† Duminica a 4-a de peste an: Acel Cuvânt care reînnoieşte (omilie)

„O învăţătură nouă dată cu autoritate!”  - de Marcello Cerrato

 

Evanghelia – Marcu 1,21-28: Au venit la Cafarnaum. Şi îndată, în zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să-i înveţe. Şi erau uluiţi de învăţătura lui, pentru că el îi învăţa ca unul care are autoritate şi nu în felul cărturarilor. În sinagoga lor era un om cu duh necurat care a strigat: „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. Dar Isus i-a poruncit, spunându-i: „Taci şi ieşi din el!” Iar duhul necurat, scuturându-l şi strigând cu glas puternic, a ieşit din el. Atunci toţi au fost cuprinşi de teamă încât se întrebau între ei: „Ce-i asta? O învăţătură nouă dată cu autoritate! El porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun”. Şi îndată i s-a dus faima pretutindeni în toată împrejurimea Galileii.

Omilie

În Palestina din acel timp erau sinagogi nu doar în marile centre, dar şi în oraşele mici şi la sate. Israeliţii mergeau la sinagogă pentru rugăciune, pentru citirea Scripturilor şi explicarea lor. Nu doar cărturarii şi bătrânii, dar orice israelit putea cere cuvântul şi să intervină. Astfel Isus, la Cafarnaum, intră în sinagogă şi ia cuvântul pentru a învăţa. Cu acest episod Marcu începe relatarea activităţii publice a lui Isus şi începe dezvoltarea temei celei mai importante: cine este Isus?

 

Imediat sunt afirmate cu claritate două lucruri, chiar dacă nu sunt dezvoltate pe deplin (Marcu le va dezvoltat încetul cu încetul de-a lungul întregii evanghelii): învăţătura lui Isus este nouă şi diferită de aceea a cărturarilor şi autoritatea sa se impune chiar şi duhurilor necurate.

 

„Erau uimiţi de învăţătura sa, pentru că el învăţa ca unul care are autoritate şi nu precum cărturarii”. Aceeaşi adnotare – cu mici diferenţe – este repetată la sfârşitul episodului: „Cine este acesta? O învăţătură nouă învăţată cu autoritate”.

 

Aşa cum se vede, interesul principal al lui Marcu priveşte învăţătura lui Isus, nu însă ce învaţă, ci cum învaţă, nu conţinutul dar modalităţile. Şi de fapt acum nu ne spune nimic precis despre conţinutul învăţăturii: este timp să o facă. Evanghelistul dezvoltă argumentul după o pedagogie a sa care trebuie respectată. Marcu avertizează imediat că învăţătura lui Isus loveşte şi crează probleme, şi nu se poate asemăna cu schemele cunoscute. Astfel apare întrebarea: cine este acesta? Învăţătură nouă nu înseamnă doar ceva care nu s-a mai spus mai înainte sau care nu s-a mai auzit în altă parte. Nu este vorba doar de o noutate cronologică. În cuvântul lui Isus se simte prezenţa noutăţii lui Dumnezeu, o noutate calitativă: ceva care te renaşte, te reînnoieşte şi te revigorează. Cuvântul lui Dumnezeu – care răsună în învăţătura lui Isus – este nou, surprinzător, neaşteptat, chiar dacă, după ce l-ai auzit, înţelegi că era chiar cuvântul pe care îl căutai, chiar fără să o ştii.

 

Însă mai este şi o a doua temă care îl interesează pe evanghelist: primul gest împlinit de Isus este eliberarea unui îndrăcit. Un om posedat de diavol, care intră în criză în timpul slujirii liturgice: Isus îl face să tacă, sec: „Taci şi ieşi din omul acesta!” Duhul este constrâns să asculte şi omul, eliberat de duhul distrugător, se regăseşte pe sine însuşi. Exorcismele erau la modă şi literatura rabinică ne vorbeşte despre ele, dar în plus, erau lungi, ciudate şi complicate. Isus în schimb se impune în faţa duhului necurat simplu cu o poruncă. De aceea mulţimea se minunează.

(pr.  Bruno Maggioni [29.01.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=6230).

Sfântul Ioan Bosco (1815-1888)

 

“Educaţia este o lucrare a inimii şi Dumnezeu singur este stăpânul ei şi noi nu vom reuşi nimic dacă Dumnezeu nu ne dă în mână cheia acestor inimi” (G. Bosco, Epistolario, IV, ElleDiCi, Torino 1959, p. 204).

 

Era în anul 1858 şi don Bosco, deja cunoscut în ambientul bisericesc şi politic italian, se afla în audienţă la Pius al IX-lea pentru a-i prezenta proiectul fondării unei congregaţii moderne, care să se dedice educaţiei tineretului. Papa l-a ascultat îndelung şi cu mult interes. A voit să ştie cum ajunsese la această decizie şi, la sfârşit, după ce şi-a dat consimţământul, l-a îndemnat să scrie tot ceea ce i-a povestit.

 

Au trecut câţiva ani de atunci şi, în 1867, don Bosco era din nou la papa şi, la întrebarea dacă şi-a scris autobiografia, a trebuit să răspundă cu “nu”, din cauza volumului prea mare de muncă. “Bine! – i-a spus papa – dacă e aşa, atunci lasă orice ocupaţie şi apucă-te de scris. Acum nu mai este vorba despre un sfat, ci de un ordin” (toate citările sunt extrase din G. Bosco, Memorie, ElleDiCi, Torino 1989). Şi don Bosco s-a hotărât, în sfârşit, să-şi scrie “Memoriile”, o autobiografie care a mers până la 40 de ani, deoarece nu a reuşit să o termine aşa cum fusese dorinţa sa şi aşa cum îi ceruse papa. Dar avem suficient pentru a înţelege cum s-a lăsat el călăuzit de Dumnezeu în construirea operei sale.

S-a născut la data de 16 august 1815, la Becchi, în Castelnuovo d'Asti. Tatăl său, Francesco, se căsătorise pentru a doua oară, cu Margareta Occhiena, şi l-a lăsat orfan la vârsta de doar 2 ani. Cu toate constrângerile economice, mama, rămasă văduvă cu trei copii, din care unul născut dintr-o primă căsătorie, nu a voit să se recăsătorească pentru a se putea dedica în întregime lor.

Un vis de neuitat

Micuţul Ioan avea doar 9 ani când a văzut, în vis, pe pajiştea dinaintea casei sale, un grup de copii care se încăierau urlând şi blestemând. El, îngrozit, s-a aruncat asupra lor, împărţind pumni la toţi cei care erau în faţa sa. La un moment dat, a apărut un om cu chipul strălucitor, care i-a zis: “Va trebui să ţi-i faci prieteni cu bunătate şi iubire, nu lovindu-i...“ L-a întrebat cine este şi omul a răspuns: “Eu sunt Fiul aceleia pe care mama ta te-a învăţat să o saluţi de trei ori pe zi”.

“În acel moment – povesteşte don Bosco – am văzut alături de el o femeie plină de strălucire, îmbrăcată cu o mantie ce strălucea din toate părţile, ca şi cum în orice punct s-ar fi aflat o stea luminoasă”. Doamna i-a făcut semn să se apropie, l-a luat de mână şi, la invitaţia ei de a privi spre acea pajişte, el nu a mai văzut ştrengarii de mai înainte, dar în locul lor a apărut “o mulţime de capre, câini, pisici, urşi şi alte animale”. “Iată câmpul tău, – i-a spus doamna – iată unde trebuie să lucrezi. Să creşti umil, puternic, robust, şi ceea ce acum vei vedea că se va întâmpla cu aceste animale, tu va trebui să faci pentru fiii mei”.

“Am privit iarăşi, – povesteşte don Bosco – şi iată că în locul animalelor feroce au apărut tot atâţia miei blânzi, care săreau, alergau, behăiau, făceau sărbătoare în jurul acelui om şi a acelei femei”.

Gândul zilei [neliniștea]

„Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge...”

 

„Nu există aici alt remediu

pentru a depăşi neliniştea

pe care o semnalează

în scrierile lor contemporanii

decât întoarcerea la adevăratul realism,

realismul creştin,

care îmbrăţişează cu aceeaşi certitudine

demnitatea omului,

dar şi limitele sale,

capacitatea sa de a se depăşi,

dar şi realitatea păcatului”.

 

(Pius al XII-lea, Inesauribile mistero, AAS [1957] 11-12).

Cinci pâni [anecdotă]

 

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

 

Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.

— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.

 

Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.

 

După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:

— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.

 

Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:

— Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.

— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?

— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...

— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.

— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.

 

Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.

 

Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:

— Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?

— Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.

— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.

 

— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!

— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?

— Da, domnule judecător, două am avut.

— Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?

— Da, domnule judecător, trei a avut.

— Udătură ceva avut-aţi vreunul?

— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.

— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?

— Aşa este domnule judecător.

— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?

— Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.

— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?

— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.

— Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?

— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.

— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?

— Trei oameni, domnule judecător.

— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?

— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.

— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?

— Şese bucăţi, domnule judecător.

— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?

— Cinci bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?

— Numai o bucată, domnule judecător.

 

— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?

— Nouă bucăţi, domnule judecător.

— Şi câte a mâncat el de toate?

— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.

— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?

— Patru bucăţi, domnule judecător.

 

— Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?

— Taman cinci, domnule judecător.

— Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?

— Adevărat este, domnule judecător.

— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las' dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!

 

Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat.

Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:

— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.

 

Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă...

 

Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

 

de Ion Creangă

 

(Anecdotă publicată prima oară în Convorbiri literare, nr. 12, 1 martie 1883. Textul de faţă a fost reprodus după volumul Ion Creangă, Poveşti şi povestiri, Editura "Minerva", Bucureşti, 1987; sursă:

http://www.neamt.ro/cmj/Creanga/Cinci_pani.html).

 

Sfântul Toma de Aquino (1226-1274)

Sfântul Toma de Aquino

 

“Atotputernice, veşnice Dumnezeule, iată, mă apropii de sacramentul Fiului tău unul-născut, Domnul nostru Isus Cristos: mă apropii ca un bolnav de medicul său, care îi redă viaţa, ca un păcătos de izvorul milostivirii, ca un orb de lumina splendorii veşnice, ca un sărac şi un nevoiaş de Domnul cerului şi al pământului” (Rugăciune atribuită sfântului Toma şi reluată în Misalul Roman, la pregătirea pentru sfânta Liturghie).

 

Cu această rugăciune, Toma de Aquino îşi începea pregătirea pentru celebrarea euharistică, profund conştient de propria-i nimicnicie şi pe deplin abandonat iubirii Tatălui. Probabil că măreţia sa este proporţională cu umilinţa sa.

 

S-a născut în castelul din Roccasecca, aproape de Caserta, în sudul Italiei, în 1225 sau 1226, din familia nobilă Aquino. Tatăl, Landolfo, era de origine longobardă şi mama, Teodora, era o napolitană de origine normandă. În casa sa văzuseră lumina alţi trei fraţi şi cinci surori, fără să fie număraţi şi cei trei fraţi născuţi dintr-o căsătorie precedentă din partea tatălui.

 

Destinat carierei bisericeşti

 

Toma, fiind cel mai tânăr dintre băieţi, părinţii se gândeau la viitorul său oferindu-l ca oblat, la vârsta de 5 ani, la abaţia din Montecassino. Oblatura – aşa cum se obişnuia a se spune – nu comporta faptul că copilul, ajuns la maturitate, ar fi trebuit în mod necesar să depună voturile monahale; era doar o pregătire ce făcea candidaţii potriviţi pentru o asemenea alegere.

 

Toma s-a simţit foarte bine în mănăstire şi a întreţinut mereu raporturi bune cu maeştrii săi. Abatele îl preţuia foarte mult, fie pentru darurile sale intelectuale, fie pentru dragostea pe care o arăta pentru disciplina monastică, chiar dacă Toma, înaintând în vârstă, nu se gândea să devină călugăr.

«Cine caută adevărul îl caută pe Dumnezeu» (Edith Stein)

 

Există oameni pentru care conştiinţa hristică este ceva foarte bine definit. Fără a orbecăi prin căutări sterile, ei intuiesc cu uşurinţă mesajul evanghelic al credinţei în Cristos şi al iubirii, care devine crezul vieţii lor. Edith Stein, profesor de filosofie şi monahie evreică, convertită la creştinism, ucisă prin gazare în lagărul de la Auschwitz, a fost un astfel de spirit. Viaţa şi scrierile ei o dovedesc fără tăgadă.

 

În ziua de Yom Kippur (12 octombrie) a anului 1891 s-a născut, într-o familie numeroasă de evrei, cu 11 copii, din oraşul Wroclaw, situat în provincia Silezia, cea care a fost Edith Stein, ucenică a profesorului Edmund Husserl, întemeietorul fenomenologiei, şi călugăriţă carmelită ucisă în camerele de gazare ale lagărului Auswitz-Birkenau.

 

Rămasă orfană de tată de la vârsta de doi ani, Edith are în mama sa un exemplu de pietate, de nerenunţare la lupta cu greutăţile vieţii. După ce face studii strălucite în oraşul natal, finalizate apoi la Gottingen, tânăra evreică obţine în 1917 titlul de doctor în filosofie cu o teză „Despre empatie“. Alături de Edmund Husserrl, care-i va deveni mentor în cercetarea sa ştiinţifică viitoare, Edith va cunoaşte pe filosoful Max Scheler şi Adolf Reinach. Dar Primul Război Mondial bătea la uşă. Pentru filosoafa prusacă epoca cunoaşterii teoretice lăsa locul celei practice, a vieţii dure, când se moare în fragedă vârstă, pentru motive care scapă oricărei raţiuni sănătoase. Edith învăţase ceva important din filosofie, şi anume căutarea adevărului trebuie văzută nu ca o cunoaştere teoretică, ci ca o manieră fundamentală de a fi, care modelează şi dă un contur clar întregii vieţi a omului. De aceea, Edith Stein a făcut un curs de infirmiere şi a lucrat în timpul războiului ca soră medicală într-un spital militar austriac. Îngrijirea suferinzilor din secţia celor cu boli infecţioase, lucrul în sala de operaţii, unde morţile nu erau puţine, a schimbat mult din optica ucenicei lui Husserl.

 

„Cine caută adevărul îl caută pe Dumnezeu“

 

Deşi înainte de a pleca de acasă, Edith nu mai era o practicantă a religiei părinţilor ei, mergând cu mama sa la sinagogă doar din convenienţă, totuşi realizează că aflarea adevărului înseamnă apropierea de religios, iar ştiinţa trebuie să antreneze obligatoriu o responsabilitate, ca normele morale să poată deveni un punct de plecare în desfăşurarea firească a vieţii oricărui popor. „Cine caută adevărul îl caută pe Dumnezeu, fie că face aceasta conştient sau nu“, mărturisea în scrierile sale de maturitate.

 

Edith începe treptat să se apropie de credinţa creştină. Aceasta se realizează mai întâi prin contactul direct cu oamenii şi de abia mai apoi prin lectură şi studiu. Pentru ea experienţa descoperirii că, odată ce un om crede, cei din jurul lui, din străini, cum îi erau până atunci, îi devin deodată fraţi, a fost una marcantă, oferindu-i o cunoaştere asupra oamenilor, nebănuită sufletului ei. „Credinţa este mai aproape de înţelepciunea divină decât orice cunoaştere filosofică sau ştiinţă teologică. Ea ne este de un ajutor inestimabil“, afirma Edith Stein.

 

Moartea subită a unui bun prieten o face să simtă puternic durerea Crucii. Edith trăieşte o stare cumplită de suferinţă legată de neputinţa în faţa morţii. Totuşi, în această apăsare ceva interior vine şi tămăduieşte sufletul rănit, redându-i pacea; e mâna lui Dumnezeu care se aplecă la durerile omeneşti, luându-le asupra sa. Această experienţă face ca Edith să părăsească pentru totdeauna religia părinţilor ei şi să se convertească la creştinism, manifestându-şi dorinţa de a intra în monahism.

 

„Religia este rădăcina şi fundamentul vieţii“

 

Deşi neînţeleasă în acţiunea ei de membrii familiei din care provenea, proaspăta convertită a trecut repede peste reacţia conaţionalilor săi şi s-a dedicat unei activităţi intense. Pentru ea „religia a devenit nu o chestie care ţine de retrageri în linişte sau de câteva ore de sărbătoare, ci a constituit rădăcina şi fundamentul întregii sale vieţi, aşa cum trebuie să fie nu doar pentru câţiva aleşi, ci pentru orice creştin adevărat.“

 

Profesor şi conferenţiar la facultatea din oraşul Spira, porte-parole a chestiunilor pe care le ridica educaţia şi condiţia femeii în perioada imediat următoare războiului, ţinând cursuri universitare la Munster, Edith Stein, creştină fiind, a reuşit să îmbine magistral noua ei viaţă religioasă şi exigenţele crescânde ale epocii în care a trăit. „Viaţa mea se reînnoieşte în fiecare dimineaţă şi se sfârşeşte în fiecare seară; pentru aceea, eu nu îmi stabilesc proiecte, nici nu trasez planuri, dincolo de cotidian. Asta înseamnă că, dacă în activitatea de zi cu zi intră facerea de previziuni, fără de care munca la şcoală ar deveni de neconceput, neliniştea, grija pentru ziua de mâine nu are, în ceea ce mă priveşte, nici o raţiune de a fi“.

 

Edith Stein şi condiţia femeii

 

„Tânără studentă, am fost o feministă radicală. Apoi, această chestiune şi-a pierdut orice interes pentru mine. Acum sunt în căutarea unor soluţii clare, obiective“. Aceasta era mărturia făcută de femeia filosof din Breslau în 1922. Iar soluţiile au apărut. Convertirea la creştinism i-a adus răspunsurile de care avea nevoie. „Reprezentantele genului feminin trebuie să o imite pe Fecioara Maria, Maica lui Cristos şi a Bisericii. Exemplul ei trebuie luat ca model: Maria este Maica noastră într-un sens care depăşeşte înţelesul terestru al cuvântului. Femeile care doresc să-şi îndeplinească cu adevărat misiunea lor în viaţă e necesar să păstreze viu în suflet acest exemplu viu al Maicii Domnului, încredinţându-se ei, punându-se sub protecţia ei. Femeia în familie este totodată asemenea Duhului Sfânt, Mângâietorul. Ea alină, ea mângâie, ea consolează“.

 

Legat de raportul dintre filosofie şi teologie, Edith Stein susţinea: „În timp ce filosofia, prin funcţiile sale specifice de cunoaştere, este destinată aprofundării necesităţilor şi posibilităţilor fiinţei, îi revine Teologiei sarcina de a constata şi mărturisi ceea ce Revelaţia divină ne comunică… Consideraţiile teologice şi cele filosofice, dacă sunt bine înţelese şi bine aplicate, nu trebuie să îşi facă concurenţă, ci, din contră, să se completeze şi să se îmbogăţească reciproc“.

 

Răul este învins doar prin asumarea suferinţei

 

Venirea la putere a lui Hitler în 1933 a adus o schimbare radicală pentru întreaga Europă. Soarta evreilor devenea incertă. Intrarea în acelaşi an a profesoarei de filosofie Stein ca soră carmelită în mănăstirea din Köln nu a însemnat fuga de realitatea unei persecuţii iminente. Dacă ar fi fost astfel, Edith avea posibilitatea plecării în America Latină, unde conaţionalii îi oferiseră, în aşteptarea unor timpuri mai bune, şansa continuării nestingherite a operei sale ştiinţifice. Ea a refuzat această opţiune şi a simţit persecuţia împotriva evreilor ca pe o prigoană adusă umanităţii lui Cristos. În urmarea lui Cristos, Theresa Benedicta a Croce (numele de maică al lui Edith Stein) a trăit posibilitatea învingerii răului prin bine, care se realizează nu prin evitarea suferinţei, ci prin asumarea ei în Crucea lui Cristos, în mod solidar cu şi pentru ceilalţi. După ce a trăit nouă ani în mănăstirea carmelitelor din Köln şi mai apoi din Echt, Olanda, monahia Theresa a mărturisit pe Cristos prin dăruirea de sine faţă de fraţii ei. Împreună cu sora sa, Rosa Stein, au fost ridicate de Gestapo la 2 august 1942 şi întemniţate la Amersfoort. Cinci zile mai târziu, ele au fost deportate împreună cu un mare număr de conaţionali în lagărul de exterminare de la Auschwitz din Polonia. După toate mărturiile, ziua de 9 august a însemnat sfârşitul ei pământesc în camera de gazare a lagărului.

 

Aproapele este viaţa noastră

 

„Dragostea pentru cei din jurul nostru este măsura dragostei noastre faţă de Dumnezeu. Dar aceasta este cu totul diferită de iubirea firească, omenească, căci, prin iubire, suntem legaţi de cei de un sânge cu noi sau care ne sunt apropiaţi prin caracter sau prin interese. Ceilalţi ne sunt «străini», nu ne privesc, poate chiar ne sunt dezagreabili prin felul lor de a fi şi îi ţinem cât mai departe posibil de noi. Pentru creştin nu există «străin», «îndepărtat». Omul care stă în faţa noastră şi are nevoie de noi este întotdeauna «aproape». Indiferent dacă ne este părinte sau nu, dacă îl apreciem sau nu, dacă este demn moral sau nu, iubirea lui Cristos nu cunoaşte graniţe, nu încetează niciodată şi nu se ascunde în faţa urâţeniei sau a mizeriei. El a venit din dragoste pentru păcătoşi, nu pentru cei drepţi. În sensul său ultim, iubirea este dăruirea sinelui propriu şi unirea cu persoana iubită. Duhul Sfânt îl învăţă să cunoască iubirea pe cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu. Căci, făcând ceea ce Dumnezeu îi cere, dăruindu-se total, el vede viaţa divină devenind propria sa viaţă interioară şi dacă intră în el însuşi Îl vede pe Dumnezeu în sine“ (Edith Stein, „La puissance de la Croix“).

 

(Augustin Păunoiu,
„Edith Stein: «Cine caută adevărul îl caută pe Dumnezeu»”; sursă:

http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/edith-stein-cine-cauta-adevarul-il-cauta-pe-dumnezeu).

 

 

Gândul zilei [Georges Bernanos]

Winter evening (1886) - by Anders Andersne-Lundby

 

„Ce veţi face cu tristeţea noastră? 

Ce s-a făcut mereu cu tristeţea? 

Nu există de altfel adevărată tristeţe decât în ruşine; 

ruşinea singură este tristă, 

pentru că ea este fără remediu. 

Dintre toate mizeriile omului, 

ea este singura de care moartea nu ne eliberează. 

Eu n-am acceptat ruşinea, de ce aş accepta tristeţea? 

E destul că accept nenorocirea” 

(Georges Bernanos, Lettre aux Anglais, EEC II, 14).

Fratello sole, sorella luna (cântă Claudio Baglioni) [film - în italiană]

 

[Scene tratte dall'omonimo film di Franco Zeffirelli, 1972].

Fratello sole, sorella luna

Dolce è sentire come nel mio cuore

ora umilmente sta nascendo amore!
Dolce è capire che non son più solo
ma che son parte di una immensa vita
che generosa risplende intorno a me
dono di lui, del suo immenso amore!

Ci ha dato il cielo e le chiare stelle

fratello sole e sorella luna
La madre terra con frutti, prati e fiori,
il fuoco, il vento, l'aria e l'acqua pura
fonte di vita per le sue creature...
dono di lui, del suo immenso amore
dono di lui, del suo immenso amore!

Sia laudato nostro Signore

che ha creato l’universo intero.
Sia laudato nostro Signore,
noi tutti siamo sue creature:
dono di lui, del suo immenso amore
dono di lui, del suo immenso amore!

Fratello sole, sorella luna (Film completo - în italiană)