„Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu
te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te
căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine.
Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile
care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai
strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit,
mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am
inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete
de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta”[1].
Cu aceste cuvinte, Augustin face
sinteza celor două perioade ale vieţii sale: mai întâi preocuparea plină de
nelinişte a celui care, căutând calea, a comis multe erori; apoi, o dată aflată
calea, dorinţa arzătoare de a ajunge la scop pentru a-l putea îmbrăţişa pe cel
iubit.
„Doar un copil şi deja mare
păcătos”
Augustin s-a născut la Tagaste,
în Numidia, la 13 noiembrie 354, dintr-o familie de clasă medie. Tatăl său, pe
nume Patriciu, era membru în Consiliul Local şi avea un caracter afectuos, cu
excepţia unor ieşiri mânioase ce creau în casă un apăsător climat de tăcere.
Prima în privinţa tăcerii era Monica. Femeie inteligentă şi iscusită, ştia cum
să controleze ieşirile soţului şi, la momentul potrivit, obţinea mereu cea ce
era mai bine pentru familia ei. Patriciu, din partea sa, era mândru de acest
lucru, şi de aceea o iubea cu multă afecţiune. Ea era creştină ferventă, el, un
simplu catecumen; s-a botezat doar spre sfârşitul vieţii, urmând un obicei
comun în acel timp. Din căsătoria lor s-au născut, în afara lui Augustin,
Navigiu şi o soră care, rămasă văduvă, a devenit responsabilă de mănăstirea
feminină din Hippona.
