III - ADVENT (B): Ioan Botezătorul, martor al lui Dumnezeu „prezent”

Evanghelia: In 1,6-8.19.28.

Evanghelia din a treia duminică din Advent este un fragment compus din mai multe versete luate pe sărite, dar tema sa este unitară în substanţă: mărturia. Acest cuvânt constituie tema primelor versete (1,6-8) luate din prolog, şi este titlul secţiunii următoare (1,19): „Iată mărturia lui Ioan”. Este fără îndoială tema pe care evanghelistul intenţionează să o sublinieze mai presus de toate.

Ioan Botezătorul este prezentat ca o persoană cunoscută cititorilor. Nici o notă biografică despre el, nici o referinţă la predica sa. Singurul lucru care interesează este mărturia sa dată lui Isus. Cu o precizare: „Nu el era lumina, dar trebuia să de mărturie despre lumină” (1,8). Pare să apară din această frază o notă polemică împotriva unora care îl exaltau pe Ioan Botezătorul în dauna lui Isus. Aceeaşi preocupare se observă mai departe (1,20-21) când Botezătorul afirmă energic că nu este el Mesia, nici Ilie, nici profetul. Este doar un glas care vesteşte, un martori care atrage atenţia asupra Cuiva care este mai important. Adevăratul martor îl arată pe Domnul, dar imediat se dă deoparte. Îi este frică să nu fure locul Domnului.

         

Mărturia este un concept creştin foarte important. Are ca obiect totdeauna persoana lui Isus. Este totdeauna orânduită spre credinţă: „Pentru ca toţi să creadă prin el”. Si este totdeauna plasată într-un context conflictual, de opoziție şi de judecată. În cazul nostru conflictul este între lumină şi întuneric, acceptare şi refuz. Este tipic evangheliei a patra să considere că procesul acesta traversează întreaga istorie umană. A fost procesul lui Isus, şi după aceea au fost procesele ucenicilor. Procesul este totdeauna deschis, între lume şi Isus. Credinţă şi necredinţă.

         

În fragment mai este şi o a doua subliniere nu lipsită de importanţă. Ioan Botezătorul nu atrage atenţia asupra unui Mesia absent care va veni, ci asupra unui Mesia deja în mijlocul nostru şi pe care noi nu îl cunoaştem: „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi” (1,26). Ioan este martorul unui Dumnezeu deja prezent. Prezenţa sa este deja printre noi, dar trebuie descoperită şi nu toţi îl văd, şi de aceea este necesar un profet care să-l facă cunoscut. Acum revine comunităţii creştine să-l înlocuiască pe Ioan Botezătorul ca să arate lumii un Cristos deja prezent în lume. (Bruno Maggioni).

NEPRIHĂNITA ZĂMISLIRE

Cuvântul lui Dumnezeu ne propune astăzi două figuri de femeie, două moduri de a fi femeie: prima, Eva, este descrisă în prima lectură, a doua, Maria, este descrisă în Evanghelie. Aşadar, în libertatea fiecărei femei este înscrisă posibilitatea de a se realiza fie ca Eva, fie ca Maria. Surori şi fiice care mă ascultaţi, vouă vă este adresat acest cuvânt astăzi în primul rând. Ascultaţi-l, meditaţi-l, păziţi-l în inima voastră: el vă descoperă măsura adevărată a feminităţii voastre. Iar tu, frate, ascultă, pentru a da cinstea care se cuvine fiecărei femei pe care o întâlneşti: mamă, soră, şi mai ales soţie.

         

1. În primul rând, trebuie să vedem cum este descrisă Eva şi cum este descrisă Maria.

- Despre Eva, cuvântul sacru ne spune: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom...” şi imediat după, relatează cuvintele Evei: „Şarpele m-a înşelat...” Este spus imediat adevărul fundamental despre femeie: este pusă alături de bărbat. Ea nu este străină, nu este în faţa bărbatului. Este într-o reciprocitate profundă: unul cu şi pentru altul. Puţin mai înainte, cuvântul lui Dumnezeu a spus că femeia este „ajutor asemenea” bărbatului. Bărbatul şi femeia sunt în diversitatea lor reciproce unul altuia, pentru că sunt chemaţi la comuniunea persoanelor lor.

Acest adevăr originar al femeii nu poate fi negat de căderea omului. Să ascultăm ce spune cuvântul lui Dumnezeu: „mi-a fost frică pentru că sunt gol”. Cei doi se văd goi, se ruşinează. Nu este vorba de ruşine sexuală. Este vorba de faptul că cei doi au pierdut armonia relaţiei; se află într-o situaţie de dizgrație reciprocă. Femeia nu mai este „pusă alături”; se rupe comuniunea personală. Când are loc aceasta? O spune Eva însăşi: „şarpele m-a înşelat şi am mâncat”. Ştim ce înseamnă aceasta: femeia, înşelată, a voit să nu mai asculte de planul lui Dumnezeu cu privire la feminitatea sa. Această neascultare în ce constă? Într-o dublă negare a propriei feminităţi. Prima constă în negarea propriei diversităţi de aceea a bărbatului şi deci în tentativa de a fi ca bărbatul. A doua constă în negaţia că adevărata, originara relaţie dintre bărbat şi femeie este aceea de reciprocitate (de ajutor) şi în susţinerea că între cei doi trebuie să fie conflict atunci când îşi afirmă propriile drepturi împotriva altuia.

Iată primul mod de a fi femeie, modul Evei. Realizarea propriei feminităţi nu în reciprocitatea unei comuniuni personale cu bărbatul pe baza aceleaşi demnităţi, dar fie în înstrăinare fie în opoziţie, fie în tentativa de a fi simplu ca bărbatul.

- Acum să ascultăm Cuvântul Evangheliei care ne descrie modul de a fi femeie propriu Mariei, realizarea mariană a feminităţii. Despre Maria, spune: „La o fecioară, logodită cu un bărbat”. Primul aspect al realizării mariane a feminităţii este feciorìa. Nu este vorba de un fapt fizic: este un aspect spiritual. Este apartenenţa radicală, completă Domnului. Este afirmarea unei demnităţi proprii persoanei. „Logodită cu un bărbat”: al doilea aspect al feminităţii (mariane) este căsătoria. În ea, acea reciprocitate de care am vorbit, se realizează pe deplin. Dar Cuvântul lui Dumnezeu continuă şi ne spune: „Iată, vei zămisli un fiu”. Maternitatea este al treilea aspect fundamental al feminităţii: a fi locul în care Dumnezeu pune în fiinţă persoana umană, templul sfânt asupra căruia umbra Celui Atotputernic se întinde şi celebrează Iubirea sa creativă. Fecioară, soţie, mamă: iată perfecta realizare a feminităţii în Maria. Ea este astfel femeia perfectă. O perfecţiune care nu poate fi atinsă de nici o femeie, chemată cum este orice femeie să fie ca Maria fie în feciorie, fie ca soţie-mamă. Satana înşeală femeia făcând-o astăzi să creadă că nu trebuie să fie nici fecioară, nici soţie, nici mamă. Dar care este izvorul profund al realizării mariane a feminităţii? Să ascultăm Evanghelia: „Iată, sunt slujitoarea...” Ea stă în totală, umilă ascultare faţă de Domnul, faţă de planul divin cu dânsa. „Fie mie după cuvântul tău”. Este opusul atitudinii Evei. Acel a fi femeie al Mariei este total dat de credinţa sa: Domnul este acela care o împlineşte pe deplin pentru că ea consimte pe deplin să fie realizată de Domnul.

Iată: acum vedeţi două moduri de a fi femeie, două posibile realizări ale feminităţii. În fond, ele depind de felul în care se stă în faţa lui Dumnezeu.

         

2. „În el ne-a ales înainte de întemeierea lumii”. În acest moment trebuie să ne întrebăm: dar care este adevărata realizare a lui a fi femeie? Care este măsura adevărată a feminităţii? Apostolul Paul ne dă răspunsul în lectura a doua. Nici o persoană nu vine la existenţă la întâmplare: fiecare dintre noi este gândit, voit, ales de Tatăl din veşnicie. Gândit, voit, ales în Cristos. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că adevărata măsură a persoanei notare este Cristos, chemaţi să fim asemenea lui. Ce a voit să spună aceasta pentru Maria? Iată, fraţilor, Misterul pe care îl celebrăm astăzi. Ea a fost în Cristos în aşa fel că nici o clipă din viaţa sa nu a fost în afara lui, adică în păcat: deja din prima clipă a zămislirii sale, a fost ferită de orice pată a păcatului strămoşesc. Mai mult decât pe orice altă persoană umană, Tatăl a binecuvântat-o..

Iată perfecta realizare a omenirii. Cui se datorează aceasta? Numai milostivirii lui Dumnezeu. (Carlo Caffarra).

II - ADVENT: miercuri, 7 decembrie (Mt 11,28-30)

Isus priveşte la mulţimea care îl înconjoară. Sunt cei săraci, înfometaţi, bolnavi, plânşi, acele mulţimi asupra cărora s-a emoţionat pentru că erau risipite şi împrăştiate precum o turmă fără păstor. Lor le stă aproape şi el este fericiţi cu ei. Şi, copleşit de compasiune, îi cheamă pe toţi la sine: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi”. Este dorinţa stringentă de a-i aduna şi a nu-i pierd pe niciunul. Isus vede bine că pe umerii lor apasă jugul singurătăţii, a suferinţei, a oboselii, a părăsirii. Pentru sutele de prescripţii minuţioase care îndepărtat de religie, care ar fi fost speranţa pentru ei! Aşa ar fi devenit o asuprire continuă. Isus vrea să-i elibereze de aceste greutăţi şi să le dea un viitor de speranţă. Eliberarea comportă acceptarea unei greutăţi blânde şi uşoare a Evangheliei. Este greutatea dulce a iubirii. E greutatea pentru că cere pentru fiecare, chiar şi de la cei mai săraci, de a renunţa la o iubire pentru noi înşine. Dar este uşoară, pentru că este iubire care eliberează de noi înşine şi măreşte inima spre Dumnezeu şi spre alţii. Da, evanghelia ne eliberează de toate sclaviile pentru a fi sclavi ai iubirii. Isus ne este un exemplu. Pentru aceasta poate să ne spună la toţi: învăţaţi de la mine care sunt blând şi smerit la inimă. Blândeţe este calitatea dragostea lui Isus care contrastează cu asprimea şi aroganţa iubirii de noi înşine. De această blândeţe avem nevoie noi toţi. Să mergem de Crăciun să-l întâlnim pe cel blând şi smerit la inimă. (V. Paglia).