„Am înțeles că Biserica avea o
inimă și că această inimă ardea de Iubire. Am înțeles că numai Iubirea dădea
vitalitate membrelor Bisericii, că, dacă Iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar
mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-și verse sângele… Am
înțeles că Iubirea era totul… Atunci am exclamat: «Vocația mea este Iubirea!»” [1].
Istoricul Joseph Lortz, vorbind
despre oamenii care au influențat reînnoirea Bisericii în sec. al XIX-lea, o
citează și pe Tereza de Lisieux, spunând că „ea nu este acea sfântă
sentimentală așa cum a fost considerată mult timp” [2]. Abia în 1956, când
manuscrisele sale au fost publicate în întregime, s-a reve-lat lumii figura
extraordinară a acestei femei. Fiică a timpului ei, când ateismul își făcea
drum în cultura europeană, ea, deși trăia între zidurile Carmelului, „a avut –
continuă Lortz – o extraordinară înțelegere pentru necreștini, pentru
necredincioși și chiar pentru cei excomunicați” [3].
Tereza nu a ezitat să se așeze la
masă cu cei fără credință și să-și facă propriu chinul lor. Astfel, din gaura
neagră a necredinței, prin inima ei feciorelnică, prin inima ei de fecioară,
strigătul îndurerat al acestui segment de umanitate urca până la ceruri.
O copilărie nevinovată
Tereza s-a născut la Alengon, în
Normandia, la 2 ianuarie 1873, ca fiică a Zeliei Guerin și a lui Ludovic
Martin; ea, dantelăreasă foarte apreciată și el, ceasornicar priceput. Cei doi
doriseră să intre în mănăstire, dar, dându-și seama că nu acesta era drumul lor,
au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut nouă fii, dar au
supraviețuit doar cinci, toate fete. Tereza, ultima născută, avea mai puțin de
3 ani când viața mamei a fost atinsă de un cancer la sân. Din fericire, armonia
care domnea în casa Martin între fiice și tată era așa de mare, încât mica
Tereza nu a suferit nici o traumă din cauza pierderii premature a mamei.
