Gândul zilei

 

„Ce vreţi? Omul este om. Este desigur homo faber, din leagăn nu poate să stea cu mâinile liniştite, mâinile sale puternice şi delicate [...], mâinile sale minunate... Omul este foarte satisfăcut de mâinile sale, dar nu este deloc satisfăcut de sufletul său, iată ce trebuie înţeles. N-are nici o dificultate cu mâinile sale, mâinile sale fac mereu ce vrea el, contradicţia este în sufletul său. Omul este faber prin mâini; visează să aibă patru, opt, şaisprezece, tot atâtea mâini câte ar putea să numere, le multiplică de altfel prin maşini, ştim aceasta, am spus-o, s-a auzit. Răul este în suflet. Omul n-are decât două mâini, ele lucrează foarte uşor împreună. Ele pot chiar, odată primită sarcina, să lucreze fără el. Mâinile sunt docile, în schimb duhul nu este. Iar spiritul omului nu este numai neascultător, el este adesea şi ca un judecător, ca un duşman. Desigur, nu se poate nega că există o parte de spirit acordat cu mâinile, făcut pentru ele – cel puţin mâinile nu sunt făcute pentru el – un spirit al mâinilor, şi dificultăţile nu vin de la acest spirit. Dar există această altă parte mereu nesatisfăcută, mai mult sau mai puţin în opoziţie clară cu mâinile, şi care este cu adevărat ca un alt om în om. Când adversarul misterios îl prinde, mâinile încetinesc puţin câte puţin munca, apoi se opresc dintr-o dată; spiritul mâinilor trebuie să renunţe să le pună la treabă, homo faber se simte ridicol. Ajunge chiar ca mâinile să crească sau să se ridice în aer, într-o mişcare de rugăciune sau de teamă, în faţa unei fiinţe invizibile. Atunci homo faber se simte, şi el, cuprins de nelinişte. Refuză să cedeze rivalului său, nu ştie de altfel foarte bine ce vrea de la el, şi totuşi trebuie să i se supună. Incapabil de a se preda, se răzbună. Se răzbună din cauza neliniştii sale asupra lucrărilor mâinilor sale, distruge ceea ce a făcut mâinile sale minunate, devine atât de puternic ca să distrugă aşa cum s-a arătat ingenios în a construi. (Bernanos G., Essais et écrits de combat, II, La liberté pour quoi faire?, Gallimard, Paris 1995, 1358-1359).

Gândul zilei

Iuda (1885) - de Ilya Repin

„Nu le este dat decât unora,
sfinţilor şi posedaţilor,

să simtă violenţa deplină a furtunii,
atacul direct al lui Satan.
Posedaţii – Mouchette din
Sous le soleil de Satan,

abatele Cénabre,
M. Ouine – se disting

printr-un fel de linişte interioară,
 „o pace mută, solitară şi de gheaţă”,

printr-o voinţă de degradare,
şi printr-un râs,

care este semnul exterior cel mai clar:

râsul isteric al lui Mouchette;

„râsul vulgar” pe care rafinatul Cénabre

este uimit să-l audă ieşind
de pe propriile buze;

„râsul limpede şi fremătător” al lui M. Ouine

pe patul său de moarte.

Râsul, expresia cea mai pură a intelectului,

marchează punctul de recunoaştere
a mândriei

şi a disperării în aceste suflete alese;

este triumful urii inumane prin i
ntermediul creierului uman”

(D. O'Donnel, „Le Faust de Bernanos”
în D. de Roux

(ed.), Les Cahiers de l'Herne.
Geroges Bernanos,

Éditions de l'Herne, Paris 1962, 1998, 28-29;

trad.  pr. Isidor Chinez).

Toleranţa creştină şi civilizaţia iubirii

(Fotografie de:
Marius Oprea)

Toleranţa este astăzi un cuvânt foarte prost înţeles. Redus de multe ori la o retorică vidă ce recomandăo pioasă îngăduinţă universală lipsită de criterii, invocarea toleranţei a devenit un soi de exerciţiu„holist“ care se referă practic la orice, fără a lăsa loc pentru delimitări sau nuanţe. Toleranţa e invocată vocal şi combativ mai ales de ateii militanţi şi de „relativiştii“care îşi justifică toleranţa seculară subliniind, prin contrast,intoleranţa extremă a Inchiziţiei, a Reginei Maria I (Tudor) a Angliei sau a Ecaterinei de Medici, sau interpretând univoc fundamentalismul terorist ca pe o derivăinevitabilă a credinţei în Dumnezeu.

Verbul a tolera este explicat în dicţionar ca însemnând „a îngădui“ ca o realitate să existe chiar dacă îţi produce disconfort, „a suferi“ cu răbdare efectele adverse ale unor acţiuni, şi, în sens politic, „a accepta“ puncte de vedere sau practici culturale diferite pe baza dreptului altor oameni de a fi altfel decât tine. Totuşi, întrucât există drepturi ale omului mai universale decât altele, chiar şi în epoca pluralismului suntem îndreptăţiţi să fim mai degrabă intoleranţi atunci când anumite practici culturale conduc la atrocităţi sau abuzuri sistematice. Semnificaţia toleranţei se pierde atunci când limitele sale devin atât de fluide şi de vagi încât ni se spune că totul trebuie tolerat în numele unei interpretări ambigue şi „universaliste“ a drepturilor omului.

Sihastrul

 

Sălaşul lui pe râpile surpate

Este demult un orb cotlon de mină

Cu beznele de-apururi îngheţate

Sihastrul arde-ades ca o lumină.

 

La răsărit el face o-nchinăciune

Cu ochii închişi pe radiosu-i vis

Şi intră încet smerit în rugăciune

Ca în pridvorul cerului deschis.

 

 

de Vasile Voiculescu

Gregorian Chant - Benedictine Monks - Church Music

 

 

 

Dies irae

 

Dies irae, dies illa,

solvet saeculum in favilla,

teste David cum Sibylla.

 

Quantus tremor est futurus,

quando iudex est venturus,

cuncta stricte discussurus!

 

Tuba mirum spargens sonum

per sepulcra regionum,

coget omnes ante thronum.

 

Mors stupebit et natura,

cum resurget creatura,

iudicanti responsura.

 

Liber scriptus proferetur,

in quo totum continetur,

unde mundus iudicetur.

 

Iudex ergo cum sedebit,

quidquid latet apparebit:

nil inultum remanebit.

 

Quid sum miser tunc dicturus?

quem patronum rogaturus?

cum vix iustus sit securus.

 

Rex tremendae maiestatis,

qui salvandos salvas gratis,

salva me, fons pietatis.

 

Recordare Iesu pie,

quod sum causa tuae viae:

ne me perdas illa die.

 

Quaerens me, sedisti lassus:

redemisti crucem passus:

tantus labor non sit cassus.

 

Iuste iudex ultionis,

donum fac remissionis,

ante diem rationis.

 

Ingemisco, tamquam reus:

culpa rubet vultus meus:

supplicanti parce Deus.

 

Qui Mariam absolvisti,

et latronem exaudisti,

mihi quoque spem dedisti.

 

Preces meae non sunt dignae:

sed tu bonus fac benigne,

ne perenni cremer igne.

 

Inter oves locum praesta,

et ab haedis me sequestra,

statuens in parte dextera.

 

Confutatis maledictis,

flammis acribus addictis.

voca me cum benedictis.

 

Oro supplex et acclinis,

cor contritum quasi cinis:

gere curam mei finis.

 

Lacrimosa dies illa,

qua resurget ex favilla.

iudicandus homo reus:

huic ergo parce Deus.

 

Pie Iesu Domine,

dona eis requiem. Amen.

 

 

Partituri: http://ceciliaschola.org/pdf/diesirae.pdf

 



Duminica a VII-a TPA (A): Curajul real este non-violența (omilie)

Evanghelia: Mt 5,38-48. ³⁸ Ați auzit că s-a spus: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. ³⁹ Eu însă vă spun: să nu vă împotriviți celui rău; ba, mai mult, dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt. ⁴⁰ Celui care vrea să te judece și să-ți ia tunica, lasă-i și mantia, ⁴¹ iar, dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie [de pași], mergi cu el două. ⁴² Celui care îți cere, dă-i, și celui care vrea să împrumute de la tine, nu întoarce spatele! ⁴³ Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe dușmanul tău. ⁴⁴ Eu însă vă spun: iubiți-i pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută, ⁴⁵ ca să deveniți fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți. ⁴⁶ Căci, dacă îi iubiți pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveți? Oare nu fac același lucru și vameșii? ⁴⁷ Și dacă îi salutați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Oare nu fac același lucru și păgânii? ⁴⁸ Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit.

 

 

Omilie

 

 

În faţa unei societăţi certăreţe şi agresive, Isus cere ucenicilor săi să se angajeze pe drumul dificil de a depăşi răul cu binele.

 

„Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!». Eu însă vă spun: să nu vă împotriviți celui rău;  ba, mai mult, dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt”. Cu această propunere discursul despre opoziția ar ajunge la cel mai înalt nivel şi atât ca alternativă a „înţelepciunii lumii” (ar spune-o sfântul Paul) pare imposibil. Pentru nimic evidenit, fraza cu „întoarce-i-l și pe celălalt”, este o  sursă de inspiraţie pentru filmele comice, ca Bud Spencer şi Terence Hill.

 

Isus, cu toate acestea, nu este de tip de glumit. Să încercăm să luăm în serios cuvintele sale, să încercăm, mai presus de toate, să le înţeleagă bine. Cu „întoarce-i-l şi pe celălalt obraz”, Isus nu invită ucenicii săi să renunţare la drepturile şi demnitatea lor, sau să se predea agresiunii şi violenţei. Dacă ar fi aşa, „fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate”, și chiar mai „fericiți cei persecutați din cauza dreptății” nu ar avea nici un sens. Invitaţia sa nu este la resemnare, la smerenie, să nu mai vorbim de laşitate. Cuvintele sale nu sunt o invitație să se supună, dar să reacţioneze cu curajul cel mai genuin: non-violenţă. Pe de altă parte, Isus însuşi a avut acest prilej să ne explice sensul cuvintelor sale, când, în sinedriu bătut peste față, nu a suferit pasiv, şi nu a spus soldatului zicând „Pălmuiește-mă pe de cealaltă parte”, dar: „Dacă am vorbit rău, arată-mi ce este rău, dar dacă am vorbit bine, de ce mă lovești?” (In 18,23).

 

Isus a reacționat riscând alte bătăi, dar cu non-violenţă. Nu este pasivitate sau teamă, dar adevăratul curaj şi unica reacţia care într-adevăr era nevoie. Bărbaţii şi femeile foarte puternice sunt cei care au obţinut prin non-violenţă ceea ce cu violenţa n-ar fi atins: Francisc de Assisi, Gandhi, Luter King, Nelson Mandela, Aung San Suu Kyi, Rigoberta Menchú Tum... Isus nu spune: „A se lăsa învinși de vrăjmaşii voştri; a se resamna cel care vă urăște, altfel cine știe ce se poate întâmpla...”, dar: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc”. Invitația nu are nimic de a face cu pasivitate și cu resemnare.

 

Cei care cred că creştinii trebuie să fi resemnați, laşi, blând să-și schimbe ideia, doar cunoscându-l pe Isus, care nu avea nimic de resemnat, de laş, de blajin.

 

Dar, pentru ce Isus ne face o propunere atât de mare şi de dificilă? Este el să ne dea motivația: „Voi, deci, să deveniți perfecți precum Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți”. Și noi trebuie să includem în viața noastră pe cei răi și pe cei buni, pe cei drepți și pe cei nedrepți, încercând să-i facem din ei ființe noi şi să le schimbăm viața în non-violenţă. Este alegerea pe care Paul ne-o indică în formă concisă: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,21).

 

Aceasta alegere implica, de asemenea, că, uneori, atunci când sunt lezate drepturile fundamentale şi demnitatea persoanei, este necesar „să-ți lași mantia celui care vrea să-ți ia și tunica”, adică să cedezi pentru a servi ca o supapă de siguranță pentru agresivitate și violenţă. Acest comportament s-ar părea încă mai anevoios „lovirea celuilalt obraz”, deoarece aceasta duce cu sine posibilitatea de a fi luat de proști.  Dar dacă oamenii nu s-au mâncat reciproc este pentru că a fost întotdeauna oameni dispuşi să-și „dea mantia”. Ne gândim la cât de multe femei în viața de familie, probabil inconştient, trăiesc în mod eroic cuvintele lui Isus.

 

Cât este nevoie, în societatea noastră de astăzi, așa de certăreață și agresivă, de bărbați și femei curajoase capabile „să-și pună și celălalt obraz”, şi de „a-și da și mantia” celor care strigă astăzi pe toate telejurnalele și ziarele! Curaj, ni se cere și nouă astăzi! (don Tonino Lasconi [23.02.2014]; trad. pr. dr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.paoline.it/Vangelo-e-Vita/2014---Tempo-Ordinario---Anno-A/articoloRubrica_arb1907.aspx).

Dificultăți în recunoașterea păcatului



Chemarea spre omenire - de Percy Bigland

Peter Henrici: în orice epocă omul a avut dificultăţi să-şi recunoască păcatul, deşi „adevărata cunoaştere a răului există doar la persoana întâia: „eu am păcătuit”. Astăzi această ascultare a conştiinţei, este „o cunoaştere difuză”, ea se interpretează ca şi conştiinţă psihologică (a Super-Eului) sau sociologică (de obişnuinţe). Omul astăzi numeşte „conştiinţă” acea realitate care „de obicei nu este nimic altceva decât o remuşcare fără valoare etică”. Revelaţia vorbeşte continuu despre păcat dar nici chiar Scriptura nu-i dă o definiţie. „Oferă în schimb povestiri istorice: relatează cu privire la păcatele făcute de oameni. În aceste povestiri se spune continuu că păcătosul nu vrea nici să cunoască nici să recunoască păcatul său. Numai în faţa ochilor lui Dumnezeu, care îi reproşează păcatele sale, omul se recunoaşte – atunci – păcătos”[1]. Aceasta este atitudinea fariseilor şi cărturarilor, care, orbi din cauza „dreptăţii” sau „sfinţeniei” lor, nu-şi văd păcatul, pe care i-l reproşează public lui Isus. După evanghelistul Ioan de fapt orice om care nu cunoaşte şi nu-şi recunoaşte păcatul este orb şi mincinos (In 9,31-41; 8,55; 1In 1,6.8; 2,4). (cf. ivan fucek, Il peccato oggi. Riflessione teologico-morale,, PUG, Roma 1991, 52 - rezumat; trad. pr. Isidor Chinez).

---

[1] P. HENRICI, „Il peccato come menzogna. Tentativo di accostamento filosofico” în Communio 103 (1989) 25.

Organizarea concretă a ritualului spovezii

Preot stând în confesional

 

Spovada necesită o pregătire. Încerc să mă ascult pe mine însumi pentru a simţi la ce nivel ceva nu merge şi prin ce m-am îndepărtat de orientarea mea personală, la ce nivel am fost rănit sau am făcut rău altora. Iau în considerare relaţia mea cu Dumnezeu. Şi reflectez asupra a ceea ce aş vrea să abordez în spovada mea. Pe parcursul pregătirii spovezii, este bine să-mi amintesc că sacramentul spovezii este o sărbătoare a reconcilierii. Pentru această sărbătoare trebuie să mă pregătesc deci, pentru a participa în deplină cunoştinţă de cauză, pentru a putea celebra o adevărată sărbătoare a eliberării şi a reconcilierii. În spovadă, merg la întâlnirea cu Cristos care mă primeşte necondiţionat. Merg la Dumnezeu, Tatăl meu, care mă primeşte şi celebrează cu mine o sărbătoare de bucurie, pentru că eu care eram pierdut şi care mă răcisem voi fi regăsit, pentru că eram mort, înţepenit în diferite constrângeri şi în vechile scheme de viaţă, voi fi din nou viu. Astfel, parabola fiului risipitor sau a Părintelui îndurător ar putea fi o frumoasă imagine, care mă va putea ajuta să mă pregătesc de această sărbătoare a reconcilierii care o constituie spovada.

„Păcatele îți sunt iertate”

La confesional [„Spovada”] - de Adolf Seel (1829-1907)

Pentru Jung, ritualul spovezii este important, pentru a surmonta, în profunzimea inconştientului nostru, neîncrederea noastră profundă în iertare. „Prin ritual, este dată satisfacţie aspectului colectiv şi numinos al momentului, dincolo de semnificaţia lui pur personală. Acest aspect al ritualului este de o importanţă majoră. Rugăciunea personală a pastorului nu satisface de loc această nevoie. Pentru că răspunsul trebuie să fie colectiv şi istoric; el trebuie să evoce spiritul înaintaşilor şi să reunească prezentul cu trecutul istoric şi mistic… Efectul ritualului autentic nu este de loc magic, ci psihologic” (Corespondenţe, IV, p. 23-24). Spovada transmite iertarea lui Dumnezeu, aşa încât ea să poată ajunge la străfundul inimii umane. Jung atribuie ritualului un efect asupra psihicului omului, mai profund decât cuvintele, care se adresează numai sentimentului şi raţiunii. Dar el reproşează Bisericilor şi neglijarea sensului psihologic al ritualului. Pentru Biserică este aşadar o sarcină importantă aceea de a îndeplini şi transmite ritualul spovezii, de aşa manieră încât acesta să atingă oamenii în inimile lor, pentru ca aceştia să trăiască puterea eliberatoare a iertării. Ritualul opune sentimentelor profunde ale vinovăţiei un element supra-personal. El îl pune pe penitent în legătură cu puterea lui Isus Cristos, care acţionează în persoană asupra celui care a păcătuit, eliberându-l de vina sa şi de sentimentele de culpabilitate: „Păcatele îţi sunt iertate… Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!” (cf. Mc 2,5.11). (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

 

Dărâmarea zidului de separaţie

Sfântul Padre Pio în confesional

Jung indică încă un motiv pentru a justifica necesitatea spovezii: „Se pare că există o formă de conştiinţă a umanităţii, care pedepseşte sever pe oricine îşi refuză să abandoneze, la un moment dat, orgoliul supravieţuirii şi al autoafirmării lui şi să recunoască umanitatea lui supusă greşelii. Altfel un zid de nepătruns îl va priva de sentimentul viu de a fi un om printre oameni”. (Jacobi).

Potrivit lui Jung, spovada dărâmă zidul care ne separă de Dumnezeu, de noi înşine şi de alţii. Pentru sănătatea unei fiinţe umane, este vădit necesar să existe un loc în care, în deplină conştienţă, să ne putem recunoaşte defectele şi slăbiciunile şi unde să putem vorbi despre vină şi despre sentimentul nostru de culpabilitate. În mod natural noi am prefera să vorbim despre puterea şi despre realizările noastre. Păstrăm tăcerea în privinţa vinei noastre reale. Este eliberator pentru noi să putem vorbi despre tot, şi înainte de orice despre culpabilitatea noastră. Dar acest dialog despre culpabilitate nu se poate realiza decât dacă avem un cadru care ne protejează, un loc în care nu vom fi condamnaţi, ci unde vom fi primiţi necondiţionat. Astăzi, aceste locuri sunt înainte de toate terapia şi spovada. Oricine se află în imposibilitatea de a vorbi despre vina sa, va fi ros în permanenţă de spaima că cineva i-ar putea descoperi greşelile. Vorbind despre greşeala mea mă eliberez de această angoasă. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Sensul spovezii

Mulţi oameni din zilele noastre se întreabă pentru ce raţiune ar trebui să se spovedească. Dumnezeu i-ar ierta tot la fel de bine şi fără spovadă. Ei i-ar putea spune greşeala lor direct lui Dumnezeu, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de un preot. Este adevărat, Dumnezeu ne poate ierta greşelile noastre fără spovadă. Dumnezeu nu este legat de spovadă. Dumnezeu este cel care iartă. Noi putem trăi iubirea lui din iertare, ascultând şi meditând cuvântul lui, prezentându-i în iubirea lui, în rugăciune adevărul nostru. Problema nu este de a şti cum ne iartă Dumnezeu, ci cum putem noi crede în iertarea lui. Ritualul spovezii ar vrea să ne ajute, înainte de toate, să putem crede în iertare. Pentru că există în noi o voce interioară care ne împiedică să acceptăm iertarea divină. Cel care a devenit vinovat se simte inacceptabil. De multe ori cuvântul încurajator al unui prieten nu este suficient pentru a ne elibera de acest sentiment. Avem nevoie de un ritual care să pătrundă în profunzimea inconştientului şi să suprime barierele psihologice care ne împiedică să credem în iertare.

C.G. Jung povesteşte că o femeie şi-a otrăvit prietena pentru a se putea căsători cu soţul acesteia. Ea aranjase totul pentru ca nici o bănuială să nu cadă asupra ei. Dar ea nu se putea elibera de sentimentul de vinovăţie. Se simţea exclusă din comunitatea umană, şi chiar din comunitatea animalelor şi a plantelor. Practicând călăria, a fost aruncată la pământ de calul ei. Florile se ofileau în apartamentul ei. În această stare fiind a venit la C.G. Jung. „Avea nevoie să se confeseze şi a venit la mine în această intenţie. Era o ucigaşă şi în plus ea se omorâse pe sine însăşi. Pentru că oricine comite o asemenea crimă îşi distruge propriul suflet… Prin crima ei, această femeie a devenit străină animalelor şi se scufunda într-o singurătate insuportabilă. Pentru a se elibera din singurătatea ei ea a făcut din mine un complice. Ea voia să găsească un om care să-i poată accepta mai dinainte confesiunea, pentru că astfel ea ar fi regăsit cumva relaţia sa cu umanitatea.” (C.G. Jung, Ma vie, Souvenirs…). Din faptul că vina ne exclude din comunitatea oamenilor, o vină cu adevărat gravă necesită o discuţie, pentru a mă putea simţi din nou om printre oameni. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

 

Missa de Angelis (gregorian)

Duminica a VI-a TPA (A): Legea iubirii, întotdeauna (omilie)

Evanghelia – Mt 5,20-22a.27-28.33-34a37 [forma scurtă]: În acel timp, Isus îi învăța pe discipolii săi, zicând: ²⁰„Vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor. ²¹ Ați auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. ²² Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată. ²⁷ Ați auzit că s-a spus: Să nu comiți adulter. ²⁸ Eu însă vă spun că oricine privește o femeie, dorind-o, a și comis adulter cu ea în inima lui. ³³ Din nou ați auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu faci jurământ fals, ci să ții jurămintele făcute înaintea Domnului. ³⁴ Eu însă vă spun: să nu juri deloc. ³⁷ Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus față de acestea este de la Cel Rău”.

Omilie

Pe buze lui Isus Predica de pe munte este un apel la convertire, în viaţa reală, la fericire, fericiria inimii; învăţăturile lui Isus sunt o sursă continuă de reînnoire spirituală şi umană. „Dacă vrei, poți să păzești poruncile; dacă vei avea încredere în Dumnezeu, vei trăi”, spune textul din cartea lui Ben Sirah. Viaţa nu este mortificată de poruncile lui Dumnezeu, dar ea are posibiliterea de a fi realizată pe deplin, în mod profund. Deci Isus nu a desfiinţat ceea ce a fost menţionat în Vechiul Testament, dar el poartă la îndeplinire, adică trăiesc şi învaţă pe toată lumea adevăratul sens al vieţii, relaţia sa cu Dumnezeu, cu altele persoane, cu sine și cu creația. Cuvântul lui Dumnezeu se păstrează totdeauna. Uneori se tratează despre corectări de interpretările umane sau aplicaţii terene ale Cuvântului lui Dumnezeu. Isus este împlinirea Cuvântul şi proiectului de mântuire a lui Dumnezeu Tatăl. De asemenea, este important pentru noi să acceptăm indicațiile pe care Domnul ni le dă din viaţa sa şi de a le predea altor persoane. Aceasta este un itinerar de viață adevărată. Exemplele pe care Isus le arată în această parte din Predica de pe munte sunt poruncile: „Să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu juri fals”. Sunt importante astăzi și pentru noi.

 

„Să nu ucizi”. Dumnezeu este Dumnezeul vieţii şi când există moarte, el ne pregăteşte o viaţă atât de mare că nu ne putem chiar imagina. Viaţa este o realitatea pe care toți o simt în profunzine, este singurul lucru de care avem nevoie. Viaţa trebuie să fie protejată, cultivată, apărată, promovată la toate nivelurile. Nu este permis să o eliminăm. Nu se poate ucide, distruge, elimina, profana viaţa. Când se întâmplă acest lucru suntem în faţa păcatului, celui mai mare. De multe ori viața este eliminată: în războaie, violenţă, în tragedii familiale, în risipa de energie când mergem spre vicii. Cu o circumstanţă agravantă: violenţa întră să facă parte din mentalitatea comună şi se termină prin a se lăsa resemnat sau prin exemplul rău.

 

Isus ne spune: Nu numai să nu-l omoare, dar să iubim pe aproapele şi viaţa sa. Chiar şi în cele mai mici lucrurii. Iubește pe aproapele și dă-ți viața pentru viața aproapelui. Şi dacă unul iubeşte, se sacrifică, se dă pe sine însuși pentru altul, sincer, nu va permite să-i facă vreun rău. Ne putem gândi la multe exemple a aceastei iubiri trăite și mărturisite. Câtă iubire de viață vine purtată înainte de atâția!

 

Isus spune: "Să nu comiţi adulter". Învaţă şi susține, cu harul său, iubirea fidelă, sinceră, constantă, „pentru totdeauna”. Desigur, se poate întâmpina dificultăţi, tentații, momente de criză. Trebuie să ai în vedere multe sugestii sau gânduri care duc la adulterul inimii. Isus vrea să vă dea puterea de a fi deciși în ispite, cu siguranţă nu să le caute, tăind cu decizie acele lucruri care fac rău nouă și la alţii. Pentru aceasta ne rugăm şi ne angajăm pentru fidelitatea soților căsătoriți, pentru unitatea familiei. Şi acolo unde există familii rănite acolo va fi și iubirea noastră pentru că există întotdeauna experienţă iubirii lui Dumnezeu, iertarea lui, puterea lui, bucuria sa. Isus spune: „Nu jura fals”. Este invitaţia la sinceritate, transparenţă, iubire de adevăr, pentru alţii, înaintea lui Dumnezeu, o conştiinţă care încearcă să fie dreaptă. Binecuvântat este cel care umblă în legea Domnului!

(don Roberto Rossi [16.02.2014]; trad. pr. Isidor Chinez;
sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=31001).

Întâlnirea Papei Francisc cu logodnicii (14.02.2014)

 

Vineri 14 februarie, în Piaţa „Sfântul Petru”, Sfântul Părinte Francisc a întâlnit peste douăzeci de mii de logodnici care se pregătesc pentru căsătorie, provenind din toate părţile lumii. Întâlnirea tinerelor perechi cu Papa a fost promovată de Consiliul Pontifical pentru Familie şi a fost precedată de un moment de mărturii, muzică şi poezie. La ora 12.30, Papa a sosit în Piaţă şi a dialogat cu trei perechi de logodnici. Publicăm în continuare textul dialogului:

Întrebarea 1: Frica de acel „pentru totdeauna”

Sanctitate, astăzi mulţi cred că a-şi promite fidelitate pentru toată viaţa este o angajare prea dificilă; mulţi simt că provocarea de a trăi împreună pentru totdeauna este frumoasă, fascinantă, dar prea exigentă, aproape imposibilă. V-am cere cuvântul dumneavoastră pentru a ne lumina cu privire la acest lucru.

Mulţumesc pentru mărturie şi pentru întrebare. Vă explic: ei mi-au trimis întrebările dinainte… Se înţelege… Şi astfel eu am putut să reflectez şi să gândesc un răspuns un pic mai solid.

Este important să vă întrebaţi dacă este posibil să vă iubiţi „pentru totdeauna”. Aceasta este o întrebare pe care trebuie s-o punem: este posibil să vă iubiţi „pentru totdeauna”? Astăzi multor persoane le este frică să facă alegeri definitive. Un tânăr îi spunea episcopului său: „Eu vreau să devin preot, dar numai pentru zece ani”. Îi era frică de o alegere definitivă. Dar este o frică generală, proprie culturii noastre. A face alegeri pentru toată viaţa pare imposibil. Astăzi totul se schimbă rapid, nimic nu durează îndelung… Şi această mentalitate îi face pe mulţi care se pregătesc pentru căsătorie să spună: „stăm împreună atât timp cât durează iubirea”, şi apoi? Multe salutări şi ne vedem… Şi astfel se termină căsătoria. Dar ce înţelegem prin „iubire”? Numai un sentiment, o stare psihofizică? Desigur, dacă este asta, nu se poate construi deasupra ceva solid. Dar dacă în schimb iubirea este o relaţie, atunci este o realitate care creşte şi putem spune şi ca exemplu că se construieşte ca o casă. Şi casa se construieşte împreună, nu singuri! A construi aici înseamnă a favoriza şi a ajuta creşterea. Dragi logodnici, voi vă pregătiţi să creşteţi împreună, să construiţi această casă, pentru a trăi împreună pentru totdeauna. Să nu voiţi s-o întemeiaţi pe nisipul sentimentelor care pleacă şi vin, ci pe stânca iubirii adevărate, iubirea care vine de la Dumnezeu. Familia se naşte din acest proiect de iubire care vrea să crească aşa cum se construieşte o casă care să fie loc de afect, de ajutor, de speranţă, de sprijin. Aşa cum iubirea lui Dumnezeu este stabilă şi pentru totdeauna, tot aşa şi iubirea care întemeiază familia vrem ca să fie stabilă şi pentru totdeauna. Vă rog, nu trebuie să ne lăsăm învinşi de „cultura provizoriului”! Această cultură care astăzi ne invadează pe toţi, această cultură a provizoriului. Asta nu merge!

Sfântul Valentin, episcopul de Terni, martir

 

Sărbătoarea sfântului Valentin, episcop de Terni și martir, este legat de festivitățile vechi greciști, italenești și romane care țineau pe 15 februarie în onoarea zeului Pan, Fauno și Luperco.  Aceste festivități legate de purificarea câmpurilor și de ritualuri de fertilitate au fost interzise de către Augustus și apoi suprimate de papa Gelasius I (492-496) în 494. Biserica încreștină riturile de fertilitate păgână anticipând în ziua de 14 februarie prin atribuirea sfântului martir capacitatea de a proteja pe logodnici și pe toți cei îndăgostiți îndreptându-se spre căsătorie. La aceasta au apărut câteva legende. Cele mai interesante sunt acelea care spun că sfânt martir iubitor de trandafiri și flori parfumate, organiza celor logodiți pentru a le ura o unire fericită[1].

 

În ziua de 14 februarie, se comemorează şi doi martiri cu numele Valentin. Comemorarea lor a dat numele la o simpatică tradiţie, foarte răspândită în ţările anglo-saxone. Deoarece în Evul Mediu se credea că, în această zi, păsările, simţind apropierea primăverii, începeau să-şi facă cuiburile, s-a considerat că sărbătoarea Sfântului Valentin este începutul redeşteptării anuale la viaţa nouă, deci a iubirii dătătoare de viaţă. Sfântul Valentin a devenit patronul logodnicilor.

 

Dar care Valentin? Oare preotul din Roma, care a fost martirizat în anul 268? Sau episcopul de Terni, care a avut aceeaşi soartă glorioasă cinci ani mai târziu?

 

Cel dintâi ne este prezentat ca un prieten al împăratului Claudiu Gotul, care l-a interogat personal în cadrul procesului. Răspunsurile limpezi şi convingătoare ale lui Valentin au răscolit şi gândurile împăratului; îndreptându-se către publicul ce era de faţă, a spus: „Ascultaţi vorbele înţelepte ale acestui om”. A fost totuşi condamnat la moarte, deoarece, între timp, l-a convertit la credinţa creştină pe însuşi prefectul Asteriu şi pe toată familia lui. Martirul a fost înmormântat lângă Via Flaminia, unde s-a ridicat şi o biserică dedicată lui.

 

Al doilea Valentin, episcopul de Terni, în timpul unei treceri prin Roma, i-a adus la credinţa creştină pe un filosof renumit, Cratone, şi pe trei tineri ucenici ai săi atenieni; acest zel l-a pus în primejdie de a fi uşor denunţat de către păgâni. Într-adevăr, episcopul a fost denunţat şi adus în faţa tribunalului, care l-a condamnat la moarte prin tăierea capului. Cei trei tineri convertiţi i-au dus trupul neînsufleţit la Terni, unde a fost primit cu mari onoruri de către înfloritoarea comunitate creştină de acolo.

 

Valentin este un nume latinesc, format din participiul prezent al verbului valeo – valere = a se simţi bine, a fi în putere. În lumea anglo-saxonă, numele Valentin este sinonim cu Sweetheart – „îndrăgostiţi”, şi este atribuit felicitării pe care îndrăgostiţii şi-o trimit în ziua de 14 februarie. Creştinul adevărat doreşte să facă din fiecare clipă a vieţii sale o declaraţie de dragoste sinceră faţă de Dumnezeu, izvorul binelui[2].

 

Astăzi de sărbătoarea de Sfântului Valentin este sărbătorit peste tot ca un sfânt al iubirii. Invitaţia şi puterea de a iubi, care sunt înscrise în mesajul sfântului Valentin trebuie să fie considerat exclusiv în sensul de relaţia dintre bărbat şi femeie. Iubirea este Dumnezeu însuşi şi omul este chipul lui Dumnezeu. În iubire stă solidaritatea şi pace, unitatea familiei şi întreaga umanitate.

---

[1] Cf.  http://www.santiebeati.it/dettaglio/40850

[2] Cf.   http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/320/Sf-Valentin-pr-m.aspx

 



A-i prezenta lui Dumnezeu adevărul meu



Papa Francisc în confesional

Adesea creştinii utilizează spovada pentru a-și eschiva vina. Ei ar vrea să fie eliberaţi cât de repede de vina lor prin spovadă, fără a se confrunta cu ea. Totuşi spovada nu mă va elibera de vina mea decât dacă îmi privesc greseala în faţă. Luarea în seamă a vinei depăşeşte simpla amintire. Evoc din nou situaţia, în care am devenit vinovat şi care m-a făcut să reacţionez, provocând în mine sentimente de culpabilitate. Amintirea va provoca în mine sentimente negative, ca de exemplu furia şi mânia contra mea însumi sau contra celor care m-au rănit, precum şi suferinţă, decepţie, tristeţe. Nu trebuie să mă sustrag acestor sentimente negative, altfel ele nu se vor putea modifica. Fără această confruntare sinceră cu greşeala mea, nu voi ieşi niciodată de aici, ci mă voi învârti mereu în jurul sentimentelor mele de culpabilitate. Mai mult, spovada nu va duce la convertire ci nu va face altceva decât să întărească în mine fixarea pe atitudinea mea vinovată. Pentru că spovada cheamă o lucrare de convertire. Este ceea ce ne învaţă psihologia. Şi chiar când tratamentul greşelii nu este de natură religioasă, în prezentarea pe care o fac lui Dumnezeu cu încrederea în iertare pe care o manifest, fixându-mi privirea pe îndurarea lui, aceasta nu mă dispensează de lucrarea de făcut asupra mea. Pentru că nu-i pot prezenta lui Dumnezeu greşeala decât dacă o privesc în deplină conştienţă şi dacă am descoperit în ea propriul meu adevăr. Această percepţie şi acest examen, în deplină cunoştinţă, a greşelii mele, care îmi dezvăluie conflictele care se maschează pe la spate, constituie efortul pe care trebuie să-l desfăşor. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu. Nu este nici meritat şi nici obţinut. Dar eu nu sunt în măsură să primesc acest dar decât dacă îi prezint lui Dumnezeu propriul meu adevăr cu umilitate şi cu curaj. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Discuția eliberatoare

A ne înfrunta propria culpabilitate ţine de demnitatea umană. E sunt capabil să comit o greşeală. Dacă îmi banalizez culpabilitatea, căutându-mi scuze sau atribuind-o altuia, înseamnă că îmi dispreţuiesc demnitatea, care constă în a recunoaşte faptul că pot fi vinovat. Greseala este întotdeauna expresia libertăţii mele. Scuzele sau minimizarea greselii mă privează de libertatea mea. Asumându-mi responsabilitatea greşelii mele, renunţ la toate tentativele de justificare sau la dorinţa de a o face asumată de către celălalt. Aceasta este condiţia pentru ca eu să progresez interior ca fiinţă omenească şi pentru ca să ies din închisoarea pe care o reprezintă tentaţia permanentă de auto-pedepsire şi de auto-denigrare: scopul este de a mă regăsi. Recunoaşterea greşelii faţă de semenul meu conduce adesea la o experienţă de o şi mai mare apropiere şi de o mai profundă înţelegere reciprocă (cf. Rauchfleisch). De aceea discuţia cu un altul este calea adecvată pentru a mă confrunta cu greşeala mea. În discuţie, îmi recunosc greşeala, dar în acelaşi timp mă şi distanţez în raport cu ea. Mă declar dispus să accept regulile comunităţii umane. „O asemenea discuţie mă ajută să descopăr că absolut nimic nu mă separă de ceilalţi, pentru că nu am absolut nimic de ascuns. Văd că interlocutorul, fie el bărbat sau femeie, ia în considerare greşeala mea, fără a fi înspăimântat de ea, fără a fi copleşit de dezgust şi fără a replica printr-un gest de represalii, ci se situează vizavi de mine ca şi om, căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin” (Wachinger).

Apariţia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes (11 februarie)

 

 

[Sursa: http://chinezisidor.tumblr.com/post/76307990793/aparitia-sfintei-fecioare-maria-la-lourdes-faptele].

La 11 februarie 1858 o fată de paisprezece ani, Bernadeta Soubirous, ingenuă şi umilă, care încă nu ştia să citească şi să scrie repede, s-a dus împreună cu o soră şi o colegă să strângă lemne uscate în apropiere de Massabielle, un loc stâncos la periferia localităţii Lourdes, unde, pentru a ajunge, trebuia să se treacă un torent cu picioarele goale. Bernadeta, care suferea de astm, ezita să bage picioarele în apă şi întârzia.

 

Un foşnet printre copaci a făcut-o să ridice ochii în direcţia grotei din apropiere, unde a zărit "o doamnă", cu faţa radioasă, îmbrăcată în alb, cu o cingătoare albastră, care îi surâdea şi cu care a recitat a treia parte din rozariu, cu rozariul pe care îl purta totdeauna cu ea. Părinţii, cărora sora Bernadetei le-a revelat îndată secretul, i-au interzis mai întâi vizionarei să se întoarcă la grotă, apoi au cedat la lacrimile ei. Apariţia s-a repetat la 18 februarie.

 

Doamna a surâs la gestul fetei care stropea cu apă sfinţită stânca, apoi i-a spus: "Voiţi să aveţi bunătatea de a veni aici timp de cincisprezece zile?... Nu vă promit să vă fac fericite în această lume, dar în cealaltă". În cursul apariţiilor succesive, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi a chemat credincioşii la pocăinţă.

 

La 25 februarie, a invitat-o să bea dintr-un izvor, arătându-i locul. Bernadeta a scormonit cu unghiile suprafaţa locului: la început a ţâşnit doar un fir de apă tulbure: Bernadeta a băut o înghiţitură şi s-a spălat: era izvorul miraculos de la Lourdes. La 2 martie, doamna i-a zis tinerei să transmită preoţilor dorinţa ei de a se face o procesiune şi de a se construi în acel loc o capelă. Parohul Peyramale s-a arătat neîncrezător şi a tratat-o dur pe Bernadeta: "Spune-i acelei doamne să-ţi spună numele ei", i-a poruncit el. În dimineaţa de 25 martie, Fecioara a dat răspunsul: "Eu sunt Neprihănita Zămislire".

 

Cu patru ani mai înainte Pius al IX-lea proclamase dogma zămislirii fără pata originală a Fecioarei, iar acum Maria comunica oamenilor titlul cu care voia să fie invocată. În ciuda interzicerii din partea autorităţilor civile (au interogat-o şi ameninţat-o pe Bernadeta; accesul la grotă a fost mai întâi oprit şi apoi, în sfârşit, acceptat din ordinul însuşi al împăratului Napoleon al III-lea), pelerinii alergau acolo din toate părţile şi s-au probat primele fapte miraculoase. La peste o sută de ani distanţă aleargă acolo încă mulţimi imense, pentru a experimenta "miracolul de la Lourdes". (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/).