Putem fi spiritual uniţi cu Cristos în Trupul său

Conştienţi de a fi în deplină comuniune cu Biserica chiar şi fără a primi sacramental Sf. Împărtăşanie: la prima vedere, potrivit unei simţiri comune, aceasta pare o contradicţie. Nu este astfel şi Benedict XVI a explicat de ce acum câteva zile, la Întâlnirea Mondială a Familiilor, desfăşurată la Milano, abordând cu atenţie chestiunea delicată a celor divorţaţi şi recăsătoriţi civil.

În editorialul său pentru săptămânalul informativ "Octava Dies", a Centrului de Televiziune Vatican, pr. Federico Lombardi ne oferă această reflecţie:

• "Cu ocazia sărbătorii 'Corpus Domini', Papa a reluat o temă caracteristică magisteriului său despre cultul euharistic: aspectul complementar al celebrării Liturghiei şi al adoraţiei euharistice. O accentuare excesivă, pentru a nu spune exclusivă, a Celebrării Euharistice în detrimentul dimensiunii şi a timpului efectiv dedicat adoraţiei, duce la a nu mai înţelege şi a nu percepe prezenţa vie a Domnului în Sacramentul Euharistic şi în afara Sfintei Liturghii, şi, probabil, nici semnificaţia spirituală şi bogăţia însăşi a celebrării Liturghiei.

A percepe această prezenţă în adevărul său şi în realitatea sa, este fundamental pentru viaţa creştină. Mi-au revenit spontan în minte cuvintele intense pe care Papa le-a spus acum câteva zile la vigilia festivă cu familiile la Milano, vorbind persoanelor care nu pot primi Împărtăşania pentru că se află într-o situaţie matrimonială iregulară. Benedict XVI spunea: "este foarte important să simtă că Euharistia este adevărată şi participată dacă într-adevăr intră în comuniune cu Trupul lui Cristos. Chiar şi fără primirea "corporală" a Sacramentului, putem fi spiritual uniţi cu Cristos în Trupul său". Da, pentru că Trupul său nu este numai hostia consacrată, ci comunitatea Bisericii. Invitaţia de a primi împărtăşania 'spirituală' când nu este posibilă cea 'corporală', nu înseamnă a da o mângâiere înşelătoare, ci a lărgi şi aprofunda dimensiunile vieţii în credinţa şi comunitatea de credinţă. Numai în acest fel, şi celelalte cuvinte ale Papei de la Milano – la prima vedere, greu de înţeles – îşi pot găsi semnificaţia: suferinţa celui care este lipsit de împărtăşania sacramentală, dacă este acceptată lăuntric ca preţ al mărturiei comune pe care credincioşii trebuie să o dea la valoarea stabilităţii iubirii căsătoreşti sacramentale, "este – spunea Papa - un dar pentru Biserică". Da, pentru că nu este 'în afara' comunităţii, ci 'pe deplin în interiorul ei', în inima ei, cu dorinţa probabil chiar mai aprinsă de experienţa lipsei". (Radio Vatican, 09 iun 2012).

"Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" (André Frossard) (II)

André Frossard

"Iată faptele.

Satul tatălui meu era singurul sat din Franţa unde exista o sinagogă şi nici o biserică.

Se află, după Belfort, un ţinut al ierbii mărunte şi al negurii, unul din acele pământuri din est greu accesibile soarelui, unde vagi amintiri ale invaziilor plutesc în spatele dumbrăvilor. Casele îşi înfundă până la ochi bonetele lor de ţiglă în stil alsacian şi se proptesc de câte o coastă pentru a rezista vântului.

Din loc în loc - bucăţi de piatră cenuşie înfipte în pământ: sunt rămăşiţe ale vechii frontiere germane sau ale vreunui mormânt de ostaş; aici, un ofiţer austriac cu casca fixată în granit, dincolo, Pegoud, aviatorul, libelulă de fier sfărâmată la marginea pădurii după o scurtă demonstraţie de glorie şi flăcări.

Foussemagne, patru sute de locuitori, halebardele negre ale unei patrule de brazi la orizont, o groapă de argilă şi o ţiglărie, ale cărei coşuri inegale, loc de întâlnire pentru berze, trasează două linii roşii pe o pânză de Brueghel, spălăcită.

Atrasă de spiritul liberal al seniorilor locului, conţii de Reinach-Foussemagne, o colonie de evrei destul de numeroasă se stabilise în mijlocul satului la sfârşitul Evului Mediu.

Aşa a apărut, nu departe de primărie, sinagoga de gresie roşie, la drept vorbind destul de puţin frecventată între marile sărbători, vastă construcţie în stil impersonal, străpunsă în zona boitei de ferestre cu sticlărie ieftină, populată de silueta şifonată a rabinului, personaj discret şi sărac, căsătorit cu întârziere cu o domnişoară aflată în şi mai mare întârziere, a cărui sărăcie îi făcea pe smeriţii purtători de sfeşnice cu voci tânguitoare să spună coreligionarilor lor, surâzând compătimitor: "Rabin, aceasta nu este o meserie pentru un evreu!"

"Dumnezeu există, eu l-am întâlnit" (André Frossard) (I)



André Frossard



André Frossard (1915-1995), membru al Academiei Franceze, autor al unor remarcabile cărţi cu caracter istoric, memorialistic şi eseistic.

Volumul Dumnezeu există, eu L-am întâlnit (Dieu existe, je L'ai recontré)   are   un răsunător succes de public (în prezent [anul publicarii in Romania,1993] a ajuns la a 27-a ediţie).

Scriitorul, descendentul unei familii cu vederi de stânga (tatăl său a fost primul - în ordine cronologică -secretar general al Partidului Comunist Francez) mărturiseşte că la vârsta de douăzeci de ani a trăit, într-o capelă din Cartierul Latin, o revelaţie, în urma căreia s-a convertit la catolicism. Cartea care apare acum şi în versiune românească este istoria acestei revelaţii.

***

"Convertiţii sunt incomozi", spune Bernanos.

Din acest motiv şi din altele am amânat multă vreme să scriu această carte. Este, într-adevăr, greu să vorbeşti despre convertirea ta fără să vorbeşti despre tine şi încă şi mai greu să vorbeşti despre tine fără să cazi în complezenţă sau în ceea ce înaintaşii noştri numeau într-un mod foarte nimerit "ironie", manieră abilă de a induce în eroare judecata altora atribuindu-ţi mai multe defecte decât ai în realitate. Şi aceasta încă ar fi fără importanţă dacă mărturia n-ar fi legată de martor, susţinându-se reciproc, astfel încât şi mărturie, şi martor înfruntă riscul de a fi recuzaţi împreună.

Şi totuşi, am sfârşit prin a mă convinge că un martor, chiar şi nedemn, care ajunge să ştie adevărul necesar într-un proces, trebuie să-l spună, sperând ca acest adevăr să câştige prin propria sa valoare o audienţă pe care el n-o poate aştepta de la semeni.

Or, se întâmplă ca eu să ştiu, printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există.

Eu l-am întâlnit.

L-am întâlnit pe neaşteptate - aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură - cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui.

A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu.

Întrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească.

Întrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, ceea ce înseamnă mai mult decât sceptic şi mai mult decât ateu, indiferent şi preocupat de cu totul altceva decât de un Dumnezeu pe care nu mă mai gândeam nici măcar să-l neg, atât de mult timp mi se părea a fi  trecut de când se încheiase bilanţul câştigurilor şi pierderilor neliniştii şi ignoranţei omeneşti, am ieşit cu câteva minute mai târziu: "catolic, apostolic şi roman", dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile.

Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră.

Trupul şi Sângele Domnului

Joi, 7 iunie 2012, Biserica Romano-Catolică celebrează solemnitatea Trupul şi Sângele Domnului, o zi cunoscută ca fiind Joia Verde. Papa Paul al VI-lea, în enciclica „Mysterium fidei”, din 3 septembrie 1965, notează: „Biserica Catolică îşi arată cultul de adoraţie faţă de Sacramentul Euharistic nu numai în cursul Liturghiei, dar şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă Ostiile consacrate, prezentându-le venerării solemne a credincioşilor, purtându-le în procesiune spre bucuria mulţimii creştine... Din această credinţă deosebită s-a născut şi sărbătoarea «Trupul şi Sângele Domnului», care, în special, prin strădania slujitoarei lui Dumnezeu, fericita Iuliana de Mont Cornillon, a fost celebrată pentru prima dată în dieceza de Liege, iar înaintaşul nostru Urban al IV-lea a extins-o la întreaga Biserică”.

Originile îndepărtate ale acestei sărbători trebuie căutate în acea înflorire excepţională a evlaviei euharistice care se constată după anul 1100. Mai aproape în timp, aceste origini le găsim în revelaţiile fericitei Iuliana, superioara mănăstirii Mont Cornillon, de lângă Liege, în Belgia (1193-1258). Prima revelaţie a avut-o în anul 1208. Fiind în extaz în timpul rugăciunii, a văzut luna strălucind de o lumină candidă, cu excepţia unei porţiuni, unde o linie întunecoasă părea că o deformează; Dumnezeu i-a dat de înţeles ce înseamnă această vedenie: în Biserică lipsea o solemnitate în cinstea Preasfântului Sacrament. Preotul Ioan de Lausanne, duhovnicul fericitei Iuliana, a consultat mai mulţi teologi renumiţi, în special pe doi: pe Hugo de Sancto Caro şi pe Iacob Pantaleon, arhidiacon de Liege, cu privire la această vedenie, de la care a primit o judecată favorabilă. Apoi a insistat pe lângă episcopul de Liege să introducă în dieceza sa o sărbătoare în cinstea Sfântului Sacrament. Episcopul a căzut de acord: a fixat această sărbătoare în joia de după duminica Sfintei Treimi, în acel an 1246 celebrând-o el însuşi pentru prima dată. Între timp, arhidiaconul Hugo a ajuns cardinal şi delegat papal pentru Flandra; a confirmat sărbătoarea şi a prescris-o clerului şi episcopilor din teritoriul de jurisdicţie.

Puncte de reflecţie pentru creştinii activi în „viaţa cetăţii” înainte de alegeri

Într-o societate fragmentată, post-modernă, după ce s-au prăbuşit marile mituri, mai există un proiect comun la care merită să te mai angajezi? Au creştinii soluţia magică pentru a ieşi din crizele care brăzdează astăzi fiinţa şi societatea umană? Care ar fi valorile de promovat, calea de urmat, ţinta de atins, pentru a o lume demnă de om? Sunt doar câteva dintre întrebările care ne vin în minte, mai ales atunci când suntem chemaţi la urne să votăm. Pe cine şi ce program?

Pr. dr. Lucian Farcaş, profesor de teologie morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi, plecând de la recomandările făcute de Conferinţa Episcopilor din Franţa pentru alegerile politice din 2012, propune o dezbatere pe această temă şi în ţara noastră. Suntem îndreptăţiţi să sperăm că „sămânţa” învăţăturii sociale a Bisericii va prinde rădăcini în inima creştinilor votanţi, şi cu atât mai mult în inima creştinilor activi în viaţa publică!

 Elemente de discernământ

Din contemplarea lui Cristos, Biserica dobândeşte o viziune coerentă privind persoana în toate dimensiunile sale, inseparabile unele de altele. Această viziune poate servi drept ghid şi măsură la proiectele pe care trebuie să le aibă o societate.

Viaţa care se naşte

Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Angajarea aleasă de creştini nu este dictată înainte de toate de o anumită morală, ci de iubirea faţă de viaţă care nu poate fi redusă nici de boală şi nici de bătrâneţe. Se impune imperativul ca autorităţile publice să refuze instrumentalizarea embrionului. La fel, avortul nu poate fi prezentat în nici un caz ca o soluţie pentru mamele aflate în dificultate. Creştinii trebuie să fie atenţi faţă de ceea ce societatea pune la dispoziţie cu mari eforturi pentru primirea vieţii.

Joia Verde - Preasfântul Trup şi Sânge

1. „A luat pâinea şi, spunând binecuvântarea, a frânt-o şi le-a dat-o lor zicând: luaţi, acesta este trupul meu”.

În aceste cuvinte este cuprins tot misterul euharistic şi întreaga istorie a mântuirii îşi află în ele împlinirea, aşa cum toată viaţa Bisericii îşi are începutul său aici. Ele ne descoperă că Euharistia este Trupul lui Cristos dăruit („le-a dat-o lor”); este Sângele lui Cristos vărsat („vărsat pentru mulţi”). Mai precis, Euharistia este persoana lui Cristos care se dă pe sine însuşi ca jertfă: este sacramentul jertfei lui Cristos. În ce sens? Nu pentru că este doar o amintire a dăruirii lui Cristos pe cruce; nu pentru că este doar laudă şi mulţumire aduse lui Cristos prin jertfa sa. Dar prin semnele sacre ale pâinii şi vinului consacrate, nouă ne este dat să fim prezenţi la ceea ce a avut loc pe cruce. Celebrând Euharistia, devenim contemporanei lui Cristos pe cruce.

Cum este posibilă această prezenţă a noastră la un eveniment trecut? Este posibil aşa ceva pentru că Duhul Sfânt, prin cuvintele preotului, transformă pâinea şi vinul, prezentate Dumnezeului cerului şi al pământului, în Trupul oferit şi în Sângele vărsat al lui Cristos. După acele cuvinte, ceea ce contemplăm este doar aparent pâine; este doar aparent vin: în realitate sunt Trupul şi Sângele lui Cristos: sunt Cristos care se oferă pe sine însuşi. Scrie un Părinte al Bisericii: „Nu le considera ca simple şi naturale pe acea pâine şi acel vin: ele sunt în schimb, după cum afirmă Domnul, trupul şi sângele său. Chiar dacă simţurile te poartă aici, credinţa sfântă să-ţi fie puternică. Nu judeca acest lucru după gust, ci prin credinţă să ai deplina convingere că eşti vrednic de trupul şi sângele lui Cristos” (Ciril şi Ioan din Ierusalim, Catechesi ai misteri, Citta Nuova, Roma 1983, 75). Căci atunci când noi celebrăm Euharistia, noi vestim moartea lui Cristos: nu ca o vestire seacă a unui eveniment trecut, ci ca predicare obiectivă a morţii Domnului, pâinea şi vinul devenind – cu adevărat, în mod real, substanţial – Trupul şi Sângele lui Cristos.

Teologia Morală Fundamentală – Lege – conştiinţă – păcat (II)

http://isichi.wordpress.com/2012/06/01/teologia-morala-fundamentala-lege-constiinta-pacat/

„Sunt mulţi orbi,

dar câţi dintre ei au orbit de lumină?”

(L. Blaga, Zări şi etape, 26).

Sfinţenia la Bernanos

„Sfântul este într-adevăr posedat, abandonat puterii Satanei; sufletul său, sentimentele sale, gândurile sale sunt chinuite de demon. În marea scenă a halucinaţiei nocturne, pe câmpie, demonul a luat realmente în stăpânire ceea ce are mai intim Donissan. Cu condiţia de a pune între paranteze – aşa cum trebuie făcut mereu cu Bernanos – aspectul erotic aşa de important în vechile procese de vrăjitorie, exact până la ele trebuie urcat pentru a înţelege scenele mistice din Sous le soleil de Satan. Satana, de fapt, este peste tot prezent, până în „experienţele cele mai sublime”. Cum ar fi altfel dacă mistica este înainte de toate o experienţă „substitutivă” a condamnării, a Infernului? Este sigur că istoria misticii prezintă exemple de abandonare pasivă diavolului şi că adevăraţii mistici, adevăratele creaturi ale lui Dumnezeu, (...) au cunoscut adevărate stări de posedare. Ar trebui totuşi de amintit toată noaptea mistică de acest tip excepţional, chiar dacă o acordăm lui Bernanos – aşa cum trebuie făcut – că noaptea mistică nu trebuie să fie mai întâi interpretată după schema „purificării” neoplatoniciene, precedând „iluminarea” şi „unirea”, dar ca o imitare a lui Cristos în această Pătimire prin care Mântuitorul s-a substituit păcătosului, în Grădina Măslinilor, pe Crucea de pe Calvar, şi prin coborârea sa în Iad. Nu uităm, de fapt, că dacă demonul a apărut în scena Ispitirii în pustiu, el rămâne absent de-a lungul Pătimirii Domnului – care nu este în cele din urmă decât o asumare a păcatului sub privirea acestui Dumnezeu al dreptăţii care este Tatăl, asumare mai teribilă decât toată lupta împotriva Satanei. Să nu uităm de asemenea că experienţele mistice numite „nopţi” şi care prezintă poate anumite analogii îndepărtate cu stările pe care le descrie Bernanos în prima sa carte, sunt departe de a-i da loc mereu diavolului. Infernul pe care îl suferă misticii este adesea un infern fără demon; este simpla confruntare trăită cu acest imens păcat al lumii care apasă cu toată greutatea sa şi de care este imposibil să facem abstracţie.

Alexander Rybak - "Roll With The Wind" (Official Music Video)

Papa la Milano - Întâlnire Mondială a Familiilor: Omilie după Ora Medie

Iubiţi fraţi şi surori! Ne-am adunat în rugăciune, răspunzând invitaţiei Imnului ambrozian de la Ora a Treia: „Este ora a treia. Domnul Isus urcă batjocorit pe cruce”. Este o referire clară la ascultarea iubitoare a lui Isus faţă de voinţa Tatălui. Misterul pascal a dat început unui timp nou: moartea şi învierea lui Cristos recreează nevinovăţia omenirii şi-i face să izvorască bucuria. Continuă, de fapt, imnul: „De aici începe timpul mântuirii lui Cristos - Hinc iam beata tempora coepere Christi gratia”. Ne-am adunat în Bazilica Catedrală, în acest Dom care este cu adevărat inima oraşului Milano. De aici gândul se extinde la foarte întinsa Arhidieceză ambroziană, care de-a lungul secolelor şi chiar în timpurile noastre a dat Bisericii oameni vestiţi în sfinţenia vieţii şi în învăţătură, precum sfântul Ambroziu şi sfântul Carol, şi câţiva Pontifi de o neobişnuită statură, ca Pius al XI-lea şi Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, şi Fericiţii Cardinali Andrea Carlo Ferrari e Alfredo Ildefonso Schuster.

Înţelepciune veşnică

Înţelepciune veşnică, Înălţime inaccesibilă,
Domn al sufletului meu,
nu te supăra dacă inima mea, care-şi uită nimicnicia ei,
astăzi ar dori să-ţi înalţe un dulce imn de iubire:
Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!

M-am născut pentru Tine,
pentru tine e inima mea:
Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!

Ce doreşti, o Domnul meu, să facă
pentru Tine acest suflet al meu,
atât de incapabil să opereze, atât de mizerabil
păcătos şi rău?

Iată-mă aici la picioarele tale,
singura mea Dragoste:
Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!

Viaţa mea, inima mea, corpul şi sufletul,
tot ceea ce eu sunt, Doamne,
totul la picioarele tale, dulcele meu Mire,
totul depun şi dăruiesc,
Ca jertfă de iubire mă consacru Ţie.
Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!

(Sf. Tereza de Avila)