† Duminica a 5-a a Paștelui [C]: „Noutatea” evangheliei iubirii [18 mai 2025]

 

În cenacul stând la masă - Ultima Cină.

„Noutatea” evangheliei iubirii

pr. Isidor Chinez – capelă, Adjudeni (18 mai 2025)

Lecturi biblice: Faptele Apostolilor 14,21b-27;  Apocalips 21,1-5a; Evanghelia Ioan 13,31-33a.34-35; lecturi biblice 

Omilie

Cele trei lecturi sunt centrate pe comunitate creștină din Faptele Apostolilor, idealizată în Apocalips, în Ierusalimul ceresc, și în dinamismul Evangheliei care face ca fiecare acțiune să fie intensă și plină de bogăție. Așa se întâmplă în cazul lui Paul și Barnaba: „ei au întărit inimile discipolilor şi i-au încurajat să rămână statornici în credinţă” (Fap 14,22). Tema din această duminică este „noutatea” Paștelui: un nou început ce dă origine unei noi realități. Paștele ne anunță că Dumnezeu are capacitatea de a face toate lucrurile noi: este misterul pascal al lui Cristos – patimile, moartea, învierea și înălțarea sa la cer – care au inaugurat noua creație: „Eu, Ioan, am văzut un cer nou şi un pământ nou” (Ap 21,1), din a doua lectură. Timpul pascal este noutatea lui Dumnezeu într-o lume înghețată a morții: cele vechi au trecut; au apărut lucruri noi. Iată „noutatea” dintre glorificarea Domnului și porunca iubirii: „să vă iubiţi unii pe alţii!” (In 13,34).

Meritul meu este milostivirea Domnului

Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul

Unde putem afla, în slăbiciunea noastră, siguranţă şi odihnă, dacă nu în rănile Mântuitorului? Aici mă simt cu atât mai mult în siguranţă, cu cât ştiu că mântuirea lui este mai puternică. Lumea freamătă, trupul oprimă, diavolul îmi întinde curse, dar eu nu mă prăbuşesc, deoarece sunt zidit pe o stâncă tare. Am săvârşit un păcat grav; conştiinţa mi se va tulbura, dar nu va fi zdruncinată, deoarece îmi voi aminti de rănile Domnului. De fapt, el a fost străpuns pentru fărădelegile noastre (Is 53,5). Ce poate fi atât ucigător ca să nu poată fi salvat de moartea lui Cristos? Prin urmare, dacă mă gândesc la acest medicament atât de puternic şi eficace, nu mă voi înspăimânta de nici o boală, oricât ar fi de grea.

Iubirea doreşte să-l vadă pe Dumnezeu

Dumnezeu, văzând lumea răvăşită de teamă, lucrează fără încetare ca să o cheme la sine cu dragoste, să o in­vite cu harul, să o susţină cu iubirea, să o îmbrăţişeze cu afecţiunea.

Iată de ce a purificat pământul, care se învechea în rele, cu pedeapsa potopului; l-a chemat pe Noe să fie părin­tele unei lumi noi, l-a îndemnat prin cuvinte afectu­oase, i-a dat încredere prin familiaritatea sa, l-a instruit părinteşte prin evenimentele prezente, l-a mângâiat cu harul în vederea celor viitoare. Nu-i porunceşte, ci, fă­cându-l să participe la lucrarea sa, închide în arcă între­gul viitor al lumii, pentru ca această asociere bazată pe iubire să alunge teama servilă şi pentru ca această iu­bire comună să conserve ceea ce fusese salvat printr o lucrare comună.

Iubirea acoperă o mulţime de păcate

„Pieta” (1499) de Michelangelo Buonarroti.

Cine ar putea să explice legătura iubirii lui Dumnezeu? Cine ar fi în stare să exprime măreţia frumuseţii sale? Înălţimea la care ne duce iubirea nu poate fi exprimată prin cuvinte. Iubirea ne uneşte cu Dumnezeu, iubirea acoperă o mulţime de păcate (1Pt 4,8), iubirea pe toate le suportă, pe toate le îndură cu răbdare; în iubire nu este meschinărie, nu este mândrie; iubirea nu cunoaşte diviziunea, nu duce la revoltă; iubirea le face pe toate în armonie; prin iubire, toţi aleşii lui Dumnezeu au ajuns la desăvârşire; fără iubire, nimic nu-i este plăcut lui Dumnezeu. Prin iubire, Dumnezeu ne-a atras la sine: datorită iubirii pe care a avut-o faţă de noi, Domnul nostru Isus Cristos, din voinţa divină, şi-a vărsat sângele pentru noi, şi-a dat trupul pentru trupul nostru, viaţa sa pentru viaţa noastră. Iată, preaiubiţilor, ce lucru mare şi minunat este iubirea! Perfecţiunea ei nu poate fi exprimată! Cine ar fi vrednic să se afle în ea, în afară de cei pe care Dumnezeu a voit să-i facă vrednici? De aceea, să-l rugăm şi să cerem de la milostivirea lui să fim găsiţi în iubire liberi de orice înclinaţie omenească şi nevinovaţi.

(Din Scrisoarea către corinteni a sfântului Clement I, papă; nr. 49-50: Funk 1, 123-125).

Eu voi fi iubirea pentru Biserică

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897).

„În ciuda micimii mele, aș vrea să luminez sufletele precum profeții, doctorii Bisericii, am vocația de a fi apostol… aș vrea să străbat pământul, să predic numele tău și să înfig în pământ necredincios Crucea ta slăvită, dar, o, preaiubitul meu, o singură misiune nu mi-ar ajunge, aș vrea în același timp să vestesc Evanghelia în cele cinci părți ale lumii și până în insulele cele mai îndepărtate. Aș vrea să fiu misionar nu numai pentru câțiva ani, ci aș vrea să fi fost de la facerea lumii până la sfârșitul veacurilor… Aș voi, mai presus de toate, o, preaiubitul meu Mântuitor, aș voi să îmi vărs sângele pentru tine până la ultima picătură. […]

Iubirea mi a dăruit cheia vocaţiei mele. Am înţeles că dacă Biserica are un trup alcătuit din mădulare diferite, cel mai necesar, cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte, am înţeles că Biserica are o inimă şi că această inimă arde în iubire. Am înţeles că numai iubirea lucrează în mădularele Bisericii... Am înţeles că iubirea cuprinde toate vocaţiile, că iubirea este totul, că ea îmbrăţişează toate timpurile şi toate locurile... într-un cuvânt, că este eternă!... O, Isuse, iubirea mea... mi-am găsit în sfârşit vocaţia, vocaţia mea este iubirea! În inima Bisericii, voi fi iubirea... astfel voi fi totul!”

(Sfânta Tereza de Lisieux, Istoria unui suflet).

Au trecut 17 ani de la 11 septembrie 2001...

Turnurile Gemene New York (11 septembrie 2001).

Papa Francisc și Memorialul „Ground Zero”.

Papa Benedict al XVI-lea și Memorialul „Ground Zero”.

Papa Ioan Paul al II-lea primește o șapcă de pompieri din New York după 11 septembrie.

(sursa: foto - Vatican News) 

Iubirea este mai tare ca ura...

Domnul este partea mea de moştenire

¹Păzeşte-mă, Dumnezeule,

pentru că îmi caut refugiu în tine!
² I-am spus Domnului:
„Tu eşti Dumnezeul meu,
fericirea mea e numai la tine”. 
³ În sfinţii care sunt pe pământ, în cei puternici,
în ei era toată plăcerea mea.
⁴ Îşi înmulţesc durerile cei care aleargă după [zei] străini,
dar eu nu le voi aduce nicio jertfă cu vărsare de sânge,
nici nu voi pune numele lor pe buzele mele.
⁵ Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea [cu sorţi],
tu eşti acela care ai în mână soarta mea.
⁶ Sorţii mei au căzut pe terenul cel mai bun,
într-adevăr, moştenirea mea e minunată.
⁷ Îl binecuvântez pe Domnul, care m-a sfătuit,
la aceasta până şi noaptea mă îndeamnă inima.

⁸ Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul;
dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin.
⁹ De aceea, inima mea se bucură şi sufletul meu tresaltă de bucurie;
ba chiar şi trupul meu se va odihni în siguranţă,
¹⁰ deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor,
nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău să vadă putrezirea.
¹¹ Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieţii;
 în faţa ta sunt bucurii depline
şi desfătări veşnice la dreapta ta.

(sursa: http://bibliacatolica.ro; Psalmul 16[15]).

Cuvinte celebre...

„Dacă Dumnezeu e cu noi,

suntem majoritatea”.

(sfântul Ioan Bosco).

„Într-adevăr toate sunt bune și splendide

pentru că totul este adevărat”. 

(Feodor Dostoievski, Frații Karamazov).

Te iubesc pentru eternitate!

Artist and His Bride (1980) - de Marc Chagall.

„Suntem muritori şi iubitorii de muritori,

dar atunci când spunem:

„Te iubesc” am vrea să spunem:

„Te iubesc pentru eternitate!”

şi avem în noi speranţa secretă

că iubirea va învinge moartea”.

(Enzo Bianchi; https://twitter.com/enzobianchi7; trad. I.C.). 

† Duminica a 23-a de peste an (A): Când greșesc, sunt îndreptat [10 septembrie 2017]

Când greșesc, sunt îndreptat

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (10 septembrie 2017)

Lecturi: Ezechiel 33,7-9; Romani 13,8-10; Evanghelia Matei 18,15-20. 

Omilie

Cuvântul Domnului pe care îl ascultăm în aceste duminicii ne invită să reflectăm asupra vieții noastre de creștini într-o comunitate de credință: în parohie, în familie, în grupurile diverse. Domnul în Evanghelia de astăzi ne spune: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” și ne propune un aspect important al vieții noastre: îndreptarea fraternă. În alte cuvinte: creștinii adevărați se ajută. Când greșesc, au curajul să se corecteze împreună.

În prima lectură din profetul Ezechiel (Ez 33,7-9), Dumnezeu nu renunţă la proiectul său de restaurare şi mântuire. Ierusalimul este amenințat de dominaţia babilonienilor care îi duc în exil sub Nabucodonosor (587 î. Cr.). Dar Dumnezeu oferă încă o șansă Israelului trimițându-l pe profetul Ezechiel pentru a-l avertiza continuând să amintească izgoniților din tară – fără cetăți, fără ziduri – propunerile Domnului: primeşte misiunea de „străjer” al casei lui Israel. „Fiul omului, te pun străjer pentru casa lui Israel. Ascultă din gura mea cuvântul şi avertizează-i din partea mea!” (v. 7). Definiția profetului este de a fi o „sentinelă”. Dumnezeu îi cere să fie atent veghind asupra poporului și avertizându-l pe cel care greșește; nu cere spionarea, nici supravegherea. Are datoria dificilă de a sfătui și chiar are autoritate. Sentinela deosebește semnele ascunse, urmele greu de înțeles, zorile vieții, apusurile morții, pentru a comunica poporului responsabilitatea sa. Trebuie să vegheze şi să aibă un echilibru remarcabil, pentru a nu cădea în una dintre cele două extreme opuse: sau să subevalueze mişcarea suspectă, care ar putea să coste scump întreaga comunitate; sau să creeze panică şi să dea alarma la orice mişcare de frunze. Dumnezeu, prin profet, ne aminteşte şi nouă datoria de a fi străjeri vigilenți pentru a-i salva pe fraţii noștri. „Când îi voi spune celui rău: «Răule, vei muri!», […] cel rău, va muri din cauza nelegiuirii sale, […], iar eu voi căuta sângele lui din mâna ta!” (v. 8). Să fim atenţi! Mântuirea noastră este strict legată de cea a persoanelor pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat. Misiunea Bisericii este de a salva lumea întreagă.

Milostivirea deschide uşa minţii și ușa inimii

Divine Mercy.

„Milostivirea în lumina Paştelui se lasă percepută ca o adevărată formă de cunoaştere. Şi acest lucru este important: milostivirea este o adevărată formă de cunoaştere. Ştim că se cunoaşte prin atâtea forme. Se cunoaşte prin intermediul simţurilor, se cunoaşte prin intermediul intuiţiei, prin intermediul raţiunii şi alte forme. Bine, se poate cunoaşte şi prin intermediul experienţei milostivirii, pentru că milostivirea deschide uşa minţii pentru a înţelege mai bine misterul lui Dumnezeu şi al existenţei noastre personale. Milostivirea ne face să înţelegem că violenţa, supărarea, răzbunarea nu au niciun sens, şi prima victimă este cel care trăieşte din aceste sentimente, pentru că se privează de propria demnitate. Milostivirea deschide şi uşa inimii şi permite să se exprime apropierea mai ales faţă de cei singuri şi marginalizaţi, pentru că îi face să se simtă fraţi şi fii ai unui singur Tată. Ea favorizează recunoaşterea celor care au nevoie de mângâiere şi ne face să găsim cuvinte adecvate pentru a da întărire”.

(papa Francisc, Regina Caeli [23 aprilie 2017]; sursă:http://ercis.ro).

† Duminica a 4-a din Post (C): Gustați și vedeți cât de bun este Domnul [6 martie 2016]

 

Întoarerea fiului risipitor – de Edouard de Jans

 

Evanghelia Luca 15,1-3.11-32: În acel timp, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: „Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. Atunci, le-a spus această parabolă: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!» Iar el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!» Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!» Şi au început să se veselească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”

 

 

Omilie

 

 

În această duminică a patra din post, suntem chemaţi toți la bucurie. Profetul Isaia ne invită: „Bucură-te, Ierusalime! Tresăriți de bucurie toţi cei care-l iubiţi; bucurați-vă și veseliți-vă, cei care ați fost întristaţi!” Motivul acestei bucurii este descoperirea treptată a lumii lui Dumnezeu, lumea în care Dumnezeu îi cheamă pe toţi să trăiască în ea.

 

Cartea lui Iosue (prima lectură) ne aminteşte că nu este o lume a sclaviei, dar o lume a oamenilor liberi şi solidari. După eliberarea din Egipt şi lungă trecere a deşertului, se ajunge în ţara pe care Dumnezeu a promis-o poporului său. Intrarea în ţara făgăduită dă naştere la o mare sărbătoare. Dumnezeu nu suportă să vadă sclavi pe copii săi într-o ţară străină. Lumea în care Dumnezeu ne cheamă să trăim este o lume în care fiecare poate trăi ca om liber şi fericit. Veți putea descoperi astfel că suntem responsabili pentru ei şi fraţii săi: „Gustați și vedeți cât de bun este Domnul!”

 

Noi suntem marș spre lumea lui Dumnezeu. Acesta este mesajul sfântului Paul în cea de a doua lectură: „De acum, lumea veche a trecut, iată, au devenit noi!” Lumea veche aceea sclaviei, a egoismul și a iubirii de banii este indiferenței și a violenței. Este o lume în care ești sclav al capriciilor și al instinctelor. Recunoaștem că noi toți trebuie să luptăm împotriva consecințelor lumii vechi. Dar întrebarea nu este de a se transforma, ci de a se lăsa transformați de Domnul. Această luptă pe care o ducem nu este a noastră ci a lui .

 

Lumea nouă s-a născut deja. Această lume este a reconcilierii și a păcii; este o lumea a iertării reciproce şi a toleranţiei; este lumea împărțirii fraterne. Aceasta este lumea lui Dumnezeu. Pentru a intra, Domnul ne invită lăsându-ne reconciliați cu el şi între noi. Dumnezeu care manifestă mila sa ne cere să fim milostivi față de toți și față de cei care ne înconjoară. Suntem mântuiţi în Isus şi lucrăm la mântuirea care vine.

 

Dar pentru aceasta, încă avem nevoie să descoperim adevărata față a lui Dumnezeu. Evanghelia acestei zile ne ajută. Este parabola fiului risipitor. Am auzit istoria acestui băiat care pretinde de la tatăl său să-i dea moștenire. Un fiu care departe de familia sa și tăind toate legăturile cu ea, este o dramă. El nu poate participa la bucuriile și necazurile alor săi, pentru că nu știe unde avea el să ajungă. Și noi cunoaștem familii care trăiesc această dramă.

 

Fiul despre care ne vorbește Evanghelia pleacă într-o țară îndepărtată. Cheltuie întreaga avere într-o viață de dezmăț. El sfârșește în cea mai gravă decădere pentru un evreu: să pască porci – aceste animale necurate după lege. Astăzi ne gândim la toți aceea care sunt pe străzi sau în închisoare. Acest fiu risipitor decide să se întoarcă la tatăl său. Această întoarcere nu se datorează adevăratei căințe, dar foamea care îl chinuia. La fel ca și tatăl din parabolă, Dumnezeu face primul pas către noi. Ne oferă iertare în mod gratuit. Aceasta este lumea lui Dumnezeu, un Dumnezeu care ne primește așa cum suntem, cu lepra noastră și cu murdăria noastră, fără a ne judeca. Este absolut profund impresionant de răul pe care îl facem pentru noi înșine.

 

Marea bucurie a Dumnezeului nostru este să ne vindece și să ne primească. El este incapabil a avea necaz pe copiii săi, orice ar fi făcut. Dumnezeu este milostiv. Nu există decât milostivire, chiar și pentru cel mai rău dintre oameni, sau mai degrabă cel care a comis rău cel mai mare. Toți suntem iubiți de Dumnezeu. Împărăția sa este oferită nouă tuturor. Se cuvine de a spune și să o repetăm pentru cei care nu-l cunosc.

 

Este urgent pentru noi să intrăm în această lume a lui Dumnezeu, o lume a milostivirii, a gratuității şi a iertării. Suntem asemenea cu fiul cel mare, care se mulțumește să-i slujească tatălui său ca un simplu angajat. În loc să-l primească pe fratele său îl judecă şi îl condamnă. În primul rând are dreptate: acest frate a păcătuit; și-a dezonorat familia; trebuie să îşi asume consecinţele actelor sale.

 

Dar Dumnezeu nu vede în acest fel. Marea sa bucurie este mai întâi că și-a găsit  copilul: „era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit! Intră în bucuria tatălui tău!” Acest postul din anul jubiliar este propus ca un punct culminant pentru a experimenta și de a celebra milostivirea lui Dumnezeu. Să intrăm în bucuria iertării și a reconcilierii unde se uită trecutul. Fie ca noi să primim această bucurie care ne este oferită de Dumnezeu și să ne deschidem spre Împărăția sa.

 

(pr. Jean Compazieu [2016]; traducător pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/).





Pentru Cristos Rege [For Christ the King]

 

 

IMNUL

 

 

O, Cristoase, Rege veșnic, ce-n cereasca ta splendoare
Stăpânești atotputernic peste neamuri și popoare,
Noi domnia-ți recunoaștem, ca și drepturile sfinte;
La picioare-ți punem toate: suflet, inimă și minte.

Înaintea ta oștirea îngerească se prosterne,
Sfinții cântă fără preget imnul gloriei eterne;
Ne unim și glasul nostru, noi, ființele pribege,
Ce suntem în drum spre tine, și-ți cântăm, slăvite rege.

Noi purtăm în pieptul nostru inimi rele și rebele;
Rege blând, tu le supune, adu pacea ta în ele.
Suntem oi ce lasă turma care paște pe pășune;
Te rugăm, ne ia pe umeri și din nou la staul du-ne.

Pe pământ tu porți coroană nu din aur și rubine,
Ci coroană de rușine, căci coroana ta din spini e;
Iar ca tron tu ai o cruce; șezi pe el, căci te constrânge
Dragostea ce se revarsă când din coastă-ți iese sânge.

Tu domnești mereu ca rege în biserici, pe altare,
și continui jertfa morții și a patimii amare.
Însetații pot să beie sânge scump vărsat pe cruce,
Sânge care tuturora mântuirea le-o aduce.

Sfânt prinos de închinare îți aducem azi, Isuse;
Noi smeriți ne recunoaștem ale tale slugi supuse.
Cârmuiește-ne-mpreună cu cerescul veșnic Tată
și cu Duhul Sfânt cel care este dragoste curată. Amin.

Parabolă unui „bolnav terminal”

Asistentă medicală...

 

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon… din leagăn spre mormânt… Era ajuns la ultima fază a vieții sale. Zăcea în spital, cu o inimă nenorocită sau cu un cancer în metastază sau cu rinichii blocați: în parabolă era un „bolnav terminal”. Trece pe lângă el un medic: vede un „caz interesant” din care se poate învăța multe, cu o contribuție remarcabilă la progresul științei. Și-a pus la punct cu grijă un program de cercetare și nu a uitat nimic nici un detaliu al bolii, după cum rezultă dintr-un articol publicat într-o revistă științifică din specialitatea sa. Și a trecut mai departe liniștit în conștiința sa.

 

După aceea se apropie capelanul spitalului. După ce i-a făcut un discurs drăguț despre voința lui Dumnezeu, despre resemnarea și despre ispășirea păcatelor, îi ascultă spovada și îi dădu și împărtășania, în așteptarea ultimul sacrament, „ungerea bolnavului” – in-extremis –, când nu și-a pierdut conștiința.

 

Bolnavul a fost prins de o echipă medicală de maximă eficiență: a făcut totul pentru el – cu bisturiul, cu iradiația, cu medicamente de tot felul – reușind să-l facă viu („viu”?) după câteva luni peste media statistică a acestor cazuri. E adevărat că nu au vorbit cu bolnavul despre progresul strategiilor terapeutice la care îl spuneau, dar făceau cu adevărat „tot ce era posibil”: li-am spus și rudelor, atunci când i-am întâlnit în treacăt în coridor, după ce bolnavul devenise pe neașteptate mort, fără a fi fost recunoscut ca mort.

 

A fost și o asistentă medicală în pavilionul din spital. Împărțea medicamentele la momentul potrivit, lua temperatura la ora prescrisă, purta prânzul și ajuta bolnavii să se hrănească. Pe scurt făcea nici mai mult nici mai puțin decât datoria ei. Dar ea considera că este de datoria ei să nu fugă de privirile pline de întrebări ale bolnavului, să-l asculte, să-i permită să se exprime în neliniștea sa, încercând să aline stările proaste mari și mici. Ea le dădea mai mult decât simple îngrijiri: se îngrijea de ei. Își dedica timpul său și perdea timpul chiar ascultând pe rudele lui. Când era în agonie, ea era cea care stătea să-i umezească buzele, să-i usuce sudoarea, să-i întină o mănă.

 

Care dintre ei, după tine, s-a comportat cu aproapele în acel om care a căzut în anticamera morții?

 

„Cel care a avut milă de el”.

„Mergi și fă și tu la fel cu aproapele tău!”

 

(Sandro Spinsanti, Presentazione la Patrick VERSPIEREN, Eutanasia? Dall’accanimento terapeutico all’accanimento dei morenti, trad. pr. Isidor Chinez, p. 8-9).

 

Gândul zilei [iubire]

Cristos apare lui Paul pe drumul Damascului...

 

„Nu noi suntem învingători asupra dușmanilor noștri,
asupra păcatului. Nu.
Noi suntem atât de mult legați de iubirea lui Dumnezeu
încât nici o persoană, nici o putere, nici un lucru
nu va putea să ne separe de această iubire.
În acest dar (apostolul) Paul a văzut mai mult,
l-a văzut pe cel care dă acest dar:
este darul facerii din nou,
este darul noii nașteri în Cristos Isus.
El a văzut iubirea lui Dumnezeu,
o iubire care nu se poate explica”.

„Orice bărbat, orice femeie

– a adăugat papa Francisc –
poate refuza darul acesta”,
poate prefera vanitatea proprie, mândria sa, păcatul său.
Însă „darul continuă să existe”:

„Darul este iubirea lui Dumnezeu,

un Dumnezeu care nu se poate despărți de noi.
Aceasta este neputința lui Dumnezeu.
Noi spunem:
Dumnezeu este puternic, poate să facă orice.
Adevărat, cu o singură excepție:
nu poate să se despartă de noi.

În Evanghelia zilei, imaginea lui Isus care plânge asupra Ierusalimului

ne face să înțelegem această iubire.
Isus a plâns.
A plâns asupra Ierusalimului și în acel plâns
este cuprinsă toată neputința lui Dumnezeu:
incapacitatea lui de a nu iubi,
de a se despărți de noi”.

 (lecturile biblice ale zilei: Rom 8,31-39, Lc 13,31-35).

(sursă: http://ro.radiovaticana.va/news/2015/10/29/papa_francisc__predica_sfintei_liturghii_29_octombrie_2015/1182017).