† Duminica a 10-a de peste an (B): „Ieşiți din fire...” (omilie)

„Ieșiți din fire...”

Prima lectură: Gen 3,9-15

Cuvântul. După ce Adam a mâncat din pom, Domnul Dumnezeu l-a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Am auzit glasul tău în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol”… Domnul Dumnezeu i-a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut aceasta, blestemat să fii… Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul”.

Contextul. Înainte ca omul să comită păcatul, Dumnezeu era prietenul și confidentul; acum este prezentat ca un judecător, care coboară în paradisul pământesc pentru a institui un proces împotriva lui. În povestire se aude acum groaznica distonanță: omul devine străin pentru Dumnezeu, pentru sine, pentru alte creaturi; cauza este constituită de neascultarea de porunca Celui Preaînalt.

Reflecţie. Noi nu ne putem simți complet realizați în timpul vieții noastre pământești: goliciunea noastră în fața lui Dumnezeu este evidentă și neeliminabilă. Însă ea constituie și măreția noastră de vreme ce Creatorul a promis că o va acoperi cu milostivirea sa și o va înlocui în împărăția sa cu o bogăție incomparabilă. Când ne compotrăm ca niște persoane drepte și inteligente, acceptăm în pace limitele care aparține de natura noastră și trăim în speranța unui „advent” glorios. Când mândria prinde rădăcini ne neliniștim pentru goliciune noastră, nu o acceptăm, ne ridicăm împotriva lui Dumnezeu și căutăm învelitori false alternative. Să ne întrebăm: cu care rezultat? Amara istorie a părinților noștri ar suna ca prețios avertisment.

A doua lectură: 2Cor 4,13-5,1

Cuvântul. Fraţilor, având acelaşi duh al credinţei, după cum este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit”, credem şi noi şi de aceea vorbim… Ştim că dacă locuinţa pământească, cortul nostru, se desface, avem o locuinţă de la Dumnezeu, o locuinţă nefăcută de mână de om, veşnică, în ceruri.

Contextul. Paul, după ce a descris nepotrivirea existentă dintre limitele umane ale vestitorilor evangheliei și roadele spirituale pe care le culeg, prezintă alte elemente tipice ale misiunii apostolice. Ea este susținută de credința în Cristos cel înviat, se orientează spre dăruirea interioară spre alții, fiind pregustată de certitudinea gloriei, care intuiește dificultățile prezente. Apostolul de la aceste caracteristici și motivații trage concluzia că anuțul evangheliei trebuie să aibă forță și perseverență și a nu se descuraja orice ar fi.

Reflecţie. Credința ne asigură că Dumnezeu, în timp ce acest trup muritor se destramă zi de zi, ne pregătește o locuință veșnică în ceruri. Noi însă pentru ca proiectul divin să se poată realiza, trebuie să permitem Domnului să ne golească progresiv de omul vechi, până la a rămâne gol; numai astfel putem să îmbrăcăm omul cel nou. Dumnezeu desfășoară munca care trebuie realizată cu maximă seriozitate și cu angajanent; pentru aceasta încearcă să abată din noi toate falsele structuri; de exemplu: o respectare exclusiv farizaică; o încercare de reputație, dincolo de care nu există valori autentice. Adesea Dumnezeu doboară și noi reconstruim imedeat pentru ca să nu apară adevărata noastă nuditate. Și dacă ne-am lăsa învinși și am lăsa să facă Dumnezeu toate?

Evanghelia: Mc 3,20-35

Cuvântul. În acel timp a venit în casă şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. Când au auzit ai săi, au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că şi-a ieşit din fire. Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau: „Este posedat de Beelzebul!” şi: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”… [Isus] a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”.

Contextul. Unele dintre rudele lui Isus nu reușesc să înțeleagă cum unul din familia lor pot fii atât de interesați de interesele lui Dumnezeu neglijând cele mai elementare necesități până să mănânce; încercând prin acesta de a-l purta pe Isus acasă preocopându-se de bunul nume al familiei sale. Un alt grup de rude vin să găsească pe Isus cu alte intenţii foarte diferite. Domnul se folosește pentru a sublinia rudenia cu el – nu este atât de mult şi singur un fapt anagrafic – însă o cucerire posibilă pentru aceea care se lasă conduși de voința lui Dumnezeu.

Reflecţie. Toți sfinții autentici sunt judecați, măcar de câteva categorii de persoane, bărbați și femei „ieșiți din fire”. Lucru uşor de înţeles, dacă gândește că unul care se încredințează complet acțiunii Duhului Sfânt vine apucat și scos din fire, spre a scruta viitorul care este imposibil pentru oameni normali. Poate noi suntem foarte echilibrați, foarte prudenți, pentru a parcurge riscul de a fi judecați „ieșiți din” normă; în alte cuvinte, pentru a fi sfânt. Problema este că dacă o vom face pe bună dreptate la vedere, riscăm să ne excludem din familia lui Isus; să închidem porțile Duhului și să comitem unicul păcat care nu va fi iertat niciodată. Să cerem Domnului să ne dea forța de a fi mai puțin prudeți și mai mult nebuni pentru împărăția sa.

(pr. Nadro Masetti, Guidati dall parola, III, Edizioni Messaggro Padova, Padova 1996, p. 56-58; trad. pr. Isidor Chinez).

Sfântul Bonifaciu (672/675-754), episcop martir, apostol al Germaniei

Sfântul “Bonifacius” (1905) - de Emil Doepler

„Noi predicăm planurile lui Dumnezeu la cei mari şi la cei mici, la cei bogaţi şi la cei săraci. Vestim acestea la toţi oamenii şi la toate vârstele, cât timp Domnul ne va da putere, la timp potrivit sau nepotrivit, în acelaşi mod descris de sfântul Grigore în Regula sa pastorală” (MGH, Epistolae, 3,354).

 

În aceste câteva rânduri ale scrisorii pe care Bonifaciu i-o scria lui Lioba, ruda sa şi fidelă colaboratoare şi stareţă, apostolul Germaniei exprima zelul său neobosit faţă de evanghelizarea popoarelor actualei Germanii şi a Olandei, şi metoda sa, care se inspira din carisma monastică şi din celebra Regulă pastorală a sfântului Grigore cel Mare.

 

Un rod al monahismului anglo-saxon

Wilfrid – acesta era numele său de botez – s-a născut pe la anul 673, în regiunea sud-occidentală a Angliei, în regatul de Wessex, dar rădăcinile sale se găseau dincolo de mare, în îndepărtata Saxonie. După un obicei pe atunci foarte răspândit, a avut norocul să fie primit şi educat în mănăstire, încă de copil, mai întâi în abaţia din Exeter şi apoi în aceea din Nursling, unde severa disciplină monastică irlandeză fusese temperată de regula benedictină.

 

O altă caracteristică a mănăstirilor din ţinutul britanic al acelui timp era o profundă legătură cu catedra lui Petru, care, asigurând unitatea în tradiţia romană, ferea abaţiile de orice ingerinţă a puterii politice, împiedicându-i pe principi, pe regi şi pe episcopii înşişi să se considere stăpâni ai mănăstirilor construite în teritoriile lor.

 

Wilfrid a crescut în această perioadă de aur a mănăstirilor engleze. În ele s-au cultivat trei iubiri: regula monastică, actualizată în rugăciunea liturgică şi în studiul asiduu, fidelitatea faţă de sfinţii apostoli Petru şi Paul şi pasiunea misionară pentru convertirea popoarelor încă păgâne sau recăzute în păgânism în continentul european.

 

Pentru o foarte bună înţelegere a Sfintei Pagini, cum era numită Sfânta Scriptură, era necesară cunoaşterea limbii latine, greceşti şi, pe cât posibil, a celei ebraice. Un loc privilegiat, apoi, îl deţinea studiul părinţilor Bisericii, consideraţi interpreţii cei mai autentici ai cuvântului lui Dumnezeu. Wilfrid, devenit maestru, a scris o gramatică pentru elevii săi şi s-a dedicat chiar poeziei. Avea o foarte bună cunoaştere despre sfinţii părinţi, îndeosebi despre cei latini, al căror exemplu l-a susţinut apoi în momentele de încercare.

 

În 716, a obţinut permisiunea de a pleca în misiune pe urmele călugărului sfânt Willibrord. Ajuns în Olanda, el s-a aflat în faţa unei situaţii foarte dificile. Principele locului, Radboch, se ridicase împotriva francilor şi nu voia să ştie de creştinism, deoarece era religia duşmanilor săi, şi de aceea l-a constrâns pe Wilibrord, episcopul de Utrecht, să se retragă în mănăstire.

 

Wilfrid l-a vizitat atunci pe dificilul principe şi şi-a dat seama că ar fi fost foarte periculos să insiste. S-a retras în linişte şi a revenit în Anglia, pentru a se pregăti mai bine în aşteptarea unor timpuri mai bune. Dar vizita sa în ţinutul de misiune nu a fost inutilă şi iubirea sa pentru evanghelie nu s-a diminuat. Şi-a dat seama, însă, că, pentru a duce mai departe această operă, era necesar, înainte de toate, să aibă colaboratori, bărbaţi şi femei, dispuşi chiar şi la martiriu, pentru a implanta, în punctele geografice cele mai importante, mănăstiri care să devină centre menite să răspândească cultura creştină.

 

Era apoi foarte important, mai înainte de a se dedica predicării, să-şi câştige sprijinul francilor, care se găseau acum în toate regiunile din Nordul Europei. Pentru a nu cădea însă în mâinile puterii politice, era necesar să primească de la papa un mandat oficial şi să-şi pună noile comunităţi creştine sub patronajul sfântului Petru. Wilfrid observase, de fapt, că Biserica francă se afla într-o perioadă de decădere din cauza lipsei legăturii cu Roma, numirea episcopilor şi a abaţilor nu era dictată de dorinţa de a alege buni păstori, ci era manevrată de interesele politice.

Panis angelicus [muzica sacra]

Cântă Mirusia Louwerse

André Rieu, Mirusia & the Johann Strauss Orchestra

performing "Panis Angelicus"

Live in the Amsterdam Arena.

For concert dates visit:

http://www.andrerieu.com
 

 

În latină:

Panis angelicus
Fit panis hominum
Dat panis coelicus
Figuris terminum
O res mirabilis
Manducat Dominum
Pauper, pauper
Servus et humilis
Pauper, pauper
Servus et humilis

Traducere în engleză:
Heavenly bread
That becomes the bread for all mankind
Bread from the angelic host
That is the end of all imaginings
Oh, miraculous thing
This body of God will nourish
Even the poorest
The most humble of servants
Even the poorest
The most humble of servants

 

† Trupul și Sângele Domnului (B): Pâine ruptă pentru o lume nouă (omilie)

Cina cea de Taină

Evanghelia Marcu 14,12-16.22-26: În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paştele, discipolii săi i-au spus lui Isus: „Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paştele?” Atunci a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: „Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeţi după el şi, acolo unde va intra, spuneţi stăpânului casei că învăţătorul zice: «Unde este camera mea, în care să mănânc Paştele cu discipolii mei?» El vă va arăta o sală mare la etaj, gata pregătită. Pregătiţi acolo pentru noi!” Discipolii au ieşit şi au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese şi au pregătit Paştele. Şi, în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a spus: „Luaţi, acesta este trupul meu!” Apoi, luând potirul şi mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi. Şi le-a spus: „Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi. Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!” Şi, cântând imnuri, au ieşit spre Muntele Măslinilor.

Omilie

Astăzi noi celebrăm sărbătoarea de Trupul şi Sângelui lui Cristos. Pentru a înţelege această sărbătoare, trebuie să amintim că cuvântul „trup” nu are semnificația de astăzi. În lumea Bibliei, nu înseamnă numai corpul fizic, dar toată întreaga persoană. Când citim că Isus și-a dat trupul său pentru noi şi pentru mulţime, înseamnă că și-a dat total pentru mântuirea lumii.

În prima lectură vedem poporul evreu adunat înainte lui Moise. Este istoria unui Dumnezeu care face alianță cu poporul său. Această alianţă este simbolizată de sângele vărsat pe altar apoi peste mulțime. Știm că sângele este viață. Fără cunoaşterea exact a rolului său, oamenii au văzut că pierderea sângelui conduce la moarte. În prezent, vedem că sângele dăruit poate salva o viaţa. Sângele este purtător de viață. Este deci un pact de viață care leagă pe Dumnezeu cu poporul sau. La fiecare liturghie același Dumnezeu s-a alăturat comunităţii sale reunite în numele său. Și ca evrei noi repetăm bucuria noastră de a fi iubiți şi aleși de Dumnezeu.

Scrisoare către Evrei – lectură a doua – se adresează creştinilor care au rămas fascinați pentru cultul sacrifical ebraic. Ei regretau că nu au găsit această splendoare în celebrările creștine. Ceea ce se cuvine să înțelegem este că sacrificiile vechii alianței nu au punct de plecare. Adevăratul dar al sângelui care ne face să participăm la însăși viața lui Dumnezeu este împlinită de însuși Cristos pe cruce. El ne-a smuls din ghearele răului propunându-ne să trăim în iubirea sa. Aceasta este adevăratul sacrificiul. La fiecare liturghie noi asistăm „în mod direct” la momentul în care Isus și-a dat viața sa. Este victoria vieții asupra morții și noi primim roadele sale.

Evanghelia ne vorbește despre Isus la Cina cea de Taină în seara de Joia Sfântă. Citind această relatare mai îndeaproape, remarcăm un punct care trece neobservat.  Discipolii nu spun: „pentru a mânca Paștele” dar „pentru ca tu să mănânci Paștele”. Ca și cum cina pascală ar fi fost Isus singur. Pentru evanghelist există o modalitate de a lega cina pascală ebraică de Isus. Această cină devine aceea a lui Isus: «Este Trupul meu… Este sângele meu». Ritul alianței Vechiului Testament este reluat; dar adevăratul Miel Pascal ucis şi mâncat, este Isus însuşi. El se dă pe sine însuși pentru a elibera întreaga omenire îndepărtată de Dumnezeu.

Să nu uităm, Euharistia este „sacrificiul întregii Biserici”. Aceasta ne este amintit de la ofertoriu. Acest sacrificiu nu este numai al acestei adunări al bisericii prezente. Prin această adunare, toată Biserică a înălțat rugăciunea sa spre Domnul. Și când preotul spune înainte de împărtășanie: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, el se adresează nu numai credincioșilor prezenți dar lumii întregi. Cristos nu cere să se dea ca hrană și să fie servitorul lor. El iubește pe fiecare om cu o iubire care depășește toate câte ne-am putem imagina.

În acest mare mister al Euharistiei, există un punct important pe care nu trebuie să-l uităm: știm că în momentul consacrării pâinea și vinul devin trupul şi sângele lui Isus. Dar mai presus de toate, Domnul vrea ca lumea noastră să o consacre și să o divinizeze. El vrea ca noi înșine să o umplem de această prezență. Acest dar nu este numai rezervat celor adunați în biserică. Este pentru toți. Isus a fost trimis în lume nu pentru a o judeca dar pentru a o salva.

Iată, această masă, la care suntem invitați cu toții. Într-adevăr este momentul cel mai important din săptămână. Cristos cel înviat este acolo; se bucură. La fiecare liturghie pe care o celebrăm el ne-a iubit cum nu ne-a iubit niciodată. Cel mai mic lucru este să răspundem la această invitație. Este adevărat că unele lucruri devin dificile. Din cauza lipsei de preoţi, asistăm la o scădere așa de drastică a numărului de liturghii. Dar când nu este brutar într-un sat se organizează pentru a nu rămâne fără pâine. Astăzi Cristos se prezintă nouă ca „pâinea vie care a coborât din cer. Dacă cineva mănâncă de această pâine va trăi în veci”. Euharistia este cu adevărat un cadou extraordinar. Este un aliment pentru viaţa veşnică.

În această sărbătoare a Trupul şi Sângelui lui Cristos noi reînnoi acţiunea noastră de recunoștință pentru minunea pe care o celebrăm. Şi facem rugăciunea noastră aceea a  preotului înainte de împărtăşanie: „Eliberează-mă prin acest preasfânt trup și sânge al tău de toate fărădelegile mele și de toate relele și nu îngădui să mă despart vreodată de tine”.

(pr. Jean Compazieu [30.05.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5217-homelie-pour-la-fete-du-saint-sacrement/).

Cărturarul fericit: Vladimir Ghika

Statuia din ghips a monseniorului Vladimir Ghika
de Gheorghe D. Anghel

Sâmbătă, 31 august 2013, ora 11.00, în cadrul sfintei Liturghii solemne prezidate de trimisul Papei Francisc, cardinalul Angelo Amato, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, în prezenţa unui număr mare de episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi, are loc la Romexpo beatificarea monseniorului Vladimir Ghika.

Cei care intră din Calea Victoriei în curtea Palatului Regal din Bucureşti pot fi destul de surprinşi să vadă, în partea dreaptă a intrării, o statuie de bronz ce reprezintă o figură gravă şi hieratică a unui monah bizantin ce degajă un aer simplu şi maiestuos şi ţine în mână o carte. Prin verticalitatea şi echilibrul ei ce pare „reglat de sus“, statuia aminteşte de sf. Francisc de Assisi reprezentat de Zurbarán. Statuia se numeşte Cărturarul şi este lucrarea sculptorului român Gheorghe Anghel. Acest artist a studiat în perioada interbelică la Paris, unde a avut o întâlnire ce avea să-l marcheze pentru toată viaţa: l-a cunoscut pe prinţul Vladimir Ghika, care devenise preot din 1923, fiind hirotonit pentru arhidieceza pariziană de Cardinalul Dubois. Statuia este un omagiu adus de sculp­tor acestui cleric care l-a fascinat şi i-a deschis un drum spiritual, ajutându-l şi cu mijloace financiare în perioada studiilor sale la Paris.

Aceeaşi statuie poate fi regăsită şi în piaţa din Bucureşti, care se numeşte de câţiva ani „Piaţa Vladimir Ghika“, aflată lângă Biserica Franceză „Sacré Coeur“. În incinta bisericii, se află originalul în ipsos al lucrării lui Gheorghe Anghel, ca o recunoaştere a faptului că, din 1939, când s-a reîntors în România, până în 1952, când a fost arestat de comunişti, Vladimir Ghika a fost preot la această biserică. Spitalul „C.I. Parhon“, aflat lângă biserică, este fostul spital şi sanatoriu „Sf. Vincent de Paul“, fondat de prinţul Vladimir Ghika împreună cu „Fiicele Carităţii“, o congregaţie feminină franceză întemeiată de Sf. Vincent de Paul şi Sf. Louise de Marillac în 1633, adusă în 1906, în România, de acelaşi prinţ Ghika.

Despre personalitatea lui Vladimir Ghika s-a scris deja destul de mult, cercetările asupra vieţii şi a celor câteva scrieri ale sale fiind încurajate şi de cauza pentru beatificare deschisă în 2002 de Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. Cu toate acestea, misterul vieţii unui om care a fost, pentru toţi cei care l-au cunoscut, un sfânt iradiind pe viu înţelepciune şi bunătate nu poate fi epuizat de aceste scrieri. Ceva din liniştea pe care o degajă statuia Cărturarul comunică poate mai bine acest mister. Este o linişte care pare că se referă la ceva plasat pe o verticală ascendentă – altfel spus, care te apropie de cer şi de sensul esenţial al lucrurilor oferit de Cel ce locuieşte în cer şi în miezul a tot ceea ce există. Această linişte respiră o simplitate care nu pare să vină din această lume, a cărei gravitate pare adâncită de mica Biblie pe care ascetul princiar o ţine în mână.

Dintre toate mărturiile disponibile despre Vladimir Ghika, cred că cea oferită de poetul francez Francis Jammes în 1923, care devenise din 1905 un catolic practicant sub influenţa lui Paul Claudel, inspiră cel mai bine liniştea misterului iradiat de figura Cărturarului. „Într-o zi, când mă aflam la Paris – îşi începe el relatarea –, într-o prăvălie, un bărbat, necunoscut mie pînă atunci, mi-a întins cartea mea despre Sfântul Iosif, rugându-mă să-i dau un autograf. Stătea într-un con de umbră, iar vocea îi era învăluită de o stranie blândeţe. Era ca şi cum o vioară ar fi vorbit din singurătatea ei. Am înţeles că pe carte nu dorea altceva decât semnătura mea şi că ar fi bucuros să nu-şi rostească numele pe care, cu toate acestea, i l-am solicitat. Mi-a răspuns şovăitor: Sunt prinţul Vladimir Ghika. Mi-a mulţumit printr-o plecăciune a cărei smerenie adâncă dovedea mai degrabă un izvor divin decât o origine regală, acel izvor lângă care, obosit şi însetat, s-a aşezat Isus. Apoi a dispărut…“ (Mărturia provine din A trăit şi a murit ca un sfânt! Antologie de texte dedicate Mons. Vladimir Ghika (1873-1954), Bucureşti, ARCB 2003, p. 80)

Vedem, desigur, din această mărturie, că prinţul Vladimir Ghika era o prezenţă cu atât mai misterioasă cu cât era mai deposedat de sine şi mai umil. Era nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Ghika (care a domnit între 1849-1856), şi descendentul unei linii dinastice, dar nu-şi etala deloc charisma originii regale. El prefera să transmită, prin golirea sa de sine, carisma infinit mai nobilă a regalităţii lui Cristos.

Cărturarul pare să reprezinte pe cineva care şi acum, astăzi, este bucuros să nu-şi rostească numele. Cel mult, cere respectuos o atenţie fugară, ca mărturia unei întâlniri de o secundă, de la cei care trec prin curtea Palatului Regal sau prin piaţa de lângă Biserica Franceză, în speranţa că poate aceştia vor reuşi să vadă mai degrabă izvorul divin decât o origine regală – în speranţa că, poate, vor reuşi să vadă izvorul lângă care s-a aşezat Isus.

Pe 31 august 2013,Vladimir Ghika va fi proclamat Fericit la Bucureşti, fiind beatificat  de Biserica Romano-Catolică, în urma semnării de către Papa Francisc a decretului prin care îl declară martir al credinţei (Decretul a fost semnat de Papa Francisc pe 27 martie 2013) Vladimir Ghika a murit pe 16 mai 1954 în închisoarea Jilava, după ce a fost interogat, torturat şi acuzat de „înaltă trădare“ în urma unui proces memorabil, în timpul căruia şi-a sfidat acuzatorii cu un curaj profetic ce vorbea despre o credinţă şi o libertate spirituală fără rest – o mărturie care confirmă, de altfel, o notă scrisă în care afirma că „închisoarea nu este altceva decât locul în care sufletul este, în fine, liber să aleagă“.

Reacţia fermă a „inculpatului“, care refuza să-şi abandoneze demnitatea şi să tranzacţioneze cu frica impusă de regimul represiv, la abuzurile din timpul procesului este, de altfel, şi o mărturie pentru spiritul lui Vladimir Ghika, care abunda nu numai de curaj, ci şi de umor. Avocatul apărării, care, după ritualul proceselor din anii ’50, era un acuzator vehement, a fost invitat să ia cuvântul pentru a pleda cauza lui V. Ghika şi a altor doi inculpaţi. La auzul numelui său, „inculpatul“ Ghika s-a ridicat în picioare şi a strigat cu putere: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!“. Avocatul a tăcut şi preşedintele a intervenit, explicând că e dreptul său să fie apărat de un avocat. Vladimir Ghika a cerut atunci să se apere singur, întrucât studiase Dreptul. Preşedintele i-a cerut să tacă şi avocatul a reînceput să vorbească. Atunci „inculpatul“ a ieşit din boxa acuzaţilor şi, cu mâna ridicată într-un gest profetic, a exclamat din nou: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu!“. În sală s-a lăsat liniştea. După ce şi-a revenit din stupoare, judecătorul a dat ordin ca „inculpatul“ să fie evacuat din sala de tribunal. Doi miliţieni robuşti au încercat să-l scoată din sală, dar el se prinsese cu o mână de marginea boxei acuzaţilor şi cu cealaltă de banca avocaţilor cu o forţă incredibilă, astfel că trupul lui fragil părea că devenise un bloc de piatră. Cei doi miliţieni nu îl puteau urni în nici un fel. În cele din urmă, preşedintele a cerut evacuarea sălii, iar procesul a fost reluat fără Vladimir Ghika, care a fost închis într-un garaj.

Vladimir Ghika nu este o figură exclusiv latină şi occidentală – şi aerul bizantin degajat de statuia Cărturarul exprimă fidel complexitatea opţiunilor religioase ale modelului său real. La scurtă vreme după ce a fost hirotonit la Paris în 1923, el a obţinut din partea Sfântului Scaun autorizaţia de a celebra şi în ritul bizantin (greco-catolic), devenind astfel primul preot român care avea dreptul să celebreze liturghia în ambele rituri (latin şi bizantin). Crescut în credinţa ortodoxă de mama sa, prinţesa Alexandrina Ghika (născută Moret de Blaremberg), şi convertit oficial la catolicism doar în 1902, la 28 de ani, în timpul studiilor la Roma, la Colegiul Do­minican „Sf. Toma de Aquino“ (actuala Universitate Pontificală „Sf. Toma de Aquino Angelicum“), el a năzuit întotdeauna către un echilibru între cei doi poli ai credinţei creştine, cel bizantin-răsăritean şi cel latin-occidental.

Deşi Vladimir Ghika a scris numai sporadic, din necesitate sau dintr-o nevoie personală de a-şi exprima gândurile, putem observa câteva constante în notele şi scrierile sale: o reabilitare meditativă a eternităţii, care fusese expediată în sfera plictisului de existenţialişti, o recuperare a plenitudinii prezentului care îl face prezent în fiecare clipă pe Dumnezeu, o reverenţă profundă faţă de Maica Domnului, inspirată atît de tradiţia bizantină, cât şi de spiritualitatea euharistică occidentală, o salvare filozofică a simplităţii ce poate conduce la simplitatea ultimă a lui Dumnezeu. Cărturarul din statuia lui Gheorghe Anghel pare că transmite toate acestea prin vehiculul mai direct al artei. Toate par că exprimă fericirea sa de a fi fost atins de veşnicia care înseamnă altceva decât monotonia unui neant sărac (Le temps nous enseigne que l’Eternité n’est pas monotone; l’espace qu’elle n’est pas pauvre). Cărturarul a triumfat nu doar în faţa ateismului comunist hrănit de o ideologie, ci şi împotriva ateismului existenţialist care se sprijină pe interpretarea imanentistă a singurătăţii şi pe oroarea în faţa unei obscurităţi care îl poate ascunde pe Dumnezeu. Cărturarul declară nu doar că Dumnezeu există, ci şi că el este centrul său metafizic, care răstoarnă gravitaţia şi umple timpul cu densitatea veşniciei, iar şi veşnicia – cu amprentele timpului.

(Palade Tereza-Brîndușa, „Cărturarul fericit: Vladimir Ghika”; sursă: http://www.observatorcultural.ro/Carturarul-fericit-Vladimir-Ghika*articleID_29048-articles_details.html).

Sfântul Iustin martirul și filozoful († 165-166)

Sfântul Iustin

Viaţa. Sf. Iustin s-a născut pe la începutul sec. II. Părinţii săi erau păgâni, probabil de origine latină, şi locuiau la Flavia-Neapolis, vechiul Sichern, astăzi Nablus. Tatăl sf. Iustin se numea Priscus, iar bunicul său Bacchius. Sf. Iustin a fost crescut în tradiţia şi cultura păgână, primind o aleasă formaţie spirituală. El era mistuit de dorul de a cunoaşte adevărul, aşa cum el însuşi ne povesteşte în Prologul Dialogului cu iudeul Trifon. După o odisee filosofică pe la un stoic, pe la un peripatetic, pe la un pitagoric şi pe la platonici, sf. Iustin e îndemnat de un bătrân necunoscut, pe malul mării, la Efes sau la Cezareea Palestinei, să-i citească pe profeţi, ceea ce-i aduce convertirea la creştinism. Creştinismul este, pentru sf. Iustin, „singura filosofie sigură şi folositoare". După convertire, începe sf. Iustin adevărata viaţă de filosof. El îi spune lui Trifon: „Astfel şi pentru aceste motive sunt eu filosof. De aici înainte, viaţa autorului nostru este o continuă lucrare de predicare şi de apărare a creştinismului, de filosofare asupra adevărurilor fundamentale ale acestuia, de mistuire pentru frumuseţea vieţii creştine. Partea a doua a vieţii o petrece la Roma, unde înfiinţează o şcoală de răspândire a doctrinei creştine şi unde are, printre alţii, ca elev pe Taţian Asirianul. Aici dezvoltă el o intensă activitate apologetică, literară şi misionară. De aici trimite el împăraţilor, senatului şi poporului roman prima sa Apologie în favoarea oamenilor de toate neamurile, care sunt pe nedrept urâţi şi persecutaţi şi tot de aici trimite şi a doua Apologie. Aici sunt scrise, probabil, şi celelalte lucrări ale sale, în frunte cu Dialogul cu iudeul Trifon. Tot aici, la Roma, în fine, activitatea sa filosofică şi catehetică îl pune în conflict cu filosoful cinic Crescens, imoral, ignorant şi fanfaron. Sf. Iustin ne relatează cum, în discuţii contradictorii, l-a zdrobit pe acest filosof cinic, mâncău, pederast şi şarlatan, care-i acuza pe creştini de ateism şi de imoralitate fără să-i cunoască. Înfrânt, Crescens îl denunţă pe sf. Iustin, care e condamnat la moarte şi executat în 165-166, cu încă alţi şase creştini sub prefectul Iunius Rusticus. Biserica îl prăznuieşte la 1 iunie.

Opera. Sf. Iustin a scris lucrări numeroase şi de o importanţă excepţională. Despre unele vorbeşte el însuşi sau sf. Irineu, despre cele mai multe relatează, cu extrase, Eusebiu şi, aproape transcriindu-l pe acesta, Ieronim. În tabloul cel mai complet pe care Eusebiu ni l-a transmis despre lucrările sf. Iustin, găsim menţionate: 1) o primă Apologie adresată lui Antonin Piul, fiilor săi, senatului şi poporului roman, tratând despre doctrina creştină; 2) o a doua Apologie despre credinţa creştină, adresată, zice Eusebiu, lui Antonin Verus, adică lui Marcu Aureliu; 3) un Cuvânt către Greci, în care autorul, după ce se întinde mult asupra unor probleme dezbătute de creştini şi de filosofii greci, tratează despre natura demonilor; 4) o altă lucrare adresată grecilor şi intitulată Combatere; 5) o alta Despre monarhia lui Dumnezeu, în care monoteismul e tratat cu ajutorul sf. Scripturi şi al autorilor greci; 6) o scriere intitulată Psalmistul; 7) o alta în formă de scolii, Despre suflet, în care redă şi părerile filosofilor greci, pe care făgăduieşte să le combată într-o altă carte; 8) Dialogul cu iudeul Trifon, o discuţie avută la Efes cu Trifon, cel mai renumit evreu din vremea sa, în care se arată cum sf. Har l-a împins pe sf. Iustin la învăţătura credinţei şi care a fost rolul Vechiului Testament faţă de Noul Testament. Eusebiu adaugă: „Foarte multe alte lucrări ale sf. Iustin se află în mâinile a mulţi fraţi". Dintre aceste foarte multe. Sf. Iustin menţionează în prima sa Apologie: 1) o scrisoare Contra lui Marcion, pe care o citează şi din care face extrase Sf. Irineu; 2) un Tratat contra tuturor ereziilor. Ieronim reproduce cu fidelitate pe Eusebiu. Un număr de alte lucrări care-i sunt atribuite, nu sunt autentice. Trei dintre ele sunt semnalate şi de Eusebiu în lista pomenită: 1) Cuvânt către Greci 2) Îndemn către Greci; 3) Despre monarhia lui Dumnezeu. Critica înclină să creadă că Eusebiu a cunoscut aceste trei scrieri şi le-a atribuit, pe nedrept, sf. Iustin. Alte lucrări atribuite sf. Iustin sunt sigur neautentice, ca: Scrisoarea către Zena şi Serenus, Expunerea mărturisirii ortodoxe, Întrebări şi răspunsuri către ortodocşi, Întrebări creştine către păgâni, Întrebări păgâne către creştini, Combaterea unor păreri aristotelice. Fragmentul Despre înviere (Migne, P.G. VI, col. 1572 D. 159 i A) pare a fi autentic. Dintre operele autentice s-au păstrat trei în întregime: Apologia I, Apologia II şi Dialogul cu iudeul Trifon.

Doctrina. Sf. Iustin e una din minţile cele mai înzestrate şi mai adânci ale timpului său. El a ridicat probleme noi, atât în teologie cât şi în filozofie şi a încercat să arunce o punte solidă între cugetarea profană elenică şi cea creştină. Punctele sale de vedere n-au fost totdeauna strict ortodoxe, dar ele au provocat o problematică bogată pe care o vor lărgi şi adânci generaţiile patristice următoare. Odiseea sa pe la atâtea şcoli filosofice şi ancorarea sa intelectuală în platonism, care-l satisfăcea prin teoria ideilor şi prin speranţa de a vedea imediat pe Dumnezeu, îi dăduseră, peste drama sa interioară, o aparatură filosofică şi unele certitudini intelectuale care-l legaseră spiritualmente foarte puternic de păgânism.

Dumnezeu este nenăscut, veşnic, fără nume şi sălăşluind în cele supracereşti. La începutul Dialogului cu iudeul Trifon, sf. Iustin defineşte astfel pe Dumnezeu: „Dumnezeu este ceea ce e acelaşi şi veşnic asemănător şi cauză de existentă pentru toate celelalte lucruri, acesta este Dumnezeu" (III, 5). După convertire, Dumnezeul acesta impersonal, abstract şi niţel incoerent devine un Dumnezeu personal, viu, pur, desăvârşit din punct de vedere moral, foarte adevărat sau real faţă de demonii inconştienţi. El e Tatăl dreptăţii, al cumpătării şi al tuturor celorlalte virtuţi. El e atotputernic, capabil să asigure învierea oamenilor, căci „ceea ce e cu neputinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu". Acest Dumnezeu a creat lumea din bunătate faţă de oameni şi lucrarea dumnezeiască este imuabilă şi veşnică.

Logosul are rolul principal în actul creaţiei, al pregătirii umanităţii pentru mântuire şi al mântuirii propriu-zise. Epitetul de „Prim născut" pe care-l dă Fiului, arată rolul de instrument pe care Acesta îl are în lucrarea creaţiei, a cărei cauză este Tatăl. Sf. Iustin este subordinaţianist. Fiul este Primul născut al Tatălui, dar şi Unul născut. El e adorat în al doilea rând: el e prima putere după Tatăl. Tatăl l-a născut înaintea tuturor creaturilor, în vederea aducerii acestora la existenţă. Logosul are deci un început, care precede cu puţin pe acela al lumii. Dar Dumnezeu are Logosul său interior din veci. Sf. Duh e Duhul profetic care a insuflat sf. Scriptură şi care se purta deasupra apelor la creaţie. Acest Duh are locul al treilea, după Logos.

Teoria Logosului e una din creaţiile cele mai originale ale sf. Iustin. Cum poate raţiunea umană să participe la întreaga Raţiune divină? Fiecare raţiune posedând o sămânţă a Logosului, această sămânţă o face capabilă de cunoaşterea adevărului. E drept că raţiunea profană nu se poate compara cu învăţătura creştină. Tot ceea ce filosofii şi legislatorii au descoperit ca drept, a fost opera pătrunderii şi reflecţiei raţiunii lor imperfecte. Pentru că n-au cunoscut toate ale Logosului, care este Cristos, aceşti filosofi şi legislatori s-au contrazis adesea. Şi, totuşi, cei care, înainte de Cristos, au încercat să înţeleagă şi să dovedească adevărul prin raţiune, cu mijloacele de care dispune omul, au fost duşi în faţa tribunalelor ca nelegiuţi şi temerari. Acela care a ajuns aici cu cea mai mare putere şi care şi-a atras aceleaşi acuzaţii ca noi, creştinii, a fost Socrate. E drept că Socrate n-a putut convinge pe nimeni să moară pentru învăţătura lui, cum a putut face Cristos, dar el împreună cu Heraclit şi cu alţii, graţie faptului că au putut vedea unele adevăruri, merită numele de creştini înainte de Cristos. Elementele adevărate din filosofia profană se datoresc mai ales împrumutului pe care aceasta l-a făcut din literatura Vechiului Testament. Filosofia nu poate da nimic solid fără ajutorul revelaţiei.

 

[…]

Sf. Maria e pentru prima dată apropiată de Eva şi tratată într-un paralelism antitetic.

Sf. Botez şi Sf. Euharistie sunt tratate pe larg la sfârşitul Apol. 1. 61. 65-67 sf. Iustin afirmă prezenţa reală a lui Cristos în sf. Euharistie. Pâinea şi vinul nu sunt pâine şi vin obişnuite, ci sunt Trupul şi Sângele lui Isus cel întrupat, ajunse la această prefacere prin rugăciune. Sf. Euharistie are caracter de jertfa.

Caracterizare. Sf. Iustin împodobeşte ca o cunună grupul apologeţilor sec. II. Suflet profund religios şi drept, el a căutat adevărul prin toate sistemele filosofice, nereuşind să-l găsească decât în creştinism. Creştinismul a devenit pentru el singura filosofie sigură şi utilă.

El a scris opere variate, punând problemele complexe ale principalelor sisteme de filosofie veche ca platonismul şi stoicismul în legătură cu acelea ale creştinismului: teodicee, sf. Treime, cosmologie, hristologie, sf. Taine etc.

Sf. Iustin a aruncat o punte solidă de înţelegere între credinţa creştina şi filosofia profană din toate timpurile prin teoria Logosului, cea mai originală creaţie a cugetării sale filosofice.

Sf. Iustin este un fervent susţinător al învierii morţilor.

Mărturia sf. Iustin pentru săvârşirea sf. Liturghii şi pentru practicarea Botezului şi a sf. Euharistii este foarte preţioasă.

Teologia sf. Iustin nu e totdeauna aşa de sigură cum e credinţa lui. El are erori cu privire la raporturile intertrinitare, la suflet, la demoni; el profesează hiliasmul. Aceste erori sunt explicabile prin noutatea însăşi a problemelor din care ele au răsărit, prin influenţa platonismului şi prin fragilitatea speculaţiilor creştine. Hiliasmul e datorat influenţei lui Papias.

Sf. Iustin a fost un mare misionar.

Bibliografìe: Ediţii: Migne, P.G. 6; sunt şi alte ediţii ca acelea ale lui Otto, Rauschen, Archambault şi alţii. Istorii literare, studii şi manuale: Eusebiu. Ist. bis., 4. 8, 3, 4/5.6. 7, 8; 4, 11, 8-11; 4, 12; 4, 16; 4. 18, 1-10; Ieronim, De viris ill. 23; Aimé Puech, Les apologistes grecs du II-e siècle du notre ère, Paris, 1912. pp. 46-147; J. Rivière, Saint Iustin et les apologistes du second siècle. (La pensée chrétienne) éd. 2, Paris 1907; I. Coman, Teoria Logosului în Apologiile Sf. Iustin Martinii şi filosoful, Bucureşti. 1942: O. Bardenhcwer, Les Peren de l'Eglise, leur rie et leurs œuvre, Nouvelle édition français enterement refondue par P. Godet et C. Verschaffel, tome I, Paris 1905, pp. 115-135; Idem, Geschichte der allkirchlichen Literatur, erster band, zweite, umgerab. Auflage, Freiburg im Breisgau. 1913. pp. 206-262; F. Cayré. Précis de Patrologie, tome I, Paris, 1927, pp. 109-124; Ubaldo Mannucci, Instituzioni di Patrologìa ad uso delle scuole teologiche. Parte I, terza ediz. riveduta, Roma. 1931, pp. 53-62; B. Altaner. Patrologie, 1938. pp. 62-67.

(sursa: ftp://ftp.logos.md/Soft/Parinti_si_scriitori_bisericesti/CD2/detalii/iustin%20martirul.htm).

Întâlnirea cu colegii de preoție [1983] (27-29 mai 2015)

Pensiunea Karmina - comuna Saru Dornei,
lângă Vatra Dornei (SV).
[http://www.turistinfo.ro/saru_dornei/harta_saru_dornei.html]
 

 

Biserica filială Dorna Cândreni, parohia Vatra Dornei.

 

Jos (de la stânga spre dreapta): pr. Marin Temea, pr. Mihai Simon, pr. Isidor Chinez, pr. Andrei Ciobănică, pr. Aurel Petrişor, pr. Valeriu Mărtişcă, pr. Alois Bulai,  pr. Gheorghe Farcaş.

 

Sus (de la stânga spre dreapta): pr. Ieronim Enăşoaie, pr. Aurel Iștoc, pr. Petru Mihăică  pr. Ioan Balint, pr. Anton (Antonov) Egner.

 

Anul meu:

1. Alecu Anton (născut - 01.06.1957, Gheorghe Doja [BC])

2. Antonov (Egner) Anton (născut - 05.08.1956, Sighișoara,
a trăit în Rădăuți [SV])
3. Balint Ioan (născut - 09.05.1949, Mărgineni [BC])
4. Bulai Alois (născut - 02.04.1955, Sagna [NT])
5. Chinez Isidor (născut - 09.05.1958, Mircești [IS])
6. Ciobănică Andrei (născut - 22.11.1954, Răducăneni [IS])
7. Enăşoaie Ieronim (născut - 29.05.1957, Buruienești [NT])
8. Farcaş Gheorghe (născut - 12.041956, Faraoani [BC])
9. Iştoc Aurel (născut - 18.06.1954, Gherăești [NT])
10. Isifovici Ervin (născut - 23.09.1956, Moinești [BC])
11. Matei Gottlieb (născut - 21.01.1955, Sadova Veche [CS])
12. Mărtişcă Valeriu (născut - 27.07.1957, Roman [NT])
13. Mihăică Petru (născut - 01.08.1956, Adjudeni [NT])
14. † Moraru Anton (1956-2014)
15. Petrişor Aurel (născut - 19.01.1956, Scheia [IS])
16. Simon Mihai (născut - 01.10.1956, Buruienești [NT])
17. Temea Marin (născut - 20.03.1958, Horgești [BC].