei mici, cei săraci și sclavi.

Numai trebuie spus, de sus în jos, pe scara socială!

(pr. Jean Paul Bouland [24.03.2016]; traducător pr. Isidor Chinez;

http://www.jeanpaulbouland.com/homelies-2016/).

 

Vinerea Sfântă – Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan

Isus Cristos și tâlharul răstigniți.

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/vinerea-sfanta-patimirea-domnului-nostru-isus-cristos-dupa-sfantul-ioan.pdf

 



În patima lui Cristos s-a dezlănțuit întreaga noastră ură...

Isus Cristos poatră crucea ajutat de Simon din Cirene - 
de Harry Anderson

 

În patima lui Cristos, ura s-a dezlănţuit,
ura noastră, ura întregii umanităţi (Ier 12,1).
În patima lui Cristos,
răutatea noastră s-a ridicat împotriva bunătăţii,
orgoliul nostru s-a aprins cu violenţă
contra umilinţei,
corupţia noastră s-a răsculat
împotriva strălucitoarei transparenţe a lui Dumnezeu!

Şi astfel... am devenit crucea lui Dumnezeu!
Noi, cei stupid de rebeli,
noi, prin păcatele noastre absurde,
am ridicat crucea neliniştii şi a nenorocirii noastre:
ne-am înălţat pedeapsa.

Dar Domnul ia crucea pe umerii săi,
crucea noastră,
şi ne provoacă prin puterea iubirii sale.

Dumnezeu ia crucea!
Mister de bunătate de nepătruns!
Mister de umilinţă care ne face să ne fie ruşine
că suntem încă orgolioşi.

(Comastri Angelo, Calea sfintei Cruci. Meditații și rugăciuni [2006]; sursa: http://www.vatican.va/news_services/liturgy/2006/via-crucis_fr.html).

Adorație (Joia Sfântă) - copii, tineri și adulți

 

Copii:



https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/adoratie-joia-mare-copii-izvoarele-is.pdf

 

Tineri:

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/adoratie-joia-mare-tineri-izvoarele-is.pdf

 

Adulți:

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/adoratie-joia-mare-adulti-izvoarele-is.pdf

 

 

Duminica Floriilor - muzică gregoriană

Par les Moniales Bénédictines de l'Abbaye sainte-Marie des Deux-Montagnes au Canada.
(Site: www.sm2m.ca et http://srlouiseosb.wifeo.com).

† Duminica Floriilor (C): El s-a oferit cu totul [20 martie 2016]

Duminica Floriilor...

Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca (22,14-23,56).

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/03/duminica-floriilor-patimirea-dupa-sfantul-luca-c.pdf


Omilie

În acea zi în care a intră Isus în Ierusalim pe un măgar, se dezlănțui o neliniște. Cine i-a instigat? Cine a organizat aceasta? Nici redactorul relatărilor evanghelice nu a spus nimic, dar de bine de rău este o instigare. Matei, Marcu, Luca şi Ioan raportează niște sloganuri strigat de mulţime: „Osana fiului lui David! Binecuvântat să fie regele nostru!” Osana, adică salvează-ne! – Fiul lui David!, adică Mesia. – Regele nostru. Adică regele iudeilor. Şi cel mai uimitor este faptul că Isus – pentru prima dată, care este și ultima – îi lasă în pace. Până atunci el a refuzat presiunea populară: „Așadar, cunoscând că au să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur” (In 6,15).

 

Şi Isus persistă şi semnalează: «Apoi, intrând în templu, a început să-i alunge pe vânzători, spunându-le: „Este scris: Casa mea va fi casă de rugăciune. Însă voi ați făcut-o peșteră de tâlhari”» (Lc 19,45-46). Se lega de templu, chiar dacă pentru a-i alunga pe comercianții care și-au stabilit buticurile acolo, se lega de Casa lui Dumnezeu, chiar dacă est un sacrilegiu prin excelenţă în ochii fariseilor şi a preoţilor. Isus ştie. Isus face oricum! În deplină cunoştinţă a consecinţelor la care poate să se aștepte. Și Luca continuă: „iar arhiereii și cărturarii, precum și mai-marii poporului, căutau să-l omoare. Dar nu găseau ce să-i facă pentru că tot poporul se ținea după el ca să-l asculte”. Ei se temeau să relanseze neliniștea din ziua precedentă. Sunt în aşteptare pentru timpului lor.

 

Şi timpul lor, va fi acela a lui Iuda, ceasul prinţului întunericului.

 

Iuda, om cu pumnalul, „sicaire” [ucigaș angajat], Iscarioth i-ar zice, nu îndrăznesc să spun că Iuda a fost un zelot, un terorist infiltrat în ceata lui Isus (cum? nu știe nimeni ştie, căci Isus doar l-a chemat!). Terorist infiltrat, probabil pocăit, dar a rămas în mâinile autorităţilor, care îl folosesc ca singura cale care ar conduce la Isus. I s-au promis treizeci de arginți, adică o mizerie, echivalentul la o lună sau două luni de salariu; desigur pentru că se considera că acțiunea nu merită mai mult. Dorești să-i dai o lecţie bună lui Isus?! După ce va fi pus în libertate, tu vei fi în pace. Cel puţin – nimica toată – îi va spune lui Iuda. Şi Iuda îi conduce noapte pe muntele Măslinilor unde Isus se ascundea, pentru câteva zile, probabil din ziua când a avut instigarea. Urmarea noi o cunoaștem.

 

Noi știm restul? Este atât de sigur?

 

Teoretic, cazul lui Isus, agitator religios, partizan al întoarcerii la izvoare, remarcat de Sinedriului – Consiliul suprem însărcinat cu afaceri religioase. Şi motivul principal al acuzării lui Isus vine din partea Sinedriului: „El a spus că Fiul lui Dumnezeu!” Este o blasfemie prin excelență. S-a alăturat de Templu. Sacrilegiu prin excelență. Au fost două capete de acuzare putând la moarte prin omorârea cu pietre. Dar mai-marele preoților va sesiza o altă ocazie nu va mai exista permiţându-le să-și păstreze mâinile curate: Isus cel zis Mesia, adică regele iudeilor, căci el s-a lăsat aclamat ca Rege în ziua revoltei. Şi ei vor face ca Pilat să-l condamne. Frumoasă perfidie: se va transmuta inculpatul pentru motive religioase într-un inculpat pentru motive politice!

 

Pentru Pilat este o afacere minoră. Isus nu are aere de periculos. Nu ameninţă siguranţa publică. În tot cazul nu este la fel ca teroristul care a fost prins în ziua revoltei: Baraba! Și Pilat, care cu toate acestea, nu putea fi plin de gingășie, nu l-a trimis cu invidie pe Isus pe cruce. Mai-marii preoților și membrii Sinedriului revoltând mulţimea, ceru moarte pentru Isus şi libertate pentru Baraba. «Pentru a treia oară le-a spus: „Dar ce rău a făcut acesta? Nu am găsit în el nicio vină care să merite moartea. De aceea îl voi pedepsi şi-l voi elibera”. Dar ei insistau, cerând cu strigăte puternice ca el să fie răstignit. Şi strigătele lor predominau. Atunci Pilat a decis să li se îndeplinească cererea». Așa că Pilat condamnă pe Isus la moarte. Îl dădu marilor preoți ale evreilor, oferindu-le oameni şi materialul necesar crucificării.

 

Nu a fost poporul evreu care a reclamat moartea lui Isus, dar puţinii oameni împinși de către mai-marele preoţilor şi membri ai Sinedriului. Pilat se supune cererii de condamnarea a  responsabililor, pentru care n-avea decât dispreţ. Şi întrucât afirma dispreţul său, a pus să se scrie acest semn ridicol pe cruce: Isus din Nazaret regele evreilor... Ridicol? Poate nu atât de mult!

 

În cele din urmă, însuşi Isus care l-a lăsat să facă. El s-a oferit. A fost decizia sa.

 

(pr. Jean Paul Bouland [2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.jeanpaulbouland.com/homelies-2016/).