Sfânta Monica, după „Confesiunile” sfântului Augustin

Apropiindu-se ziua când trebuia să iasă din această viață, pe care tu o cunoșteai, Doamne, deși noi nu o știam, s-a întâmplat ca – după cum cred, potrivit unor tainice planuri ale tale – să ne aflăm amândoi, singuri, aplecați la o fereastră, de unde se vedea în grădina casei în care locuiam atunci, la Ostia, pe râul Tibru; departe de gălăgia mulțimii, ne odihneam după oboseala unei lungi călătorii, recăpătându-ne puterile pentru traver­sarea mării. Stăteam deci de vorbă singuri, cu multă gingășie, și, uitând de cele trecute, ne îndreptam către cele ce ne stăteau în față; căutam să aflăm împre­ună în prezența adevărului care ești tu însuți, cum ar putea fi viața veșnică a sfinților pe care nici ochiul nu a văzut-o, nici urechea nu a auzit-o, nici la inima omu­lui nu s-a suit (cf. 1Cor 2,9). Deschideam însă cu nesaț gura inimii către revărsarea cerească a izvorului tău, a izvorului vieții, care se află la tine.

Despre astfel de lucruri discutam, cu toate că nu întoc­mai în acest chip și cu aceste cuvinte. Totuși, Doamne, tu știi că în ziua când am discutat aceste lucruri și când lumea aceasta, cu toate plăcerile ei, și-a pierdut în con­vorbirea noastră toată strălucirea, în aceeași zi, deci, mama mi-a spus: „Fiule, cât mă privește pe mine, nimic nu-mi mai face plăcere în viața aceasta. Ce voi face de aici încolo și de ce aș mai rămâne în lumea aceasta nu știu, de vreme ce nu mai am nici o speranță în această viață. Un singur motiv era pentru care doream să mai întârzii puțin în viața aceasta, și anume să te văd, înainte de a muri, creștin catolic. Dumnezeul meu mi-a înde­plinit această dorință din plin, de vreme ce te văd gata să fii slujitor al lui până la a disprețui fericirea pămân­tească. Ce a mai rămas pentru mine de făcut în această lume?”
  

Nu-mi mai amintesc destul de bine ce i-am răspuns la aceste cuvinte ale ei; fapt este că, peste vreo cinci zile, sau nu mult după aceea, ea a căzut la pat, cuprinsă de febră. Într-o zi, în timpul bolii, a avut un moment de slăbiciune și și-a pierdut pentru câteva clipe cunoștința. Am alergat la ea, dar și-a recăpătat repede cunoștința și, privind către mine și către fratele meu, care stăteam lângă ea, ne-a spus ca și cum ar fi căutat ceva: „Unde am fost?”

    

Apoi, văzându-ne încremeniți de durere, a adăugat: „Să o îngropați aici pe mama voastră”. Eu tăceam, încer­când să-mi înfrânez plânsul. Fratele meu însă a rostit câteva cuvinte, prin care își exprima într-un fel dorința ca ea să nu moară printre străini, ci, mai degrabă, în patria ei, ceea ce ar fi fost mai puțin dureros. Auzindu-l vorbind astfel, pe chipul mamei a trecut o umbră de neliniște și, dojenindu-l din priviri pentru asemenea gân­duri, s-a întors către mine și mi-a spus: „Uite ce-mi spune!” Vorbind apoi către amândoi, a adăugat: „Îngro­pați-mi corpul oriunde ar fi și să nu vă faceți nici o grijă; atâta doar vă rog, să vă aduceți aminte de mine în fața altarului Domnului, oriunde ați fi”. După ce și-a rostit dorința prin aceste cuvinte așa cum a putut, a tăcut; boala s-a agravat și îi sporea suferințele.

(Augustin, Confesiuni, Cartea 9, 10-11: CSEL 33, 215-219).