† Toți Sfinții: Sfințenia este speranța noastră [1 noiembrie 2026]

Toți Sfinții - de Greg Marinaro.

Sfințenia este speranța noastră

Lecturi biblice: Apocalips 7,2-4.9-14; 1Ioan 3,1-3; Evanghelia Matei 5,1-12a; lecturi biblice

Omilie

„Toți Sfinții” pe care liturgia o aduce în atenția credincioșilor este proclamarea învierii. Credincioșii sunt invitați să privească spre punctul de sosire care îi așteaptă, depășind neliniștile profunde și nesiguranța momentului prezent. Este o licărire de lumină care ajunge de la „mărturisitorii” trecutului la călătorii care nu au ajuns încă la sfârșitul drumului lor. „Colecta” sau „Rugăciunea zilei”, compusă de liturgiști, explică motivul celebrării cu aceste cuvinte: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinţilor, te rugăm, ca, având în faţa ta o asemenea mulţime de mijlocitori, să primim de la tine belşugul mult dorit al îndurării tale”. O singură celebrare care îi cuprinde pe toți sfinții. Cele trei lecturi dezvoltă un discurs despre sfințenie și ne prezintă o imagine a sfințeniei, căci în Sfânta Scriptură, sfințenia nu este asociată cu miracole și nici fapte eroice extraordinare. În Biblie, „Cel Sfânt” este în primul rând Dumnezeu, numai el! Nu pentru că este atotputernic, ci pentru că el este „Altul” decât ființele umane și a voit să se lege cu o iubire fidelă, care nu dă greș nici măcar în fața infidelității omului. Desigur, toți suntem chemați la sfințenie. În timp ce Biserica terestră celebrează sfințenia atinsă în Biserica cerească, ea intenționează să înțeleagă mai profund propriul său mister, asemănător cu al „fericiților”: „Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri!” (Mt 5,12). Dar, aici, jos, sfințenia este încă o realitate de început: trebuie să trecem dincolo de acest orizont pământesc pentru a contempla rodul ei deplin și matur. Sfințenia este singura noastră speranță!

În lectura întâia (Ap 7,2-4.9-14), o mare mulțime din toate popoarele și națiunile stă înaintea tronului ceresc și a mielului. Deși se spune că nimeni nu-i poate număra, ei sunt cei 144.000. Cu această imagine este descriă Biserica, dar nu cea luptătoare de pe pământ, ci cea triumfătoare din cer: „am văzut şi, iată, o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile; Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini; ei strigau cu glas puternic: «mântuirea aparţine Dumnezeului nostru, cel care şade pe tron, şi mielului»” (v. 9-10). Din acest motiv, cei adunați înaintea tronului lui Dumnezeu sunt îmbrăcați în haine albe și țin în mâini ramuri de palmier ca semn al biruinței și cântă imnul de laudă aclamându-l pe Dumnezeu și pe Miel. În cer, Biserica triumfătoare exaltă victoria; corurile cerești răspund prosternându-se și aducând omagiu adorator Domnului: „Amin! Binecuvântarea, gloria, înţelepciunea, mulţumirea, cinstea, puterea şi tăria să fie Dumnezeului nostru în vecii vecilor! Amin!” (v. 12). Se proclamă că toată lauda aparține numai lui Dumnezeu. Imnul începe și se termină cu cuvântul „amin” [אָמֵן], din ebraică, „așa să fie” sau „cu adevărat”. Sfântul Ioan, în Apocalips, vrea să-i liniștească pe cei buni: nu trebuie să vă teameți, căci voi sunt întăriți și eliberați, sunțeți răscumpărați și mântuiți. Într-o zi, în ceruri, veți primi binecuvântarea promisă: „Aceştia sunt cei care vin din strâmtorarea cea mare. Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele mielului” (v. 14). E o apartenență a celor buni la Dumnezeu prin pătrunderea Duhului Sfânt.

În prima sa scrisoare (1In 3,1-3), sfântul Ioan își dezvăluie experiența creștină. Ideea de „asemănare” cu Dumnezeu [„vom fi asemenea lui” (v. 2)] evocă textul din Geneza, relatând crearea omului: „Şi a zis Dumnezeu: «Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră»” (Gen 1,26). Termenul „chip” implică o similitudine fizică asemenea celei dintre Adam şi fiul său (cf. Gen 5,3), dar și „asemănarea” pe care pare s-o atenueze sensul termenului „chip”, excluzând egalitatea valorică dintre om şi Dumnezeu. Acest raport al omului cu Dumnezeu îl diferenţiază de animale și presupune o asemănare generală de natură: inteligenţa, voinţa, puterea. Omul este o persoană și participarea la natura lui Dumnezeu prin har. Aceasta înseamnă să fii „fiu”: „vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem!” (v. 1). Motivul pentru care lumea nu ne cunoaște este pentru că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu. Credinciosul știe că este cunoscut de Domnul și că îl cunoaște pe Dumnezeu. A fi copii ai lui Dumnezeu înseamnă o experiență care nu se vede, ci se trăiește, care nu se analizează, ci se „savurează”. Devine o oglindă, un reflex în care chipul meu și cel al lui Dumnezeu se contopesc: „vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (v. 2). Ce nostalgie transpare în aceste cuvinte ale lui Ioan, care văzuse, auzise, atinsese cu propriile mâini „Cuvântul Vieții!” De acum înainte suntem „copii ai lui Dumnezeu”: să înnebunești de bucurie!

În Evanghelia după Matei (Mt 5,1-12a), „fericirile” sunt o promisiune a lui Isus și o profeție: Dumnezeu va călăuzi lumea spre realizarea „împărăției” sale. Fericirile sunt programul sau manifestul oficial al Domnului. S-a suit pe munte, ca noul Moise, s-a așezat, a luat cuvântul și i-a învățat: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor!” (v 3). Fericirile au un sens. Sunt cei care trăiesc având „vecin” viitorul lui Dumnezeu aproape de ei, adică viitorul pe care Dumnezeu li-l promite. Ei îl trăiesc având o percepție clară a deplinei comuniuni cu el, ce realizează „împărăția” și din acest motiv pot accepta suferința, pot să aștepte deoarece acel viitor a intrat deja în viața lor. Dumnezeul îi iubește, are grijă de ei, le este aproape în suferință, îi iartă în ciuda păcatului lor. Este Domnul care a inaugurat ceva nou: această noutate este „împărtășirea” lui Dumnezeu în suferința lor, devine și pune în mișcare fericirea lor, răbdarea în durere și acțiunea curajoasă. Isus spune că săracii aparțin „împărăției” lui Dumnezeu și că trebuie să-i punem pe săraci în centrul atenției noastre. Trebuie să trăim sărăcia ca libertate pentru „împărăție” și detașare pentru a-l urma pe Domnul. Trebuie să fim „săraci în duh”: săraci de propriul „eu”, săraci conștienți de propria noastră sărăcie. „Săracii în duh” sunt cei care se eliberează pentru evanghelie și așteaptă totul de la Dumnezeu și îi fac loc Domnului în viața lor.

Sfințenia nu este o chemare privilegiată pentru cei „mistici” sau plin de mister, ci rezultatul credinței și al iubirii credinciosului. Sfințenia creștină este credință și har. Așadar, este celebrarea unei inimi care se deschide acțiunii minunate a lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt în Isus Cristos. Căci sfințenia este singura noastră speranță!