† Duminica a 3-a a Paştelui [A]: Biserica este prima martoră a învierii Domnului [19 aprilie 2026]

Isus împreună cu cei doi ucenici din Emaus. 

Biserica este prima martoră a învierii Domnului 

Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 2,14.22-33; 1Petru 1,17-21; Evanghelia Luca 24,13-35; lecturi biblice

Omilie

Paștele este evenimentul central al evangheliei: liturgia, mai ales în această perioadă, repetă continuu acest lucru. Nu a fost ușor pentru comunitatea apostolică să formuleze un mesaj convingător pe această temă, să susțină cu dovezi potrivite, dar, în cele din urmă, a reușit, având în vedere mesajul pascal care îl ocupă în Noul Testament. Predica din Faptele Apostolilor înfruntă tema învierii căutând dovezile scripturistice: „Pe Isus Nazarineanul […] pe care voi l-aţi răstignit şi ucis prin mâinile celor fărădelege, pe acesta, Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morţii. Căci David spune cu privire la el: «Îl vedeam mereu în faţa mea pe Domnul, căci el este la dreapta mea ca să nu mă clatin»” (Fap 2,22-25). Pentru sfântul Petru, „învierea lui Isus Cristos din morți” este un „fapt” care nu are nevoie de validare: „prin el voi credeţi în Dumnezeu, care l-a înviat din morţi şi i-a dat gloria, aşa încât credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu” (1Pt 1,21). În Evanghelia după Luca simțim o invitație de a depăși necredința și de a crede în învierea lui Isus: „«O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?» Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,25-27). Învierea Domnului din morți este elementul central al creștinismului: e un adevăr fundamental ce trebuie afirmat cu tărie! Biserica este prima martoră a învierii lui Isus!

† Duminica a 2-a a Paştelui [A]: Duminica milostivirii divine [12 aprilie 2026]

 Toma și Domnul.

Duminica milostivirii divine

Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 2,42-47; 1Petru 1,3-9; Evanghelia Ioan 20,19-31 [A B C]; lecturi biblice

Omilie

Astăzi este „Duminica milostivirii divine!” Textele biblice din a doua duminică a Paștelui ne invită să ne îndreptăm privirea spre misterul „milostivirii” ce se concentrează asupra comunității pascale, născută din experiența Celui înviat. Timpul pascal ne permite să reflectăm asupra învierii. În prima lectură, viața și activitatea comunității creștine mărturisesc „împărăția lui Dumnezeu” pe care Isus a inaugurat-o pe pământ: „fraţii erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42). În a doua lectură sfântul Petru vorbește explicit despre aceasta „milostivire”: „binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi!” (1Pt 1,3-4). Această milostivire divină strălucește și în Evanghelia după Ioan când Cel înviat i-a spus lui Toma: „«Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele!» […] Toma a răspuns şi i-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»” (In 20,27.28). Și l-a adorat. Întreaga liturgie răspândește vestea cea bună a învierii prin iubirea milostivă a lui Dumnezeu!

† Marți din Octava Paştelui: Încredințarea în cuvintele Domnului [7 aprilie 2026]

Maria Magdalena și Isus la mormânt de Walter Rane.

Încrederea în cuvintele Domnului

Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 2,36-41; Evanghelia Ioan 20,11-18; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului de astăzi, așa cum o va face și în zilele următoare, ne prezintă Biserica ca prelungirea a lucrării lui Cristos în lume. Cu învierea sa, Domnul își încheie slujirea pământească și intră în „sanctuarul” ceresc ca mijlocitor pentru omenire (cf. Evr 9,11-14): „Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!” (In 20,18). Pe pământ, lucrarea sa nu este încheiată; dimpotrivă, ea continuă și va continua până la sfârșitul lumii, prin „Trupul” său, care este Biserica. Este încredințarea în cuvintele Domnului!

† Luni din Octava Paştelui: Vestea este bucuroasă și credibilă [6 aprilie 2026]

 

Isus vine în întâmpinarea femeilor credincioase.

Vestea este bucuroasă și credibilă

Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 2,14.22-33; Evanghelia Matei 28,8-15; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului ce deschid Octava Paștelui se caracterizează într-o schimbare de accent la slujirea lui Isus și la slujirea Bisericii, de la învierea Domnului la adunare și la renaşterea comunităţii lui Isus până în acest moment rămăsese ascunsă şi temătoare de ameninţările persecuţiei. Faptele Apostolilor (Fap 2,14.22-33), însoțindu-ne de-a lungul perioadei pascale, ne permite să reluăm cele mai importante etape din istoriea bisericii primare. În ziua de Rusalii, Petru, care se afla cu ceilalți apostoli și cu Maria în Cenacol, a fost umplut de Duhul Sfânt. Închiși în temerile lor și așteptând darul „promis” de Isus cel înviat, iese să proclame evanghelia. Nu o istorie, ci faptul unui eveniment extraordinar care i-a șocat, dar i-a și implicat. Este Paștele lui Isus, cu moartea și învierea sa: „Pe Isus Nazarineanul, bărbat adeverit de Dumnezeu între voi prin fapte puternice, minuni şi semne […] pe care voi l-aţi răstignit şi ucis prin mâinile celor fărădelege, pe acesta, Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de durerile morţii” (v. 22.23-24). În anunțul lui Petru, Dumnezeu Tatăl este subiectul care acționează prin Fiul său, Isus din Nazaret. Omul venit din Galileea, din periferia Israelului, cu miracole, semne și minuni, demonstra cât de aproape era Dumnezeu de fiecare om, de cel bolnav ca să-l vindece și să-l poarte în „împărăției cerurilor”. Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat și noi suntem martori ai acestuia fapt. „Înălţat fiind acum la dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, l-a revărsat pe acesta, aşa cum vedeţi şi auziţi voi” (v. 33). Este Duhului Sfânt ce renaște la o viață nouă. Isus devine Cristos – Unsul sau Mesia. El s-a „dăruit” pentru a ne ruga împreună cu el. Să ne rugăm ca Duhul Sfânt să ne fie „dăruit” și nouă, pentru ca el să ne elibereze de povara durerii și să fim „dătători” de viață.

În relatarea Evangheliei după Matei (Mt 28,8-15) este întâlnirea cu „Cel înviat”: „În acel timp, femeile, plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui. Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: «Bucuraţi-vă!» Iar ele, apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi l-au adorat” (v. 8-9). Shalom, în ebraică [„bucuraţi-vă!”]. Aceeași expresie pe care îngerul Gabriel o vestise Mariei: bucură-te! Acum bucuria lor este deplină: ele pot să-i fie aproape, să-i cuprindă din nou picioarele, să-l adore: este Domnul care a înviat care schimbă tristeţea în bucurie, teama în curaj, resemnarea în speranţă.

† Învierea Domnului [Paștele]: Ziua învierii [5 aprilie 2026]

Învierea Domnului.

Ziua învierii

Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 10,34a.37-43; Coloseni 3,1-4; Evanghelia Ioan 20,1-9; lecturi biblice

Omilie

Este Duminica Învierii, e Paștele Domnului! Această zi, a treia dintre cele trei zile sfinte ale Triduumului Pascal – al patimilor, morții și învierii lui Isus – constituie centrul vieții creștine, celebrându-se într-un evenimentul unic și exclusiv al biruinței lui Cristos asupra morții și păcatului este încoronată de înălțarea sa la dreapta Tatălui și constituie punctul final al Paștelui Domnului împlinit tocmai în Triduumului Pascal ce poartă la realizarea semnificației Paștelui ebraic. Liturgia Cuvântului e caracterizată de relatarea evanghelică a mormântului gol, după sfântul Ioan (cf. In 20,1-9), care este însoțită de fragmentul din Faptele Apostolilor în care Petru mărturisește solemn, în casa lui Corneliu, că Domnul a înviat din morți și că oricine crede în el primește iertarea păcatelor (cf. Fap 10,34.37-43). În a doua lectură, apostolul Paul îi îndeamnă pe creștini să-și îndrepte inimile spre „lucrurile de sus” (cf. Col 3,1-4), fiind înviați cu Cristos și, prin urmare, suntem cetățeni ai cerului. Victoria lui Cristos asupra morții ne vine dăruită prin botez într-o viața nouă pe care ne-o dă Duhul său și ne permite să fim oameni noi, înviați împreună cu Domnul și să umblăm într-o viață nouă.

† Vinerea Sfântă: Crucea Domnului ce dă „viață” lumii [3 aprilie 2026]

 Isus își duce crucea până la Golgota.

Crucea Domnului ce dă „viață” lumii

Lecturi biblice: Isaia 52,13-53,12; Evrei 4,14-16; 5,7-9; Pătimirea după sfântul Ioan 18,1-19,42; lecturi biblice

Omilie

Încă din cele mai vechi timpuri, Biserica nu celebrează Sfânta Litughie astăzi şi mâine. Stă în contemplaţie. În Triduumului pascal creştinii contemplă glorioasa pătimire a Domnului. Trădarea lui Isus, prinderea, condamnarea, execuţia lui pe Golgota ne introduc în centrul misterului suferinţei şi morţii răscumpărătoare a Domnului. Azi Biserica celebrează moartea victorioasă a lui Cristos care comunică oamenilor mântuirea. Viaţa noastră îl costă pe Isus viaţa sa: ne-o oferă pe altarul crucii. Astfel putem face trecerea de la această lume a păcatului şi a morţii la viaţa lui Dumnezeu în Domnul prin Duhul Sfânt.

† Joia Sfântă [„in Coena Domini”]: „Slujirea” celorlalți [2 aprilie 2026]

Spălarea picioarelor. Mozaic – Mânăstirea „Regina Carmelului” (Snagov).

 „Slujirea” celorlalți

Lecturi biblice: Exod 12,1-8.11-14; 1Corinteni 11,23-26; Evanghelia Ioan 13,1-15; lecturi biblice

Omilie

Textele biblice pe care Biserica le oferă spre meditație în această Liturghie de seară, cunoscută sub numele de „Cina Domnului”, amintește de evenimentul Ultimei Cinei, de cuvintele și gesturile săvârșite de Cristos în acea ultimă seară a vieții sale pământești, compusă, prin referință, la cei doi Paști, cel evreiesc și cel creștin. Cartea Exodului care poruncește celebrarea ritului Paștelui, din generație în generație, ca memorial al eliberării din sclavie: „această zi să vă fie memorial şi să o celebraţi ca o sărbătoare a Domnului din generaţie în generaţiile voastre: ca hotărâre veşnică să o celebraţi!” (Ex 12,14). Prima Scrisoare către Corinteni unde apostolului Paul primește de la Domnul o poruncă pentru a perpetua în timp ritul Alianței celei noi. Moise spune poporului să celebreze acest „memorial” al eliberării din robia Egiptului. Cristos însuși spune: „Faceţi aceasta în amintirea mea!” (1Cor 11,24), în memoria mea. Evanghelia după Ioan relatează spălarea picioarelor: „s-a ridicat de la cină, şi-a pus hainele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins; apoi a turnat apă într-un vas de spălat şi a început să spele picioarele discipolilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins” (In 13,4-5). E o imagine vie a dăruirii proprii vieți ca culme a iubirii față de Dumnezeu și față de om. Evanghelistul Ioan nu relatează instituirea Euharistiei, ci exprimă același adevăr descriindu-l pe Isus în actul provocator, tulburător și șocant din punct de vedere psihic și afectiv de a deveni „slujitor” al tuturor.

Triduumul Pascal [2026]

 Triduumul Pascal 

Triduumul Pascal începe în după-amiaza Joii Sfinte, cu „Cina Domnului”, Vinerea Sfântă, cu citirea Patimii după Ioan și adorarea crucii, Sâmbăta Sfântă [e ziua a-liturgică – nu se face Liturghie] și Vigilia cu Duminica Învierii ce este suficientă pentru a ne da o idee de unde să începem și spre ce destinație ne îndreptăm în istoria mântuirii – spre Ziua Învierii.

a) La Liturghia de după-amiază, numită in Coena Domini, Biserica comemorează instituirea Euharistiei, Preoţia ministerială şi Porunca nouă a iubirii, lăsată de Isus discipolilor săi. Joia Sfântă este timpul „spălării picioarelor”: este un gest servil din partea lui Isus. Paștele Domnului începe cu „alții”, în fața cărora se „îngenunchează”, nu ca semn de umilință, ci în semn de slujire a vieții. Trăim pentru a fi „diaconi” [provenit din grecescul diakonos, care înseamnă „slujitor”] în istoria umanității: căci nu am trăit în zadar!

b) Vinerea Sfântă este ziua pătimirii şi răstignirii Domnului pe cruce. În fiecare an, stăm în tăcere în faţa lui Isus pironit pe lemnul. Misterul devine de nepătruns pentru raţiune! „Suntem puşi în faţa a ceva ce omeneşte ar putea să apară absurd: un Dumnezeu care nu numai că se face om […], dar moare pentru om” (Benedict al XVI-lea, Meditație, 8 aprilie 2009). „Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos” (Mc 15,38) și declară că s-a încheiat timpul „Legii Vechi” cu jertfele de animale, căci Isus a adus o jertfa desăvârșită prin trupul său înălțat pe cruce. Este o intervenție a lui Dumnezeu „marcând” jertfa Domnului. Liturgia Bisericii cântă din această zi: O Crux, ave, spes unica! – „Bucură-te, o, cruce, unică speranţă!”.

c) Marea tăcere din Sâmbăta Sfântă în aşteptarea învierii lui Isus! E ziua tăcerii și a morții lui Dumnezeu, ziua „odihnei Domnului”. În această zi, bisericile sunt despuiate, aproape goale. Nu sunt prevăzute rituri liturgice. Biserica veghează în rugăciune, împărtăşind aceleaşi sentimente de durere şi de încredere în Dumnezeu care îl va trimite pe Duhul Sfânt care să-l învie pe Isus. Prin înviere, este deschis mormântul morții și se anunță proiectul învierii pentru toți. E o inversare radicală: e „un cerul nou și un pământul nou” care acum ne sunt încredințate și un angajament nou, o mărturiei nouă, o dorință de a construi o lume nouă, unde relația dintre noi este acum posibilă, cu adevărat.

d) Numai așa putem celebra Paștele Domnului! Suntem împreună liberi cu ceilalți, conștienți că suntem „poporul lui Dumnezeu”: este condiția Paștelui, pentru că acesta este Pesaḥ – „Paștele” nostru care este Viață. Oriunde am fi, cu oricine suntem, chiar dacă suntem singuri – nu izolați – fiind oameni înviați și suntem „fii” ai învierii: suntem bărbați și femei ai viitorului care locuiesc prezentul, temporar, ce durează un timp limitat.

Cristos a înviat!... Și noi vom învia!

† Duminica Floriilor [A]: Pe Golgota este „pomul vieții” – Cristos [29 martie 2026]

Isus intră triumfător în Ierusalim. 

Pe Golgota este „pomul vieții” – Cristos

Lecturi biblice: Isaia 50,4-7; Filipeni 2,6-11; Patima Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei (Mt 27,11-61) [forma scurtă]; lecturi biblice

Omilie

Liturgia acestei duminici, ne face să intrăm în Săptămâna Sfântă, ce ne propune o bucurie și o durere. Suntem chemați să împărtășim bucuria lui Mesia, care intră triumfător în Ierusalim întâmpinat de poporul care agită „ramurile din copaci” (Mt 21,8) și strigau plini de bucurie: „Osana! Fiul lui David!” (Mt 21,9) [anul A]. Mulțimea îl laudă pe Isus recunoscându-l drept Mesia [Unsul sau Cristos], regele trimis de Dumnezeu. În a doua parte ni se prezintă drama zguduitoare a lui Isus care este judecat, biciuit și răstignit pe cruce să moară. Prima și a doua lectură sunt identice pentru toți cei trei ani. Este vorba despre Isaia (Is 50,4-7) unde Slujitorul lui Dumnezeu este prezentat în slujirea sa de suferință și întărit de ajutorul Domnului. A doua lectură este din Scrisoarea către Filipeni (Fil 2,6-11): e imnul cristologic al glorificării cerești a lui Isus, după umilința sa. Evanghelia după Matei este relatarea Patimilor lui Isus Cristos (Mt 27,11-61). Viața și misiunea Domnului au fost marcate de suferință. Încercările i-au arătat înclinația de a urma calea celor umili, slabi, păcătoși, ca să-i elibereze de frică, sărăcie, rău și să înceapă cu ei o existență de prieteni, egali, frați, în marea familie a fiilor lui Dumnezeu în care nu exista loc pentru puternici și stăpâni ai semenilor lor. Duminica Floriilor ne invită să ne reînnoim credința și să participăm la pătimirile și moartea Domnului, căci pe Golgota este „pomul vieții” – Cristos!

† Buna-Vestire: Să-l imităm pe Domnul [25 martie 2026]

 

The Annunciation (1894) by Frederic James Shields; Collection Manchester Art Gallery, Manchester, United Kingdom - tumblr.jpg

Să-l imităm pe Domnul

Lecturi biblice: Isaia 7,10-14; 8,10c; Evrei 10,4-10; Evanghelia Luca 1,26-38; lecturi biblice

Omilie

Astăzi sărbătorim cu solemnitatea Buna-Vestire a Domnului.  S-ar putea numi „da”-ului Mariei: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). „Și Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi!” (In 1,14). E o „celebrare unită cu al lui Cristos și a sfintei Fecioarei: Cuvântului care devine Fiul Mariei și Fecioara devine mama lui Dumnezeu” (Marialis Cultus 6).

† Duminica a 5-a din Postul Mare [A]: Valorile evanghelice – învierea morților și viața veșnică [22 martie 2026]

Învierea lui Lazăr. 

Valorile evanghelice – învierea morților și viața veșnică

Lecturi biblice: Ezechiel 37,12-14; Romani 8,8-11; Evanghelia Ioan 11,1-45; [forma scurtată] Evanghelia In 11,3-7.17.20-27.33b-45; lecturi biblice

Omilie

În a cincea duminică din Postul Mare este tema învierii și a puterii lui Cristos asupra morții ca o ultimă imagine care se întipărește în mintea noastră înainte de a intra în timpul liturgic în care comemorăm Patimile lui Cristos. Conștientizarea limitelor noastre este una dintre experiențele constitutive ale umanității. În fiecare zi experimentăm faptul de a avea un sfârșit, o finitudine și incapacitatea noastră radicală de a găsi sensul ultim al lucrurilor și a evenimentelor, al vieții și al morții. Și totuși, lecturile de astăzi seamănă o speranță în căutarea chinuită a omului: speranța unei eliberări care nu se oprește nici măcar în fața celei mai arzătoare contradicții, care este misterul morții noastre. Textele biblice se „confruntă” cu învierea pornind de la o viziune profetică din Ezechiel, care deschide Liturgia Cuvântului cu anunțul explicit al învierii morților din mormintele: „iată, eu voi deschide mormintele voastre, vă voi face să ieşiţi din mormintele voastre, poporul meu” (Ez 37,12). „Viziunea” este limitată la restaurarea lui Israel, dar deschide o perspectivă îndepărtată pe care autorul Cărții a doua a Macabeilor o va propune și va proclama credința în învierea morților și viața veșnică [„Regele lumii ne va ridica la învierea vieţii veşnice pe noi, care murim pentru legile sale” (2Mac 7,9)]. Înainte de a-și anunța învierea, Isus îl învie pe fiul văduvei din Nain (cf. Lc 7,14), pe fiica lui Iair (cf. Mc 5,41) și pe prietenul său Lazăr (cf. In 11). Acestea sunt doar preludii la marele eveniment – învierea Domnului – întrucât viața pe care o recuperează nu este definitivă: existența lor pământească a fost doar prelungită. E o victorie asupra morții, dar una de scurtă durată. Învierea creștinului trebuie să vină. Odată cu botezul, a intrat în lume nemurirea. Viața este aceeași cu cea care se va revela în „ziua de apoi”, căci Paul ne amintește: „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte în voi” (Rom 8,11). Acestea sunt valorile evanghelice: învierea morților și viața veșnică!

† Sfântul Iosif, soțul sfintei Fecioare Maria: Credință și speranță în Domnul [19 martie 2026]

 

The dream of saint Joseph (1642-1643) by Philippe de Champaigne; 

Collection The National Gallery, London - tumblr.com.

Credință și speranță în Domnul

Lecturi biblice: 2Samuel 7,4b-5a.12-14a.16; Romani 4,13.16-18.22; Evanghelia Matei 1,16.18-21.24a; lecturi biblice

Omilie

În solemnitatea de astăzi – sfântul Iosif – lecturile biblice oferă spre meditație figura lui Iosif din diverse unghiuri. Prima lectură pune pe Iosif ca continuitate pe linia genealogică cu promisiunile către familia lui David ce le-au primit de la Dumnezeu, prin profetul Natan. Lui David i s-a spus: „când se vor împlini zilele tale şi te vei odihni cu părinţii tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieşit din tine, şi-i voi întări domnia” (2Sam 7,12). Punând împreună Cartea lui Samuel cu cea a nașterii lui Cristos după Matei, vedem legătura dintre discendența lui David și Isus care primește titlul davidic, în virtutea genealogiei lui Iosif din casa regală a lui Iuda: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta” (Mt 1,20). În Scrisoarea către Romani, apostolul descrie paternitatea lui Abraham, care, în virtutea credinței sale, a fost numit tatăl multor neamuri: „părintele nostru, al tuturor – după cum este scris: «Te-am pus părinte al multor neamuri»” (Rom 4,16-17). Paul continuă apoi: „sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (Rom 4,18). Asemenea lui Abraham, și Iosif din Nazaret experimentează o paternitate nu fizică, care nu este mai puțin autentică pentru că a fost trăită pe plan spiritual. Este credința și speranța în Domnul. Ea reflectă și personifică paternitatea divină.

† Duminica a 4-a din Postul Mare [A]: Domnul este lumină [15 martie 2026]

Orbul din naștere. 

Domnul este lumină

Lecturi biblice: 1Samuel 16,1b.6-7.10-13a; Efeseni 5,8-14; Evanghelia Ioan 9,1-41; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului de astăzi se mișcă în jurul luminii și a întunericului, care exprimă condiția umană: lumina este identificată cu viața, iar întunericul cu moartea. E indicația importanță a relației dintre lumină și întuneric. E acțiunia morală ce îmbină diverse idei legate de „vedere”: vederea lui Dumnezeu, care scrutează gândurile cele mai intime ale omului; vederea ochilor umani, care ne permite să vedem creația; vederea credinței, care ne permite să-l vedem pe Domnul în semnele sale. E drumul spre lumina credinței, care este prezentată în cele trei lecturi ca o participare la luminozitatea ochilor lui Dumnezeu care caută să pătrundă cu privirea toate lucrurile. Unul dintre mesajele primei lecturi este că Dumnezeu se îngrijește din nou de bunăstarea poporului său trimițându-l pe profetul Samuel să-l ungă pe David ca regele lui Israel, pe care nu-l cunoaște încă în persoană: „Samuel a luat cornul cu untdelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David din acea zi încolo” (1Sam 16,13).  Înțelegem mai bine din a doua lectură când observăm că botezul era numit atunci „iluminare”. Nu e o lumină pur intelectuală, deoarece se traduce într-un stil de viață pe care apostolul Paul îl numește „lumină în Domnul”: „odinioară eraţi întuneric, acum însă, sunteți lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte fii ai luminii!” (Ef 5,8). A fi lumină înseamnă a avea puterea de a străluci și a răspândi lumină. În Evanghelia după Ioan, Domnul vindecă un om orb din naștere:  „Isus a văzut un om orb din naştere. A scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi şi i-a zis: «Du-te şi spală-te la piscina Siloe!» – care înseamnă «trimisul»” (In 9,1.6-7). În loc să celebreze fapta bună, conducătorii evreilor îl acuză pe Domnul că este o persoană rea, că e „un păcătos” (In 9,24). În centrul discuției se află întrebarea despre identitatea lui Isus. În evanghelie sunt unite prin contrastul dintre lumina și întunericul sub aspectul orbirii.

† Duminica a 3-a din Postul Mare [A]: Prin apă și Duh Sfânt suntem mântuiți [8 martie 2026]

 

Cristos și femeia samariteană de Ferdinand Georg Waldmülle.

Prin apă și Duh Sfânt suntem mântuiți

Lecturi biblice: Exod 17,3-7; Romani 5,1-2.5-8; Evanghelia Ioan 4,5-42 [forma scurta: Ioan 4,5-15.19b-26.39-42]; lecturi biblice

Omilie

În această duminică, lecturile se mișcă în jurul apei și duhului. Astăzi începe Evanghelia după Ioan cu femeia samariteancă (In 4,5-42), continuând cu vindecarea orbului (In 9,1-41) și învierea lui Lazăr (In 11,1-45) – cele trei evanghelii baptismale. Întâlnirea personală și sinceră cu Domnul aduce roade în cunoașterea de sine profundă, în acceptarea darului „apei vii”, care potolește orice altă sete, și într-o nouă relație cu Dumnezeu Tatăl, în duh și adevăr. Prima lectură vorbește despre apa care izvorăște în mod miraculos din stâncă: „ia în mână toiagul cu care ai lovit râul şi mergi; iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea” (Ex 17,5-6). În a doua lectură, apostolul Paul vorbește despre Duhul care a fost revărsat în inimile noastre: „iar speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). Evanghelia ia doi termeni, apa și Duhul, pentru a-i asocia într-o singură promisiune: „A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. […] Isus a răspuns şi i-a zis: «Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune ‚Dă-mi să beau!’, tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie». […] Însă vine ceasul […] când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr” (In 3,7.10.23). Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că la trimis pe Isus să ne descopere misterul Sfintei Treimi, căci suntem botezați „în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt!”

† Duminica a 2-a din Postul Mare [A]: Să dăm ascultare Domnului! [1 martie 2026]

Cupola Bazilicii „Schimbarea la față” de pe muntele Tabor.

Să dăm ascultare Domnului!

Lecturi biblice: Geneză 12,1-4a; 2Timotei 1,8b-10; Evanghelia Matei 17,1-9; lecturi biblice

Omilie

Tema lecturilor din această duminică este întâlnirea cu Dumnezeu și se concentrează asupra „Schimbării la față” a lui Isus după Evanghelia lui Matei, care este însoțită de alte două lecturi, ce își propun să sublinieze caracterul gratuit nemeritat de om al luminii divine care intră în dimensiunea pământească. Totul începe cu inițiativa lui Dumnezeu. Primele două lecturi reprezintă contextul teologic al „Schimbării la față”. Acțiunea Domnului nu are antecedente umane. Abraham a fost chemat de Dumnezeu să devină un popor mare. Într-o zi, Dumnezeu „i-a vorbit lui Abram: «Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta! Voi face din tine un neam mare, te voi binecuvânta»” (Gen 12,1-2). A doua lectură revine la tema darului gratuit al lui Dumnezeu, cu referire explicită la lumina și mântuirea prin evanghelie: „ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor” (2Tim 1,9). Apostolul precizează că „proiectul” lui Dumnezeu există din veșnicie, dar a fost revelat abia odată cu venirea lui Isus. Evanghelia leagă lumina și mântuirea cu Domnul schimbat la față: „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor: faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele lui au devenit albe ca lumina (Mt 17,1-2). Pe munte, pentru o clipă, se întâmplă ceva diferit și neașteptat: vălul se deschide și ochii lor se confruntă cu chipul divin al lui Isus. O experiență care depășește greu, de nedescris; cuvintele devin sărace și nepotrivite; orizontul teologic se lărgește considerabil; oferta mântuirii se prezintă ca un dar gratuit, nemeritat din partea omului. Faptul că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a acceptat experiența umilinței și a morții face ca gratuitatea divină să fie de neînțeles. Să dăm ascultare Domnului!

† Duminica 1 din Post Mare [A]: Tentațiile lui Isus [22 februarie 2026]

 

Ispitirea lui Cristos de către diavol (1860) de Félix-Joseph Barrias.

Tentațiile lui Isus

Lecturi biblice: Geneză 2,7-9; 3,1-7; Romani 5,12-19; forma prescurtată: Romani 5,12.17-19; Evanghelia Matei 4,1-11; lecturi biblice

Omilie

Postul Mare se deschide cu o meditație profundă asupra evenimentelor cruciale care îl au pe Adam și Cristos. Ambii sunt confruntați cu Satana și se află singuri în fața unei sugestii puternice. Să ne amintim că Adam în ebraică indică umanitatea în ansamblu ei, bărbat și femeie. Adam iese învins, în timp ce Cristos, prin exemplul personal, indică biruința. Dintr-un om a venit moartea, iar dintr-un om a venit viața: „darul nu este la fel cu greşeala: căci dacă prin greşeala unuia singur au murit cei mulţi, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul harului unui singur om, Isus Cristos, a fost revărsat cu prisosinţă asupra celor mulţi” (Rom 5,15), spune Paul în Scrisoarea către Romani. Evanghelie după Matei  iese în evidență dacă începem cu concluzia din Geneză, mai precis cu tripla sugestie pe care o simte femeia observând pomul din Eden: „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut ochilor şi că pomul era de dorit, ca unul care dă înţelepciune” (Gen 3,6). Isus, în pustiu, se găsește în fața unei sugestii similare. Există un stimul ce privește nevoia fizică a foamei: „spune ca pietrele acestea să devină pâini!” (Mt 4,3). E o sugestie ce interesează privirea: „aruncă-te jos, căci este scris: «Le va porunci îngerilor săi […] şi te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră!»” (Mt 4,6); și alta ce privește voința de putere: „i-a arătat toate împărăţiile lumii şi gloria lor şi i-a spus: «Îţi voi da toate acestea dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora»” (Mt 4,8-9). Isus îi răspunde prin cuvântul Domnului!... Și gata cu ispitirile, până în timpul patimii!...

† Miercurea Cenușii [post și abstinență]: Milostivirea primită de la Domnul [18 februarie 2026]

 

Impunerea cenușii.

Milostivirea primită de la Domnul

Lecturi biblice: Ioel 2,12-18; 2Corinteni 5,20-6,2; Evanghelia Matei 6,1-6.16-18; lecturi biblice 

Omilie

Cu Miercurea Cenușii, intrăm în timpul liturgic al Postului Mare. Se deschide astfel „memoria” lui Cristos care a acceptat moartea pe cruce pentru a ne obține iertarea păcatelor de la Dumnezeu: e timp de har, favorabil pentru a ne întoarce la Dumnezeu. E binecuvântarea și milostivirea primită de la Domnul! Acum putem scoate cu ambele mâini din izvorul mântuirii și al vindecării, izvor inepuizabil care a ieșit din coasta Cristos cel răstignit: „iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii!” (2Cor 6,2). Suntem în prezentul etern al liturgiei, contemporani generației de discipoli  care au celebrat Paștele cu Isus. Suntem contemporani ai acelor care pe Golgota au văzut apa și sângele curgând din coasta sa pentru a ne renaște din nou, a ne vindeca, a fi eliberați, hrăniți și potoliți de setea cuvântului divin. Profetul Ioel ne îndeamnă de două ori la întoarcerea la Dumnezeu: „întoarceţi-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns şi cu jale!” (Ioel 2,12). Această atitudine este necesară pentru ca gestul penitențial să fie o adevărată renunțare și întoarcere radicală a întregii persoane spre Domnul. În Evanghelia după Matei e prezintă întâlnirea omului cu Dumnezeu. Pătrunde sub privirea unde omul se află înaintea Domnului în plinătatea adevărului său, indicând o condiție fundamentală pentru ca faptele umane de post, pomană și rugăciune să nu fie în zadar: „aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei” (Mt 6,1), căci Dumnezeu este cel care vă vede. E un avertisment adresat discipolului, pentru a-l face conștient de riscul de a face inutil drumul Postului Mare în atracțiile față de propria persoană. Înconjurat de lumina harului, contemplă însăși frumusetea lui Dumnezeu.

† Duminica a 6-a de peste an [A]: Înțelepciunea vieții [15 februarie 2026]

Inima omului. „Eu însă vă spun...” de Marcello Cerrato. 

Înțelepciunea vieții

Lecturi biblice: Ben Sirah 15,15-20; 1Corinteni 2,6-10; Evanghelia Matei 5,17-37; [forma prescurtată: Evanghelia Matei 5,20-22a.27-28.33-34a.37]; lecturi biblice

Omilie

Tema acestei duminici este „Legea lui Dumnezeu”. Ce este? Este înțelepciunea vieții: o cale spre eliberare și împlinire, personală, eclezială și socială. Prin „lege” în Biblia ebraică, care se numește Tora, înțelegem că este o învățătură, înțelepciune a vieții. În prima lectură ne aduce înapoi la învățăturile lui Ben Sirah, căci este o cateheză despre adevărata înțelepciune: „dacă vrei, îi vei ţine poruncile […] Mare este înţelepciunea Domnului!” (Sir 15,15.18). În a doua lectură, apostolului Paul continuă să exploreze mesajul evangheliei către comunitatea din Corint: „noi vorbim despre înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu” (1Cor 2,7). Evanghelia după Matei prezintă partea centrală a „predicii de pe munte”, deoarece ne permite să ne întoarcem încă o dată la întrebarea despre sensul și provocarea credinței creștine: „Vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20). Este înțelepciunea vieții!

 

Un film de Robert Bresson 

după romanul de Georges Bernanos.

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

de François de Saint-Cheron, Georges Bernanos

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan [Sub soarele lui Satan], abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi; abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne [Jurnalul unui preot de țară].

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „simplitate sa divina”. Dar mai ales prin agonia sa, când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie greu de priceput.

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (Bernanos G., „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, p. 50-51).

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (Bernanos G., Oeuvres romanesques, p. 1136). Dar una dintre trăsăturile cele din cele mai specifică bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie”: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (Benanos G., Oevres romanesques, p. 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercat „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. [(n.t.) La Nouvelle Revue française: revistă literară și de critică, trimestrială] încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.

(Sursa: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Bibliografie:

literatura | O antropologie teologica

Georges Bernanos (1888-1948) – opera și bibliografia [pdf] | O antropologie teologica

JOURNAL D'UN CURÉ DE CAMPAGNE

SOUS LE SOLEIL DE SATAN
NOUVELLE HISTOIRE DE MOUCHETTE

LA JOIE

MONSIEUR OUINE

UN CRIME

LE MAUVAIS RÊVE

Dialogue d'ombres et autres nouvelles

Dialogues lib bil.indd

isidor-chinez-omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

Z-Library Project - Electronic library. Download books free ...

† Duminică a 5-a de peste an [A]: „Lumina” și „sarea” [9 februarie 2026]

 

„Lumina” și „sarea”

Lecturi biblice: Isaia 58,7-10; 1Corinteni 2,1-5; Evanghelia Matei 5,13-16; lecturi biblice

Omilie

Creștinul trăiește în lume. El nu poate rămâne închis în propria „casă”, ci trebuie să se pună înaintea celorlalți, pentru a le putea împărtăși adevărul pe care îl posedă. E lumina ce pătrunde din „faptele bune”, care nu sunt acte de „evlavie” sau „cult”, ci mai degrabă fapte de binefacere, caritate. Legătura dintre lecturi poate fi centrată pe tema luminii ce străbate liturgia de astăzi: lumina ca reflectare a unui stil de viață inspirat de iubirea aproapelui și lumina ca manifestare a gloriei lui Dumnezeu. Lumina care parcurge lecturile de azi, dar cu nuanțe care oscilează între lumina bunătății umane și lumina gloriei lui Dumnezeu. Prima lectură este relația destul de explicită între lumina lui Dumnezeu și lumina omului: „Împarte pâinea ta cu cel flămând [...] Atunci, lumina ta va răsări ca zorile [...] și gloria Domnului te va păzi (Is 58,7.8). Lumina și gloria lui Dumnezeu revine și în Evanghelia după Matei, unde discipolii sunt ei înșiși lumina pentru lume: „Voi sunteţi lumina lumii!” (Mt 5,14). Gloria lui Dumnezeu este făcută vizibilă prin viața noastră plină de gust și sens și este capabilă să îmbunătățească ambientul social și muncă, așa cum sarea este făcută să dea un gust mai bun felului de mâncare. Apostolul Paul intră în vârful picioarelor în comunitatea din Corint: „eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte” (1Cor 2,3), întrucât nu avea nici o dovadă umană care să-i favorizeze afirmațiile predicii sale. Unica dovadă constă în lumina gloriei Domnului: „nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (v. 5). E măreția Domnului ce se revelează și lucrează în comunitate sau Biserică!

† Întâmpinarea Domnului: Lumina lumii [2 februarie 2026]

 

Lumina lumii

Lecturi biblice: Malahia 3,1-4; Evrei 2,14-18; Evanghelia Luca 2,22-40; lecturi biblice

Omilie

Celebrarea de astăzi prevede de la început binecuvântarea lumânărilor. Sărbătorind prezentarea lui Isus în templu, lumânările reprezintă lumina lui Cristos strălucește în viața noastră. La patruzeci de zile după nașterea sa, Isus a fost prezentat în templu și oferit lui Dumnezeu. E sărbătoarea de la 2 februarie. Această sărbătoare are trei nume semnificative: în tradiția occidentală este numită sărbătoarea „Prezentării Domnului la termplul”, în Orient, este „Întâmipnarea Domnului”, iar în tradiția populară este „Sfințirea luminărilor”. Cele trei lecturi de astăzi se rotesc în jurul evenimentului prezentării lui Isus la templu relatat de evangheistul Luca. Lecturile ne ajută să înțelegem semnificația sa teologică. Fragmentul din profetul Malahia a fost ales datorită anunțului intrării Domnului în templu. Profetul ne spune că Domnul intră în templu pentru a purifica preoția lui Levi (cf. Mal 3,1), apoi ca întâiul născut al omenirii, în Evanghelia după Luca (cf. Lc 2,23). Se citește întâlnirea dintre Isus și Simeon cu Ana, care îl recunosc pe Mesia într-un nou-născut, căci sunt la dispoziția Duhului Sfânt care le deschide inimile spre neprevăzut. Luca arată cum se împlinesc profețiile vechi prin expresia repetată „pentru a împlini Legea”. Purificarea despre care se vorbește nu este doar o purificarea rituală după naștere, ci o purificare a întregului popor. În a doua lectură, Scrisoarea către Evrei ne învață că Domnul s-a făcut asemenea nouă în toate, pentru „ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului” (Evr 2,17). După ce am ascultat cuvântul, să medităm la „lumina lumii!”

† Duminica a 4-a de peste an [A]: Sărăcia evanghelică [1 februarie 2026]

   „Predica de pe munte” de Carl Heinrich Bloch.

Sărăcia evanghelică

Lecturi biblice: Sofonia 2,3; 3,12-13; 1Corinteni 1,26-31; Evanghelia Matei 5,1-12a; lecturi biblice 

Omilie

În Liturgia Cuvântului din această duminică tema dominantă este vestea cea bună pentru săraci – e sărăcia evanghelică. Cartea profetului Sofania este foarte scurtă [trei capitole] și oferă o pregustare a „fericirilor”. În secolul al VII-lea î.C., profetul recunoaște că cei umili și drepți sunt feriți de nenorocirile care se abat asupra poporului – sunt „săracii Domnului”: „voi lăsa în mijlocul tău un popor umil şi sărac, care îşi va căuta refugiul în numele Domnului” (Sof 3,12). Evanghelia după Matei este un discurs al lui Isus pronunțat la începutul slujirii sale publice, considerat programatic, deoarece este analizat caracterul moral al discipolului. Este „predică de pe munte” care începe cu „sărăcia”: „fericiţi cei săraci în duh” (Mt 5,3). Recitind „fericirile”, suntem invitați să dezvoltăm atitudini interioare care vor permite „dreptății” să triumfe: e „umilința” care poate fi întrezărită în spatele „blândeții”. Apostolul Paul se adresează corintenilor în a doua lectură. Unii din Corint se considerau mai buni decât alții: se mândresc cu înțelepciunea omenească. Paul răstoarnă ierarhia de valori și ne oferă un alt tip de înțelepciune, un mod diferit de a ne vedea și de a ne comporta. Subliniază faptul că „Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite” (1Cor 1,28), adică cele lipsite de atracții lumești, „aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 1,29). E „sărăcia” ca temei al întâlniri cu Dumnezeu, așa încât înainte de a fi o alegere a omului e o alegere a lui Dumnezeu. Dacă „activitatea” lui Dumnezeu de către om se numește „convertire” sau „descoperire”, „căutarea” omului de către Dumnezeu se numește „alegere”.