Duminica milostivirii divine
Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 2,42-47; 1Petru 1,3-9; Evanghelia Ioan 20,19-31 [A B C]; lecturi biblice
Omilie
Astăzi este „Duminica milostivirii divine!” Textele biblice din a doua duminică a Paștelui ne invită să ne îndreptăm privirea spre misterul „milostivirii” ce se concentrează asupra comunității pascale, născută din experiența Celui înviat. Timpul pascal ne permite să reflectăm asupra învierii. În prima lectură, viața și activitatea comunității creștine mărturisesc „împărăția lui Dumnezeu” pe care Isus a inaugurat-o pe pământ: „fraţii erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42). În a doua lectură sfântul Petru vorbește explicit despre aceasta „milostivire”: „binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi!” (1Pt 1,3-4). Această milostivire divină strălucește și în Evanghelia după Ioan când Cel înviat i-a spus lui Toma: „«Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele!» […] Toma a răspuns şi i-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»” (In 20,27.28). Și l-a adorat. Întreaga liturgie răspândește vestea cea bună a învierii prin iubirea milostivă a lui Dumnezeu!
Învierea l-a transfigurat pe Isus din Nazaret și a reînnoit comunitatea din interior. Biserica descoperă că este prelungirea vie, permanentă și vizibilă a fondatorului său. În lectura întâia luată din Faptele Apostolilor (Fap 2,42-47), comunitatea primară se aduna pentru cult, constând în catehism, Euharistie și rugăciune care aduceau unirea fraternă: „fraţii erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (v. 42). O biserică domestică: poporul se adună cu bucurie și simplitate: „în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor şi primeau hrana cu bucurie şi cu inimă curată” (v. 46). Toți cei care deveniseră credincioși erau împreună și aveau totul în comun: „toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (v. 44-45). Biserica continuă să-l radieze pe Cristos în trei direcții: anunțarea evangheliei [așa-numita kerygma, care literal înseamnă „a striga”, „a proclama”, căci timpuri străvechi se citea cu voce tare conținutul proclamației pe străzi], slujirea permanentă a fraților [diakonía, în greacă] și frumuseța unei noii societăți umane născute din Duhul lui Cristos – este comuniunea fraternă. „Îl lăudau pe Dumnezeu şi aveau trecere în faţa întregului popor” (v. 47). Biserica primară a Ierusalimului este o „rămășiță” – „restul” lui Israel – care e o prelungire a impulsului filial al lui Isus către Tatăl său. În corul de voci care se înalță de pe pământ spre cer, sunt glasurile recunoștinței prin care îl lăudau pe Dumnezeu și îi spuneau mulțumesc. Aceasta este Biserica credincioasă iubirii!
Cât de recunoscători erau primii frații ai noștrii trăind ca „străini” în diàspora! [adică comunitățile evreiești dispersate sau împrăștiate în afara Palestinei]. În lectura a doua, sfântul Petru (1Pt 1,3-9) mărturisește că Dumnezeul a devenit „Tatăl” tuturor creștinilor prin acțiunea sa milostivă de ‘renaștere’ „prin cuvântul viu şi veşnic” (1Pt 1,23). Utilizarea termenului ‘renaștere’ pune accentul pe actul „regenerării” sau „renașterii din nou”. E o „regenerare” care evidențiază originile complet noi și unice ale comunității creștine cu un început nou. Datorită acestei noutăți, creștinii sunt „străini” într-o lume nu e a lor, căci „binecuvântarea” reprezentată un statut nou în care speranța ocupă un loc preeminent. Speranța nu era o virtute recunoscută ca atare de toți în lumea greacă, totuși ea capătă o mare importanță aici, deoarece este înțeleasă ca speranță autentică și nu ca o simplă afirmație în fața disperării (cf. 1Pt 1,21). O valoare deosebită este conferită speranței prin conceptul „viu”: „binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (v. 3). Speranța creștină este o speranță vie și nu o speranță deșartă, deoarece este legată de învierea lui Isus și întemeiată pe ea. Pe Domnul, „fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el” (v. 8) – e o frază care dezvăluie inima apostolului de acum în vârstă: „deși nu l-ați văzut, îl iubiți”. Petru îl văzuse pe Isus timp de trei ani: își amintea încă vocea lui pe malul lacului – „Petru, mă iubești?” Resimte cântecul cocoșului… Acesta este paradoxul și bucuria credinței: să iubești și să crezi, fără să vezi! E izvorul care a țâșnit din stânca „învierii” și ni se comunică nouă prin botez și prin mărturisirea păcatelor „în marea sa milostivire”.
În Evanghelia după Ioan (In 20,19-31) [A B C] – ultimul evanghelist – transmite amintirile sale din marea zi de Paște și le revede și le contemplă „cu ochii inimii”. Discipolii erau pradă fricii și se umplu de bucurie văzându-l pe Isus înviat: „în seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!»” (v. 19). Pacea și bucuria sunt darurile lui Isus Cel înviat pentru cei care se deschid credinței. „Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul” (v. 20). Credința este îndreptarea fricii: unde este multă credință, nu mai este frică. Misiunea evanghelizatoare a discipolilor continuă și se prelungește în misiunea pe care Isus a primit-o de la Tatăl: „«Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute»” (v. 21-23). Centrul evanghelizării este iertarea păcatelor. Misiunea pe care Isus a primit-o de la Tatăl este revelația: de a-l face cunoscut Tatăl și „împărăția lui Dumnezeu” spre iertarea păcatelor. Numai Duhul Sfânt este capabil să creeze un om nou și să-l smulgă din păcat. Iertarea lui Dumnezeu vine prin Isus: este reconciliatorul sau împăciuitorul tuturor și Biserică este locul și semnul împăcării.
Isus apare printre discipolii paralizați de frica de evrei. De două ori, evanghelistul subliniază venirea Domnului când ușile erau încuiate. La o săptămână distanță de la acest episod, discipolii i-au zis lui Toma: „L-am văzut pe Domnul!” (v. 25). Aceasta este kerygma sau anunțul învierii: Isus a înviat și este „Domnul” [Kyrios, în greacă], viu și prezent în comunitatea eclezială. Acum „Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: «Pace vouă!» Apoi i-a spus lui Toma: «Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!» Toma a răspuns: «Domnul meu și Dumnezeul meu!»” (v. 26-27). Și l-a adorat! În această exclamație a lui Toma, evanghelistul Ioan condensează cea mai puternică afirmație a „Cuvântului întrupat” și evocă prologul: „Cuvântul s-a făcut trup” și noi am văzut gloria lui. Comunitatea eclezială nu va înceta niciodată să repete acest act de adorație față de Domnul ei. Biserica este comunitatea celor care cred în Isus înviat. Ea știe că a intrat deja în lumea „învierii”.
Ne lipsește curajul să anunțăm tuturor că Domnul a înviat cu adevărat și că e „duminica milostivirii divine”?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu