XXVII - (B): O credinţă fără ezitare

Marcu 10,2-16: În acel timp, ² au venit la Isus nişte farisei şi l-au întrebat: "Este permis unui bărbat să se despartă de femeia sa?" ³ Isus le-a zis: "Ce v-a prescris Moise?" ⁴ Ei i-au răspuns: "Moise a permis să se despartă de femeie, cu condiţia să-i întocmească un act de despărţire". ⁵ Isus le-a replicat: "Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat el această prescripţie. ⁶ Însă la începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat şi femeie. ⁷ De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; ⁸ şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, ⁹ deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". ¹⁰ Când au ajuns acasă, ucenicii l-au întrebat din nou despre aceasta. ¹¹ El le-a răspuns: "Cine se desparte de femeia sa, pentru a se căsători cu alta, se face vinovat de adulter. ¹² Tot aşa şi femeia, dacă se desparte de bărbatul ei şi se căsătoreşte cu altul, se face vinovată de adulter". ¹³ Mulţimile aduceau copii la Isus, ca să-şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii îi dojeneau aspru. ¹⁴ Văzând aceasta, Isus s-a supărat şi le-a spus: "Lăsaţi copiii să vină la mine; nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. ¹⁵ Vă spun adevărul: cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea. ¹⁶ Şi Isus îi lua pe copii în braţe şi-i binecuvânta, punându-şi mâinile peste ei".


Isus se îndrepta spre Ierusalim şi spre de Cruce, şi în acest context, Marcu aşează multe din învăţătura pe care Isus o dă ucenicilor săi. După o educaţie asupra slujirii, asupra primirii şi a scandalului, iată o instrucţiune despre căsătorie şi cei mici.

Ca în toate celelalte dăţi care implică o dezbatere, Isus depăşeşte terminii înguşti cu care oamenii îşi pun problema şi merge la rădăcina problemei. În cazul nostru, nu se întreabă cum ar trebui să fie interpretat exact pasajul lui Moise, dar se întreabă de intenţia fundamentală lui Dumnezeu de la care trebuie să ne inspirăm dincolo de cazuistică şi de orice interpretare pe care tradiţia poate a acumulat treptat. Nu ajunge să se apeleze la tradiţiile, trebuie să se evalueze în baza la intenţia iniţială care a avut loc şi că în felul lor şi pentru timpul lor (dar de multe ori plătind tribut la slăbiciune oamenilor şi la credinţa lor mică) au încercat s-o exprime. Este un  principiu care se aplică şi Scripturii: toată e Cuvântul lui Dumnezeu, dar există text şi text. Isus nu pune pe acelaşi plan Geneză şi Deuteronomul: primul revelează intenţia profundă lui Dumnezeu, al doilea plăteşte tributul la duritatea inimile oamenilor.

Pentru Isus intenţia profundă este că căsătoria ar trebui să urmeze Alianţei, sau dacă am prefera „fidelitate” fără ezitare. Este acelaşi fidelitate pe care Isus se confruntă în alegerea să mesianică cu care-i vă duce pe Cruce: o fidelitate definitivă şi necondiţionat, o alianţă fără compromisuri. Unindu-se cu soţia sa, bărbatul trebuie să poarte totul cu sine, într-un joc complet şi definitiv. Iată, pentru ce şi în ce condiţii, căsătoria devine într-adevăr „ucenicie”, adică un loc în care iubirea lui Cristos, fidelitatea sa, slujirea sa, într-un cuvânt „drum” pe care el l-a parcurs.

Iubirea face privirea

Atunci când cauţi o logodnică, nu-ţi propui să cunoşti toate fetele de măritat din lume: ar fi epuizant şi… nu ar duce la nimic. Nu confunda faptul că „ieşi cu prietenii” în târgul de animale! Geambaşul nu se îndrăgosteşte de vaca pe care o cumpără, el vrea doar să cumpere o vacă bună de lapte, asta-i tot. Ca să nu se lase indus în eroare, el procedează la tot felul de verificări şi după aceea decide. El, dacă nu-i convine, va putea încerca să revândă animalul, în schimb, pentru tine este cu totul altfel. Aşa cum a scris un teolog german, un luteran: "Privirea iubirii nu există înainte de a zări fiinţa iubită; ea se înflăcărează doar atunci când o întâlneşte. Se naşte în momentul în care ochii cad pe acea persoană, percepută ca iubită. Iubirea face privirea". Cea pe care o iubeşti se diferenţiază prin ceea ce reprezintă ea în sine, şi nu prin comparaţia cu toate celelalte fete din lumea asta.

La fel se întâmplă şi cu credinţa creştină: ea se naşte din întâlnirea cu Mântuitorul, printr-o întâlnire a privirilor, şi nu în cadrul unei competiţii comerciale între produsul Isus Cristos şi celelalte produse de acelaşi tip… Să nu uiţi asta niciodată, prietene! Privirea pe care o plimbi prin bazarul sacrului nu este una religioasă, ci doar o privire curioasă, pentru care toate sunt la fel, exterioare ţie. Degeaba vezi lucruri sublime, ele nu sunt persoane şi nu-ţi poate face din ochi. Numai Isus Cristos, îndrăgostit de tine, poate dintr-odată şi fără nici o competiţie să te facă să te îndrăgosteşti de el şi cu asta să pună capăt turismului tău aşa-zis sacru. Alegerea făcută îţi va lăsa în continuare libertatea să-ţi îmbogăţeşti cultura, numai că această documentare religioasă nu va mai fi pentru tine o seducţie. La fel cum un bărbat însurat nu ezită să cunoască şi alte femei, dar a lui rămâne a lui, incomparabilă, unică, adică iubita. (André Manaranche, Întrebările tinerilor, Sapientia, Iași 2012, 120-121).

San Francesco - Fratello sole sorella luna (film în italiană)

Fratele soare şi sora lună în regia lui Franco Zeffirelli se concentrează asupra primilor ani din viaţa lui Francis din Assisi.

Fiul lui Pietro Bernardone şi a donnei Pica. La botez donna Pica şi-a numit pruncul Ioan, tatăl însă – abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă şi de bijuterii – renumeşte pruncul Francisc, cunoscut de noi Sfanţul Francisc din Assisi. Anii tinereţii zvăpăiate i-a împărtăşit cu cei de-o vârstă cu el şi de aceeaşi treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale. Vindecat de boala îndelungă, Francisc pare că a rămas pradă unei profunde nelinişti interioare, mai ales cu privire la viitorul său. Al 24-lea an al vieţii sale (1205) înseamnă pentru Francisc şi începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte; o viaţă de rugăciune mai intensă; întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile; vocea lui Cristos care-i vorbeşte din Răstignitul din bisericuţa San Damiano şi prima experienţă de sărăcie voluntară. Convertirea lui a însemnat o schimbare radicală a vieţii. Urmează renunţarea la bunurile pământeşti şi auto-dezmoştenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri şi, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” („zdreanţa”), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este şi originea franciscane); renovarea a trei bisericuţe (San Damiano, San Pietro della Spina şi Porziuncola).

Ascultarea şi sărăcia, simplitatea şi refuzul oricărui privilegiu, umilinţa şi egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care de fapt a devenit şi un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă: atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreţie şi respectuos faţă de ierarhia bisericească.

În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele. A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală şi aproape orb. Înainte de a muri (pe 4 octombrie 1226), însă a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imnuri atât ale literaturii cât şi ale religiei: Cântarea fratelui soare sau cum mai este cunoscută Cântarea făpturilor.

Sf. Francisc de Assisi - Chemarea divină

"Francisc fugi ruşinat, pe o străduţă spre munte. Se reîntoarse pentru prima dată în grotă. Nu ieşi de acolo decât a doua zi la răsăritul soarelui; avea senzaţia că s-a sculat dintr-o boală lungă: continuă să rătăcească pe munte. "Dumnezeule! Dumnezeul!" striga el, şi munţii o repetau de trei ori în ecoul lor: "Dumnezeule! Dumnezeule!" A ajuns în faţa bisericuţei crăpate a Sfântului Damian şi aici se grăbi încă o  dată, după ce o făcuse de atâtea ori, să se arunce înaintea Răstignitului plângând mizeria sa.

Parohul, un bătrânel, se aşezase cu gluga ridicată în bătaia razelor slabe ale soarelui de februarie; citea dintr-o cărticică în timp ce mânca nişte jumări! Văzându-l, puteai să-l iei drept un sfântul Anton pustnicul; numai că el n-avea purcel,  ci albine. În faţa lui stăteau plini de semeţii doi stupi; albinele se aşezau pe mâinile şi barba sa, zbura în jurul capului său. El locuia într-o mică şură: dar trăia fericit, lângă bisericuţa sa. Ce-i trebuia mai mult unui bătrânel, mai ales unui paroh, decât miere pentru hrană şi ceară pentru lumânări? Dar era puţin surd.

Îl văzu venind Francisc care-i strigă:

- Se face timp frumos!
- Ei! Ei! spune bătrânul paroh. Când suflă vântul de la vest am urechile tari.

Crucea din biserica San Damiano

Ce-i pasă acestui bun bătrânel de surzenia sa? Avea albinele sale şi bisericuţa sa, şi îl asculta pe Dumnezeu cu inima.

Francisc îi făcu semn că merge să se roage puţin. În biserică se lăsă să cadă în genunchi şi-şi ridică braţele spre cruce ca unul care îneacă. Nu ştiu să spună nici un cuvânt. Contempla crucea unde era pictat un Isus cu o privire blândă care te urmăreşte şi, de fiecare parte, în colţuri, sfinţi şi îngeri. Se abandonă total; ochii în ochii lui Cristos, mâinile şi inima deschise pentru a primi acea lumină de care era flămând sufletul său. Şi Isus ţinea deschise braţele sale, îmbrăcând lumea întreagă. Crucea era din lemn şi pictată; Francisc era carne vie şi sânge. Între cruce şi el era aerul şi penumbra. Dar mai era între ei iubirea, care nu se vede, şi toate rugăciunile bătrânului paroh şi ale ţăranilor, rugăciunile şi lacrimile tuturor oamenilor şi ale întregului univers.

Bisericuţa San Damiano

Tăcere. Francisc plângea şi în această tăcere, crucea vorbi. Ea vorbea. Pe cruce, Isus se mişca: trupul tremura, capul se ridică şi ochii prinseseră viaţă, ca ai unui om viu; gura fremăta şi buzele se deschideau şi se închideau. Şi cu o voce mai frumoasă ca un cântec, Cristos îi spuse:

- Reclădeşte biserica mea care cade în ruină.

De trei ori. Şi apoi capul se plecă din nou pe umăr, ochii s-au stins; şi nu mai era decât o simplă cruce de lemn. Dar Isus îi vorbise. Prin această voce, Isus coborâse de pe cruce.

Două iubiri - cea divină şi cea umană - se întâlniseră. Şi în sufletul lui Francisc înflori un trandafir de lumină sângerândă.

- Isuse! Isuse! strigă el nu mai sunt eu, eu sunt Tu însuşi.

Şi căzu cât era de lung plângând de fericire". (Felix Timmermans, Harpe de saint Francois, trad. pr. Isidor Chinez).

Disperarea

„Într-un climat de disperare, virtuţile aruncate

şi credinţele aruncate pe jumătate devin un ferment
reprobabil în spiritul inconştient al oamenilor.
Hiperanestezia nasală a primarului din Fenouille

este o expresie morbidă a purităţii lovite. 

Femeia lesbiană care pretinde că este preot,
în Un Crime, retrăieşte de fapt, una câte una,
imaginile halucinante ivite din remuşcările mamei sale,
căci mama sa era o călugăriţă.
Doamna Alfieri în Un Mauvais Rêve  este
un „fel de sfntă” dar a cărei sfinţenie este aşa de „otrăvită,
putredă, lichefiată” de o plictiseală care nu este altceva
 decât disperare, că ea devine o mincinoasă patologică,
 o drogată, şi în cele din urmă o ucigaşă cu sânge rece”
 (D. O'Donnel, „Le Faust de Bernanos” în D. de Roux (ed.),
 Les Cahiers de l'Herne. Geroges Bernanos,
Éditions de l'Herne, Paris 1962, 1998, 28).

Sfinţii Îngeri Păzitori

Sfântul Grigore cel Mare afirmă că aproape fiecare pagină a Sfintei Scripturi dă mărturie despre existenţa îngerilor. Noul Testament aminteşte prezenţa îngerilor în legătură cu întruparea şi naşterea Domnului nostru Isus Cristos, apoi la ispitirea lui Isus şi în Grădina Măslinilor. De asemenea, îngerii sunt arătaţi ca martori ai învierii lui Isus; ei iau parte la primele evenimente din viaţa Bisericii, îi ajută pe apostoli, transmit diferite mesaje din partea lui Dumnezeu. Îngerii vor face ultimele pregătiri pentru Judecata Universală, vor executa sentinţa, despărţindu-i pe cei condamnaţi de cei aleşi, vor forma coroana luminoasă a lui Cristos biruitor. Îngerii sunt menţionaţi în Vechiul şi în Noul Testament de mai mult de trei sute de ori; acest fapt explică şi îndreptăţeşte cinstirea deosebită pe care le-o acordă creştinii, chiar de la începuturile Bisericii. Dar admiraţia şi devoţiunea faţă de ei sunt îndreptăţite şi mai mult, dacă avem în vedere natura lor de „spirite pure", fiinţe înzestrate cu inteligenţă şi voinţă liberă, întru totul luminate de înţelepciunea şi voinţa divină.

Pentru noi, oamenii, îngerii sunt mesagerii prin care Dumnezeu ne comunică adeseori adevărul său, comunicând sufletului nostru lumina interioară a cuvântului divin; ei sunt, în acelaşi timp, păzitorii sufletelor noastre şi ne acordă ajutorul lor pentru desăvârşirea vieţii spirituale şi dobândirea mântuirii veşnice. Îngerii sunt martorii nevăzuţi ai gândurilor noastre, bune sau rele, cunoscute sau necunoscute de oameni. Bossuet, în panegiricul pentru sărbătoarea Îngerilor Păzitori, spunea: „Ei îi oferă lui Dumnezeu faptele noastre bune, adună cu grijă chiar şi dorinţele noastre, îl roagă pe Dumnezeu să ţină seamă chiar şi de gândurile noastre... Să ne simţim fericiţi că avem prieteni atât de plini de grijă faţă de noi, mijlocitori atât de credincioşi, interpreţi care ne iubesc şi ne doresc binele..." Biserica, pe baza afirmaţiilor Domnului nostru Isus Cristos, ne învaţă că orice creştin, în momentul Botezului, este încredinţat de Dumnezeu unui înger căruia i se dă misiunea de a-l păzi şi a-l conduce pe calea binelui, a-i insufla gânduri şi sentimente nobile, a-l sprijini în tot ceea ce întreprinde spre slava lui Dumnezeu şi binele aproapelui.

Sărbătoarea Corturilor - Sucot (la evrei)

Ce-a de-a şaptea, şi ultima sărbătoare dată lui Israel este Sucot – סכות – Sărbătoarea Corturilor. Această sărbătoare se ţine toamna între 15 şi 22 Tishrei. În timpul acestei sărbători familiile evreieşti construiesc o sucah – סכה – o „colibă” mică, făcută în grabă, unde se ia masa pe timpul celor şapte zile. Această „colibă” ne aminteşte de „corturile” (pluralul fiind sucot) în care au locuit evreii în timpul celor 40 de ani ai pribegiei prin deşert.

În mod tradiţional zilele dintre Yom Kippur şi Sucot sunt caracterizate printr-o mare forfotă deoarece toată suflarea se pregăteşte pentru sărbătoarea ce urmează. Midrash-ul relatează că în această vreme credincioşii sunt „preocupaţi cu împlinirea mitzvot-urilor.... unu-i ocupat cu sukah – construirea propriului cort, altu-i ocupat cu lulav-ul său...”

Din ziua următoare sărbătorii de Yom Kippur ne plănuim construirea cortului, care-i o poruncă în sine. În fiecare an să prăznuiţi sărbătoarea aceasta în cinstea Domnului, timp de şapte zile. Aceasta este o lege veşnică pentru urmaşii voştri. În luna a şaptea s-o prăznuiţi. Şapte zile să locuiţi în corturi; toţi băştinaşii din Israel să locuiască în corturi,pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru (cf. Levitic 23).

... E doar pentru o vreme

"Şapte zile să trăiţi în corturi: toţi băştinaşii lui Israel să locuiască în corturi, pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru" (Levitic 23,42).

În mijlocul unei situaţii dificile ţi s-a spus: „E doar pentru o vreme”. Poate ai un client dificil, sau te recuperezi după o operaţie. Ştiind că circumstanţele sunt doar temporare – că la orizont e sfârşitul – te poate ajuta să treci mai uşor.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus

Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe (Therese Martin, născută la Alencon, în Franţa, în anul 1873 şi moartă în anul 1897) a dat scurtei sale existenţe amprenta inegalabilă a surâsului, expresie a acelei bucurii suprapământeşti, care potrivit cuvintelor sale, "nu constă în obiectele care ne înconjoară, dar se află în locul cel mai profund al sufletului". Înclinată prin temperament spre o calmă şi plăcută tristeţe, Tereza, cu un bogat păr blond, ochii albaştri, trăsături delicate, înaltă, extraordinar de frumoasă, când scria în jurnalul său "Ah, dacă totul mi-ar surâde aici", încerca nedreptăţile şi neînţelegerile şi deja ruinată de tuberculoza pulmonară, sleită de puteri, nu refuza nici o muncă istovitoare şi continua "să-i prezinte lui Isus florile micilor sacrificii".

Oricine a citit uimitoarele pagini ale caieţelelor sale în care nota, din ascultare, experienţele sale interioare, publicate apoi sub un singur titlu Istoria unui suflet, ştie bine că aceste jertfe nu erau mici. Tereza a dat vieţii sale de asceză inconfundabilul stil şi titlu de "copilărie spirituală" nu dintr-o tendinţă înnăscută de a pune totul la diminutiv, dar printr-o alegere foarte precisă, conform invitaţiei evanghelice de "a ne face mici" asemenea copiilor. Ea scrie: "Eu mă oferisem Pruncului Isus pentru a fi jucăria sa şi îi spusesem să nu se folosească de mine ca de o jucărie de preţ, pe care copiii se mulţumesc să o privească, dar ca de o mică minge de nici o valoare, pe care poţi s-o arunci la pământ, lovi cu piciorul, lăsa într-un colţ, sau strânge la piept, atunci când acest lucru ar putea să facă plăcere. Într-un cuvânt voiam să-l distrez pe Pruncul Isus şi să mă las în voia dorinţelor sale infantile".

Calea copilăriei spirituale este şi expresia profundei sale umilinţe. Cei nouă ani pe care i-a petrecut în Carmelul din Lisieux (intrase acolo la cincisprezece ani, după ce a mers la Roma, pentru a cere aprobarea papei) i-a trăit în mod atât de intens, încât a oferit lumii catolice imaginea surprinzătoare a unei sfinte, aparent străină de lumea în care trăia, fără raporturi spirituale cu lumea modernă, şi totuşi atât de cufundată în realitatea vieţii bisericeşti, încât a fost declarată în anul 1927, la doi ani după ridicarea sa la cinstea altarelor, patroană principală a misiunilor şi a fost invocată, din anul 1944, drept patroană secundară a Franţei, alături de neînfricata sfântă Ioana d'Arc. Tânăra sfântă, care îşi ţinuse promisiunea de a face să cadă din cer o ploaie de trandafiri, continuă să înroureze Biserica. (M. Sgarbossa, L. Giovannini Sfântul zilei, Paoline, 1978, trad. I. Agiurgioaei)

Corul surorilor benedictine din Avignon - muzică gregoriană

"Commovisti, Domine" - Album "In Paradisum".

http://parousie.over-blog.fr/article-les-benedictines-d-avignon-chanteuses-55...