Înăltarea Sfintei Cruci

 

Spre sfârșitul anilor ’80, o doamnă din Cuneo, Italia, Maria Vittoria Montagnana, a declanșat o mare polemică de la un gest al ei, și anume: nu mai era de acord ca în clasa unde își exercita ea meseria de profesoară, să mai fie prezentă pe perete Crucea… „Jos cu crucea!”, pretindea ea. La momentul respectiv, reacțiile au fost destul de rapide și destul de eficiente, cel puțin la nivel de opinie publică. Una dintre reacțiile care avut un impact deosebit cat privește mass/media, a fost cea a Nataliei Ginzburg, scriitoare evreică. Aceasta a scris un articol în ziarul L’Unità în care apără cu fermitate necesitatea prezenței Crucii în spațiile publice, inclusiv în școli pentru că, afirmă ea, crucea ne reprezintă pe toți… crucea face parte din istoria întregii lumi, cu atât mai mult din istoria Italiei, popor creștin.

Pe moment, polemica a încetat, însă a revenit în forță în 2006 când Sonia Latsi, o finlandeză de origine italiană a strigat și ea „Jos Crucea!” din școli, pentru că, zicea ea, o sperie și o traumatizează pe fiica ei. Ba mai mult, inițiativa ei a dat ocazia ca și alții din alte țări, inclusiv din Italia, să-și amintească faptul că crucea deranjeaz și, deci, trebuie dată jos. Știm cu toții că s-a ajuns la curtea europeană unde magistrații, în primă fază au decretat și ei „Jos Crucea”, însă, după ce mai multe țări, în frunte cu Italia, s-au unit și prin acțiunea avocatului Josef Weiler, și acesta evreu, CEDO a revenit asupra deciziei din 2009 și anul acesta a stabilit că Crucea este totuși inofensivă și din punct de vedere psihologic, fiind un simbol al suferinței.

Omul în căutarea sensului vieţii - Esența existenței (8)

Accentul pus pe responsabilitate este reflectat de imperativul categoric al logoterapiei care sună astfel: „Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!” Mi se pare că nimic nu ar stimula mai mult sentimentul de responsabilitate ca această maximă care îi cere omului să-şi imagineze mai întâi că prezentul este deja trecut şi mai apoi că trecutul poate fi încă schimbat şi îndreptat. Un astfel de precept îl confruntă pe om cu finitudinea şi finalitatea a ceea ce face atât cu viaţa sa, cât şi cu sine însuşi.

Logoterapia încearcă să-l facă pe pacient să fie pe deplin conştient de responsabilitatea sa. De aceea îi lasă pacientului alegerea pentru ce anume, faţă de ce sau faţă de cine anume înţelege el să fie responsabil. Acesta este motivul pentru care, dintre toţi psihoterapeuţii, logoterapeutul este cel mai puţin ispitit să impună judecăţi de valoare pacienţilor săi, căci el niciodată nu va îngădui pacientului să-i transfere medicului responsabilitatea de a judeca.

Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul vieții (7)

 

Mă îndoiesc că un medic poate răspunde în termeni generali la această întrebare, căci sensul vieţii diferă de la un om la altul, de la o zi la arta şi de la o oră la alta. De aceea, ceea ce contează nu este sensul vieţii în general, ci mai degrabă sensul specific al vieţii omului la un anumit moment dat. A formula întrebarea despre sensul vieţii în termeni generali s-ar asemăna cu următoarea întrebare pusă unui campion de şah: „Maestre, spuneţi-mi care este cea mai bună mutare de şah?” Ruptă de situaţia de joc concretă şi de personalitatea adversarului, o astfel de mutare—cea mai bună, sau măcar bună în sine însăşi, nu există. Acelaşi lucru este valabil si în cazul existentei umane. Nu trebuie căutat sensul abstract al vieţii. Fiecare dintre noi are vocaţia sa proprie, misiunea sa proprie în viaţă de a duce la îndeplinire o anumită sarcină care se cere împlinită. De aceea, niciunul dintre noi nu poate fi înlocuit şi viaţa lui este irepetabilă. Aşadar, sarcina fiecăruia dintre noi este pe atât de unică, pe cât de unică este oportunitatea lui de a o împlini.

Deoarece fiecare situaţie de viaţă reprezintă o provocare şi o problemă pe care omul trebuie să o rezolve, putem răsturna modul în care formulăm problema sensului vieţii. În definitiv, omul nu trebuie să întrebe care este sensul vieţii sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că el este cel întrebat. Într-un cuvânt, fiecare om este chestionat de viaţă şi el poate răspunde vieţii doar răspunzând pentru propria sa viaţă; vieţii îi poate răspunde doar fiind responsabil. Astfel, logoterapia vede în responsabilitate însăşi esenţa existenţei umane. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 121).

Omul în căutarea sensului vieţii - Vidul existențial (6)

Vidul existenţial este un fenomen larg răspândit în secolul al XX-lea. Faptul este de înţeles; el se datorează unei duble pierderi pe care omul a suferit-o pe drumul pe care l-a parcurs pentru a deveni o fiinţă umană. La începuturile istoriei, omul a pierdut câteva dintre instinctele sale animale de bază, în care este înscris comportamentul animal şi de care este validat. O stare de siguranţă ca aceea a Paradisului îi este refuzată omului pentru totdeauna, căci omul trebuie să facă alegeri. Pe lângă asta, omul a mai suferit încă o pierdere în procesul relativ recent al dezvoltării sale, din cauza faptului că tradiţiile care îi susţineau comportamentul slăbesc rapid în prezent. Niciun instinct nu-i mai spune ce trebuie să facă şi nici o tradiţie nu-i mai zice cum ar trebui să procedeze; uneori, el nici măcar nu știe ce vrea să facă. În schimb, omul fie că doreşte să facă ceea ce fac ceilalţi (conformism), fie că face ceea ce alţii vor ca el să facă (totalitarism).

Un sondaj de opinie recent a dezvăluit faptul că circa 25% dintre studenţii mei europeni sufereau mai mult sau mai puţin din pricina „vidului existenţial”. Iar printre studenţii mei americani, proporţia era de 60%.

Omul în căutarea sensului vieţii - Dinamica existențială (5)

 

Fără îndoială că demersul de căutare a sensului de către om poate să producă mai degrabă un dezechilibru, decât o stare de echilibru interior. Totuşi, tocmai această tensiune este condiţia indispensabilă pentru sănătatea mintală. Aş îndrăzni să spun că nimic altceva nu poate să ajute atât de eficient omul să supravieţuiască chiar şi în cele mai grele condiţii precum cunoaşterea faptului că viaţa lui are un rost. Multă înţelepciune se află în cuvintele lui Nietzsche: „Cel ce are un de ce pentru care să trăiască, poate îndura aproape orice”. Văd în aceste cuvinte un motto valabil pentru orice fel de psihoterapie. În lagărele de concentrare naziste, oricine ar fi putut mărturisi că cei mai apţi să supravieţuiască erau tocmai oamenii care ştiau că au de dus la bun sfârşit un anumit lucru. De atunci încoace[1], atât cei care au scris despre lagărele de concentrare, cât şi studiile psihiatrice realizate cu privire la prizonierii de război din lagărele din Japonia, Coreea de Nord şi Vietnam au ajuns la aceeaşi concluzie.

În ceea ce mă priveşte, când am fost deportat în lagărul de la Auschwitz, mi-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl public[2]. Desigur, dorința mea de a rescrie manuscrisul m-a ajutat să supravieţuiesc rigorilor lagărului. De pildă, atunci când eram bolnav de febră tifoidă într-un lagăr din Bavaria, am aşternut în scris, pe diverse bucăţele de hârtie, multe notiţe care urmau să mă ajute la rescrierea manuscrisului dacă era să apuc ziua eliberării. Sunt convins că această refacere a manuscrisului, pe care am realizat-o în barăcile întunecoase din lagărul de concentrare din Bavaria, m-a ajutat să trec cu bine peste pericolul unui colaps cardiovascular.

Priveşte la durerea fratelui tău şi opreşte-ţi mâna, refă armonia distrusă (Papa Francisc)

O splendidă meditaţie biblică, ancorată în actualitate. Papa Francisc pune degetul pe rană în chestiunea crizei siriene. Mai jos, un fragment din cuvântul său:

„Când omul se gândeşte numai la sine, la interesele lui şi se pune pe sine în mijloc, când se lasă fascinat de idolii stăpânirii şi puterii, când ia locul lui Dumnezeu, atunci strică toate relaţiile, ruinează totul. Şi deschide uşa pentru a lăsa să intre violenţa, indiferenţa şi conflictul. Aceasta vrea să ne facă să înţelegem pasajul din cartea Genezei în care se prezintă păcatul fiinţei umane: omul intră în conflict cu sine, îşi dă seama că este gol şi se ascunde de teamă (Gen 3,10), îi este teamă de privirea lui Dumnezeu; o învinuieşte pe femeie, pe cea care este trup din trupul său (v.12); distruge armonia cu creaţia, ajunge să ridice mâna împotriva fratelui pentru a-l ucide. Putem spune că de la armonie se trece la „dizarmonie”? Nu, nu există „dizarmonie”: ori este armonie ori se cade în haos, unde există violenţă, certuri, ciocnire, teamă…

(…) În acest moment mă întreb: Este posibilă parcurgerea unei căi diferite? Putem ieşi din această spirală de durere şi de moarte? Putem învăţa din nou să păşim şi să mergem pe căile păcii? Invocând ajutorul lui Dumnezeu, sub privirea maternă a Fecioarei Maria, „Salus Populi Romani”, Regina Păcii, vreau să răspund: Da, e posibil pentru toţi! În această seară aş vrea să strigăm din orice parte a pământului: Da, e posibil pentru toţi! Mai mult, aş dori ca fiecare dintre noi, de la cel mai mic până la cel mai mare, până la cei chemaţi să conducă naţiunile, să răspundă: Da, vrem aceasta!

Credinţa mea creştină mă face să privesc la Cruce. Cât aş dori ca pentru o clipă toţi oamenii şi femeile de bunăvoinţă să privească la Cruce! Acolo se poate citi răspunsul lui Dumnezeu: acolo, la violenţă nu s-a răspuns cu violenţă, la moarte nu s-a răspuns cu limbajul morţii. În tăcerea Crucii, zăngănitul armelor amuţeşte şi vorbeşte limbajul împăcării, al iertării, al dialogului şi al păcii. Aş vrea să cer de la Domnul, în această seară, ca noi, creştinii şi fraţii celorlalte religii, fiecare om şi femeie de bună voinţă, să strigăm cu putere: violenţa şi războiul nu sunt niciodată calea păcii! Fiecare să aibă curajul de a privi în adâncul propriei conştiinţe şi de a auzi cuvântul care spune: ieşi din interesele tale care îţi atrofiază inima, depăşeşte indiferenţa faţă de celălalt care îţi împietreşte inima, învinge motivaţiile tale de moarte şi deschide-te la dialog, la împăcare: priveşte la durerea fratelui tău şi nu-i aduce altă durere, opreşte-ţi mâna, reclădeşte armonia care s-a distrus. Şi acestea, nu prin ciocnire, ci prin întâlnire!” (Sursa: http://ro.radiovaticana.va/; https://www.facebook.com/photo.php?).