† Duminica a 25-a de peste an (A): Logica lui Dumnezeu şi logica omului (omilie)

„Mergeți în via mea!”
 

Evanghelia – Matei 20,1-16: Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa. După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui. Ieşind la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă şi le-a spus: «Mergeţi şi voi în vie şi vă voi da ce vi se cuvine». Iar ei au plecat. Din nou a ieşit pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua degeaba?» I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a angajat. El le-a zis: «Mergeţi şi voi în vie!» Când s-a lăsat seara, stăpânul viei a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi». Venind cei de la ceasul al unsprezecelea au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi care am suportat greutatea zilei şi arşiţa». Dar el a răspuns unuia dintre ei: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. N-am dreptul să fac ceea ce vreau cu bunurile mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?» Astfel ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii”.

Omilie

Isaia – în prima lectură – afirmă că gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre şi căile sale nu sunt căile noastre. Parabola lui Isus ne oferă în acest sens un exemplu. Un stăpân angajează lucrători la via sa la toate orele din zi. La sfârşitul zilei începe să-i plătească pe ultimii sosiţi în loc pe primii.

 

Deja acest gest surprinde, dar adevărata surpriză este că stăpânul le dă tuturor aceeaşi plată, şi celor din urmă ca şi celor dintâi.

 

Nu este drept, spun muncitorii din primele ore: o singură oră de muncă nu merită aceeaşi plată ca o zi întreagă! Dumnezeu cheamă în fiecare ceas, când crede şi cum crede. Momentul în care ajunge chemarea, dacă devreme sau târziu, nu are importanţă. Important este a fi prompţi, a răspunde la chemarea proprie atunci când vine, a prinde singura ocazie pe care o ai. În plus, stăpânul începe să-i plătească pe cei din urmă în loc de cei dintâi: „Primii vor fi ultimii şi ultimii vor fi cei dintâi”. Împărăţia Cerurilor dărâmă poziţiile răsturnând ierarhiile de valori pe care şi le-a construit omul. Dumnezeu are un metru diferit, îi preferă pe cei din urmă celor dintâi, pe păcătoşi celor drepţi și aroganţi, pe cei umili celor înţelepţi.

 

Dar acestea sunt simple gânduri marginale. Centrul parabole stă în faptul că ultimii au fost plătiţi ca primii. Dreptatea lui Dumnezeu este complet diferită de a noastră.

 

Mai este însă ceva: muncitorii de la prima oră se plâng pentru că sunt convinşi – în adâncul inimii lor – că a lucra în vie este o oboseală și nimic altceva, nu un noroc şi o bucurie. Şi aşa se plâng şi cer o diferenţă. Lamentarea lor arată că nu au înţeles nimic din evanghelia lui Dumnezeu: da, sunt credincioşi practicanţi, dar nu au înţeles că ascultarea de Domnul este de o sută de ori mai mare. Sunt creştini practicanţi care însă îi aplică lui Dumnezeu schema comportamentului omului: atâta muncă, atâta răsplată.

 

În faţa nemulţumirii muncitorilor, Dumnezeu explică motivele sale. Dacă el, stăpânul, acționează așa, nu este pentru că îl neglijează pe cel care a muncit mai mult, dar pentru că el îi iubeşte şi pe cei din urmă.

 

Nu este violată dreptatea – stăpânul dă şi celor dintâi chemaţi cât s-au împăcat! – ci proporţionalitatea. Spaţiul de acţiune a lui Dumnezeu este spaţiul larg al bunătăţii nu al zgârceniei de tipul „atât şi atât”. Dumnezeul din evanghelie nu este fără dreptate, dar nu vrea să se lase să fie prizonier al spaţiului strâmpt al proporţionalităţii. Pentru om proporţionalitatea pare să fie o lege de neatins, dar aceasta nu este valabil şi pentru Dumnezeu. Dacă vrei să te apleci asupra misterului lui Dumnezeu, eliberează-te în realţiile tale de schema rigidă a proporţionalităţii.

 

(pr. Bruno Maggioni [18.09.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5025).

Sfântul Ianuariu, episcop martir



Sfântul Ianuariu - de Artemisia Gentileschi

“Martir autentic, a dat mărturie despre Cristos prin sângele său; neclintit în faţa ameninţărilor şi ademenirilor, el a obţinut coroana gloriei” (cf. Liturgia orelor).

Ca pentru atâţia alţi martiri ai primelor secole, este dificil să delimităm cu precizie figura istorică a lui Ianuariu. Un lucru este însă cert în existenţa sa, şi anume legătura sa cu regiunea Campania şi, într-un mod special, cu Napoli, şi martiriul său, care a avut loc în anul 305, în timpul persecuţiei lui Diocleţian.

Deja din timpul sfântului Paulin de Nola, cultul său era răspândit în regiune. Despre acest lucru ne vorbeşte biograful sfântului Paulin, prezbiterul Uraniu. Acesta, povestind ultimele zile ale episcopului său, scrie: “Paulin a început să întrebe cu voce tare unde erau fraţii săi; atunci, unul dintre cei prezenţi, crezând că îi caută pe confraţii săi episcopi, care celebraseră împreună cu el (Euharistia, în camera sa), a spus: “Iată, fraţii tăi sunt aici în jurul tău”. Dar el, răspunzând, a spus: “Eu am vorbit despre fraţii mei întru episcopat, Ianuariu şi Martin (din Tours), care tocmai au vorbit cu mine, promiţându-mi că în curând vor veni (să mă ia)”. Cu primul dintre cei doi episcopi, Ianuariu, episcop martir, a fost împodobită Biserica din Napoli” (PL 53,861 A).

Viaţa şi martiriul

Ianuariu, născut la Napoli în a doua jumătate a secolului al III-lea, a fost ales episcop de Benevento. Aici s-a făcut iubit nu numai de comunitatea creştină, dar şi de păgâni, pentru grija pe care el a avut-o faţă de cei săraci, fără deosebire de religie, ci privind numai la nevoile lor.

Biserica traversase o perioadă înfloritoare, deoarece, într-o primă fază, Diocleţian le permisese creştinilor să-şi reia slujbele în armată şi în administraţia publică. Doar spre sfârşitul vieţii sale, sub presiunea cezarului său, Galeriu, a semnat trei decrete împotriva creştinilor, declanşând una dintre persecuţiile cele mai crunte, lovind Biserica în membrii săi, precum şi în averile sale, pentru a-i împiedica să-i ajute pe săraci şi să-şi câştige ulterior preţuirea poporului.

Alchimie divină



Rabindranath Tagore (1861-1941)

Mergeam cerşind din poartă în poartă pe uliţa satului, când, deodată, caleaşca ta de aur a apărut în depărtare, ca un vis magnific. Iar eu mă întrebam uimit cine să fie acel Rege al regilor.

Speranţele mele au zburat până la cer şi m-am gândit că zilele mele rele au luat sfârşit. Şi am rămas aşteptând pomeni spontane, comori împrăştiate prin praf.

Carul s-a oprit lângă mine. M-ai privit şi ai coborât surâzând. Simţeam cum fericirea vieţii a ajuns la capăt. Iar tu, deodată, mi-ai întins mâna, spunându-mi: „Ai ceva să-mi dai?”

Ah, ce inspiraţie a regalităţii tale! Să ceri de la un cerşetor! Eu eram zăpăcit şi nu ştiam ce să fac. Apoi am scos încet din desaga mea un bobuleţ de grâu şi ţi l-am dat.

 

Dar cât de mare nu mi-a fost surprinderea când, deşertând seara desaga, am găsit un bob de aur în mormanul de nimicuri. Cât de amar am plâns că nu am avut inima de a mi te dărui cu totul!

Dumnezeu transformă nu în aur,
ci în glorie tot ceea ce-i dăm.

 

Zgârcenia noastră îl leagă pe el la mâini,
iar pe noi ne sărăceşte.

 

 (Rabindranath Tagore, Ofrenda lírica, poemul 50).

Sarea în bucate [2001] (de Petre Ispirescu)



Ileana





Martiriul sfântului episcop Ciprian

Din Actele proconsulare ale martiriului sfântului episcop Ciprian (Acta, 3-6: CSEL 3, 112-114)

 

Într-un lucru atât de corect, nu mai este nimic de reflectat

 

În dimineaţa zilei de 14 septembrie, multă lume era adunată la Sexti, după cum poruncise proconsulul Galerius Maximus. Astfel, acelaşi proconsul, Galerius Maximus, a poruncit să fie adus Ciprian, la audienţa pe care o ţinea în ziua aceea, în atriumul Sauciolum. Când a ajuns înaintea lui, proconsulul Galerius Maximus i-a spus episcopului Ciprian: „Tu eşti Thascius Ciprian?” Episcopul Ciprian a răspuns: „Da, eu sunt”.

 

Proconsulul Galerius Maximus a spus: „Tu eşti cel care te-ai prezentat drept conducător al unei secte sacrilege?” Episcopul Ciprian a răspuns: „Eu sunt”. Galerius Maximus a spus: „Preasfinţii împăraţi îţi poruncesc să jertfeşti”. Episcopul Ciprian a spus: „Nu o fac”.

 

Proconsulul Galerius Maximus a spus: „Reflectează bine”. Episcopul Ciprian a spus: „Fă ceea ce ţi s-a poruncit. Într-un lucru aşa de corect nu mai este nimic de reflectat”.

 

Galerius Maximus, după ce s-a sfătuit cu colegiul magistraţilor, cu greutate şi în silă, a rostit această sentinţă: „Tu ai trăit mult timp în mod sacrileg şi ai adunat în jurul tău foarte mulţi din secta ta criminală şi ai devenit duşman al zeilor romani şi al riturilor lor sacre. Iluştrii şi preasfinţii împăraţi Valerian şi fiul său, Gallienus Augustus, şi Valerian, ilustrul cezar, nu au reuşit să te readucă la respectarea ceremoniilor lor religioase. De aceea, deoarece eşti autorul şi instigatorul celor mai rele fărădelegi, tu însuşi vei fi un exemplu pentru cei pe care i-ai adunat în jurul acţiunilor tale ticăloase.

 

Respectarea legilor va fi consfinţită cu sângele tău”. După ce a spus aceste cuvinte, a citit cu voce tare, de pe o tăbliţă, decretul: „Poruncesc ca Thascius Ciprian să fie pedepsit cu decapitarea”. Episcopul Ciprian a spus: „Mulţumesc lui Dumnezeu”.

 

După această sentinţă, mulţimea fraţilor spunea: „Şi noi vrem să fim decapitaţi împreună cu el”. Din cauza aceasta, a apărut o mare agitaţie între fraţi şi multă mulţime l-a urmat. Astfel, Ciprian a fost condus în ogorul Sexti şi aici s-a dezbrăcat de mantie şi de glugă, a îngenuncheat pe pământ şi s-a prosternat în rugăciune către

 

Domnul. Apoi şi-a dezbrăcat tunica şi a dat-o diaconilor, rămânând numai cu haina de lână, şi aşa a rămas în aşteptarea călăului.

 

Când acesta a sosit, episcopul a dat poruncă ucenicilor săi să-i dea douăzeci şi cinci de monede de aur. Între timp, fraţii aşterneau în faţa lui bucăţi de pânză de in şi batiste. Apoi, fericitul Ciprian s-a legat la ochi cu mâinile sale, însă nereuşind să lege colţurile pânzei, au intervenit să-l ajute preotul Iulian şi subdiaconul Iulian.

 

Aşa a suferit Ciprian martiriul, iar trupul său, din cauza curiozităţii păgânilor, a fost depus într-un loc apropiat, unde să poată fi ferit de privirea indiscretă a păgânilor. Apoi, în timpul nopţii, a fost dus de acolo cu torţe şi lumânări aprinse şi condus până la cimitirul procuratorului Macrobius Candidianus, care este pe strada Corturilor, lângă piscine. După puţine zile, proconsulul Galerius Maximus a murit.

 

Sfântul episcop Ciprian a suferit martiriul la 14 septembrie, sub împăraţii Valerian şi Gallienus, în timp ce, peste toate, domnea Domnul nostru Isus Cristos, căruia să-i fie cinste şi mărire în vecii vecilor. Amin.

 

(Sursă: Breviar IV)

Sfânta Fecioară Maria Îndurerată

Pietà - de Michelangelo în Basilica Sfântului Petru în Vatican

Sentimentul de pioasă compătimire a poporului creştin este în icoana numită Pietà, adică Fecioara îndurerată care îl ţine pe genunchii ei pe Fiul mort, abia dat jos de pe cruce. Este momentul ce cuprinde durerea unei suferinţe umane şi spirituale totodată: împlinirea sacrificiului lui Cristos, a cărui moarte pe cruce este punctul culminant al Răscumpărării. După cum moartea lui Cristos este deja prezentă, ca într-un mugure, chiar în primul moment al existenţei sale de om, la fel, şi compasiunea este implicată în „fie mie după cuvântul tău”. Ca mamă, Maria primeşte şi trăieşte implicit suferinţa lui Cristos, în fiecare moment al vieţii sale. Iată pentru ce icoana Pietà, creaţie tipică a goticului târziu şi a Renaşterii, cea mai cunoscută fiind sculptura tânărului de douăzeci de ani Michelangelo, exprimă numai un moment din această durere a Fecioarei Mame.

Devoţiunea, apărută înaintea celebrării liturgice, a fixat în mod simbolic la şapte durerile Fecioarei Mame Împreună Răscumpărătoare: profeţia bătrânului Simion, fuga în Egipt, pierderea lui Isus la vârsta de doisprezece ani, cu prilejul pelerinajului în Sfânta Cetate, drumul lui Isus până la Golgota, răstignirea, coborârea de pe cruce, îngroparea. Deoarece suferinţele Mariei sunt suferinţele Răscumpărătorului, începând din secolul al XV-lea, s-a introdus o slujbă liturgică în cinstea „durerilor Mariei” la picioarele Crucii, în timpul Patimilor (cu două săptămâni înainte de Paşti), sau după sărbătorile Învierii. Ordinul Serviţilor, dedicat cultivării şi răspândirii evlaviei către Maica Domnului, a obţinut, în anul 1667, aprobarea sărbătorii celor şapte Dureri ale Preacuratei Fecioare Maria; papa Pius al VII-lea a introdus sărbătoarea în calendarul roman şi a fixat-o în a treia duminică a lunii septembrie.

Papa Pius al X-lea a stabilit ca dată definitivă ziua de 15 septembrie, dată însuşită de noul calendar, care a schimbat gradul şi titlul sărbătorii, transformând-o într-o simplă comemorare, cu titlul: „Sfânta Fecioară Maria îndurerată”. Cu acest titlu, noi cinstim în mod special durerea Mariei, acceptată de ea în participarea la opera de răscumpărare prin cruce. Alături de cruce, mama lui Cristos răstignit a devenit mamă a corpului mistic născut din Cruce, adică noi suntem născuţi drept creştini din iubirea lui Isus şi a Mariei, iubire ce s-a jertfit şi a primit să sufere pentru noi.

Sfântul Bernard, meditând cuvintele bătrânului Simeon: „O sabie va trece prin inima ta” (Le 2,35), se simte copleşit de următoarele gânduri: „Da, fericită Mamă, o suliţă a străpuns inima ta, şi numai după ce a trecut prin ea, a ajuns în trupul Fiului tău. Când Isus al tău – care este al tuturor, dar îndeosebi al tău – şi-a dat duhul, lancea crudă nu a mai ajuns la sufletul său. Neavând milă de el, nici după ce a murit, i-a deschis coasta, dar nu a putut să-i provoace durere. În schimb, a străpuns sufletul tău; în acel moment, sufletul lui Cristos nu mai era acolo, dar al tău nu se putea îndepărta de El. Ascuţimea durerii a pătruns atât de mult în inima ta, încât pe drept te proclamăm mai mult decât martiră, deoarece, în tine, pătimirea fizică a fost întrecută de «compătimire»... Nu vă miraţi, fraţilor, că Maria este numită martiră cu sufletul. Se va mira doar acela care nu-şi aminteşte să-l fi auzit pe Paul afirmând că unul dintre cele mai mari păcate ale păgânilor este lipsa lor de compătimire (cf. Rom l,31); această lipsă a fost cu totul străină de inima Mariei. Să fie departe şi de umilii săi servitori!” (Predica în duminica din octava Adormirii Maicii Domnului).

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3130/Sf-Fecioara-Maria-Indurerata-.aspx).