† Coborârea Sf. Duh (Rusaliile) (C): Astfel dăm spaţiu Duhului (omilie)

Coborârea Duhului Sfânt

Ioan 14,15-16.23-26: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁵ "Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele, ¹⁶ iar eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna. ²³ Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. ²⁴ Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. ²⁵ Dar acestea vi le spun câtă vreme mai sunt cu voi; ²⁶ Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus.

 

OMILIE

 

Evanghelia duminicii Rusaliilor propune din nou un fragment foarte dens din discursurile de adio din Ioan (14,15-26). Locurile în care Isus vorbeşte despre Duhul mângâietor se inserează într-un context existenţial precis: timpul Bisericii cu problemele sale şi cu întrebările sale, ura lumii, persecuţia, necredinţa care dăinuie. În lumina acestui context se înţeleg bine cele trei datorii fundamentale pe care Ioan le încredinţează Duhului: a păstra cu fidelitate memoria lui Isus, înţelegerea interioară şi personală a cuvântului, curajul mărturiei.

 

În fragmentul nostru o idee forte – poate cea mai importantă – este condiţia pentru a primi pe Duhul Sfânt este iubirea faţă de Isus, ascultarea cuvântului său şi respectarea poruncilor. Trei lucruri, aşadar, foarte concrete şi chiar verificabile. Dacă lipsesc aceste trei condiţii nu există nici un spaţiu pentru Duhul Sfânt.

 

În acest moment să aruncăm o privire şi spre fragmentul din scrisoarea lui Paul către Romani (8,8-17) din a doua lectură de la liturghie. Paul învaţă că Duhul este libertate, pentru că ne eliberează de sclavia cărnii, adică de egoism. Duhul transformă dorinţele omului: nu mai sunt dorinţele egoismului, ci ale carităţii. Prizonier în egoismul său (trupul) omul simte legea iubirii (legea lui Dumnezeu) ca o greutate şi o sclavie. Duhul schimbă „dorinţa” omului: legea carităţii devine ceea ce se doreşte, spre ceea ce se tinde. Duhul eliberează omul transformându-l din interior, răsturnând natura profundă a „dorinţei”.

 

Nu este vorba doar despre aceasta. Duhul reînnoieşte şi raportul cu Dumnezeu: nu mai suntem sclavi, dar fii. Iar aceasta este o mare libertate. Dacă apoi Paul precizează că este vorba despre o filiaţiune „adoptivă”, nu este pentru a o diminua, cu atât mai puţin pentru a afirma că este vorba de ceva extern şi juridic, dar pentru a ne aminti gratuitatea. Pentru Paul prezenţa Duhului este o prezenţă care eliberează, care se lasă deosebită prin câteva semne: o răsturnare în logica vieţii, un nou raport cu Dumnezeu experimentat ca Tată, intima convingere (în ciuda argumentărilor contrare, în ciuda slabei credinţe şi chiar a păcatului) că suntem fiii lui Dumnezeu. Este deci un nou raport cu Dumnezeu: omul poate să se îndrepte spre el liber, deschis şi încrezător. Nu mai este un raport de sclavie, ci de libertate: creştinul poate să-şi însuşească încrederea şi chiar libertatea lui Isus faţă de Tatăl. Acest raport filial cu Dumnezeu este rădăcina oricărei alte libertăţi. (sursa: don Bruno Maggioni [27.05.2007], http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).

Sfântul Luca şi Duhul Sfânt

Duhul Sfânt, Bazilica Sfântul Petru

Aş vrea să înaintez pe rând patru teze, pe care mă voi strădui să le justific referindu-mă la texte cunoscute. (...) Voi trata astfel patru puncte: Duhul Sfânt şi Isus; Duhul Sfânt, Biserica şi misiunea; Duhul Sfânt şi botezul, efectele Duhului Sfânt. In finale voi propune câteva chei de interpretare.

DUHUL SFINT SI ISUS

Teză: In cadrul teologiei sale narative, Luca a precizat şi a strâns legătura dintre Duhul Sfânt şi Isus, unind în felul său pneumatologia cu cristologia.

         

S-a observat de mai mult timp că evangheliile sinoptice dau cu privire la raportul Isus şi Duhul lui Dumnezeu o mărturie paradoxală. Pe de o parte rolul Duhului este important, chiar decisiv, în episoadele iniţiale ale vieţii lui Cristos, naşterii după Mt şi Lc, pentru cei trei sinoptici botezul şi plecarea în deşert pentru a-l înfrunta pe diavol. La aceasta se poate adăuga profeţia lui Ioan Botezătorul vestind conform tradiţiei că Mesia, când va veni, va boteza în Duh. Ori, în cursul ministerului şi până la Patima sa, Isus de abia menţionează Duhul. Mereu conform sinopticilor şi lăsând la o parte ce-a de a patra evanghelie, Isus nu reia pe seama sa vestirea lui Ioan Botezătorul cu privire la botezul în Duh; de fapt, el nu promite intervenţia viitoare a Duhului decât pentru o înfăţişare în faţa tribunalelor: atunci Duhul va veni în ajutorul martorilor în dificultăţi.

Despre acţiunea Duhului Sfânt - Audiența Generală - miercuri, 15 mai 2013

http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-15-mai-2013/

Evangelium Vitae – Scrisoarea enciclică (de Ioan Paul al II-lea)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/evangelium-vitae-scrisoare-enciclicc483-de-ioan-paul-al-ii-lea.pdf

Introducere

 

1.EVANGHELIA VIEȚII se află în centrul mesajului lui Isus. Primită de Biserică în fiecare zi cu iubire, ea trebuie proclamată cu fidelitate curajoasă ca Veste Bună oamenilor din fiecare epocă şi cultură.

Î

n zorii mântuirii, naşterea unui copil este proclamată ca ştire îmbucurătoare: «Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul: astăzi vi s‑a născut în cetatea lui David, un Mântuitor, care este Cristos Domnul» (Lc 2, 10‑11). Această «bucurie mare» este stârnită, desigur, de naşterea Mântuitorului; dar Crăciunul dezvăluie şi sensul deplin al naşterii oricărui om şi bucuria mesianică apare astfel ca fundament şi împlinire a bucuriei pentru orice copil care se naşte (cf. In 16, 21).

 

Înfățişând nucleul central al misiunii sale răscumpărătoare, Isus spune: «Eu am venit ca ei să aibă viață şi s‑o aibă din belşug» (In 10, 10). Într‑adevăr, El se referă la viața «nouă» şi «veşnică», ce constă în comuniunea cu Tatăl, la care fiecare om este chemat în mod gratuit în Fiul prin lucrarea Duhului Sfințitor. Dar tocmai în această «viață» dobândesc semnificație deplină toate aspectele şi momentele vieții omului.

 

Valoarea incomparabilă a persoanei umane

 

2.Omul este chemat la o plinătate de viață care depăşeşte cu mult dimensiunile existenței sale pământeşti, deoarece constă în participarea la însăşi viața lui Dumnezeu.

Î

nălțimea acestei vocații supranaturale dezvăluie măreția şi prețul vieții umane, chiar şi în faza ei temporală. Într‑adevăr, viața în timp este condiție de bază, moment inițial şi parte integrantă a întregului proces unitar al existenței umane. Un proces care, în mod neaşteptat şi nemeritat, este luminat de făgăduința şi reînnoit de darul vieții dumnezeieşti, care îşi va atinge împlinirea totală în veşnicie (cf. 1 In 3, 1‑2). În acelaşi timp, tocmai această chemare supranaturală subliniază relativitatea vieții pământeşti a omului. Într‑adevăr, ea nu este realitate «ultimă», ci «penultimă»; este în orice caz o realitate sacră care ne este încredințată ca să o păstrăm cu simț de responsabilitate şi să o ducem la perfecțiune în iubire şi în dăruirea de noi înşine față de Dumnezeu şi față de frații noştri.

 

Biserica ştie că această Evanghelie a vieții care i‑a fost încredințată de Domnul său^[1], are un ecou profund şi convingător în inima oricărei persoane, fie ea credincioasă sau chiar necredincioasă, deoarece depăşindu‑i în mod infinit aşteptările, le corespunde totuşi în mod surprinzător. În ciuda dificultăților şi incertitudinilor, orice om deschis în mod sincer către adevăr şi către bine, prin lumina rațiunii şi nu fără influența tainică a harului, poate ajunge să recunoască în legea naturală care îi e scrisă în inimă (cf. Rom 2, 14‑15), valoarea sacră a vieții umane încă de la începutul şi până la sfârşitul ei, şi să afirme dreptul oricărei ființe umane de a‑şi vedea respectat în mod suprem acest bun primordial. Pe recunoaşterea unui astfel de drept se întemeiază conviețuirea dintre oameni şi însăşi comunitatea politică.

De reflectat...

 

”Vedeţi, nu se ştie ce este decât că este un păcătos.
Ce este o voce în întunericul unui confesional,

care toarce, se grăbeşte, se grăbeşte,

şi nu se opreşte decât la primele silabe

de la mea culpa?

Asta merge la copii, sărmanii micuţi!

Dar trebuie să vezi,

trebuie să vezi feţele pe care este pictat totul,

şi privirile. Ochii omului, Sabiroux!

Au totdeauna de spus ceva în aceast privinţă.

Sigur! am asistat mulţi muribunzi;

nu-i nimic; ei nu mai înfricoşează.

Dumnezeu îi acoperă.

Dar mizerabilii pe care i-am văzut

în faţa mea – şi care discută, zâmbesc,

se ceartă, mint, mint, mint –

până când o ultimă angoasă

îi aruncă la picioarele noastre ca pe nişte saci goi!

Asta produce încă o anumită impresie în lume, hai!
Ăsta se laudă înaintea fetelor.

Ăsta blestemă agreabil...

Ah! mult timp n-am înţeles;

nu vedeam decât rătăciţi,

pe care Dumnezeu îi ridică în treacăt.

Dar există ceva între Dumnezeu

şi om, şi nu un personaj secundar...

Există... este această fiinţă întunecată,

incomparabil de subtilă şi încăpăţânată,

cu care nimic nu s-ar putea compara,

decât ironia crudă, un râs feroce.

Acestuia Dumnezeu i s-a dat pentru un timp.

În noi El este smuls, devorat.

Din noi este El smuls.

De secole neamul omenesc este pus la teasc,

sângele nostru este stors în valuri

ca cea mai mică bucată de carne divină

să fie potolire şi hohot de râs pentru călăul înfiorător...
O! neştiinţa noastră este profundă!

Pentru un preot erudit, politicos, politic,

ce este diavolul, vă întreb?

Abia se îndrăzneşte a-i spune numele fără să se râdă.
Îl fluieră ca pe un câine.

Dar ce! cred ei că l-au îmblânzit?

Hai! Hai! Au citit prea multe cărţi

şi nu au spovedit destul.

Nu vor decât să placă.

Nu plac decât neghiobilor, pe care îi liniştesc.

Noi nu suntem nişte linguşitori, Saibourx!

Noi suntem avangărzile unei lupte de moarte

şi-i avem în spate pe cei mici ai noştri.

Preoţi! Dar ei nu aud strigătul mizeriei universale!

Ei nu spovedesc deci decât pe sacristanii lor!

Ei n-au avut niciodată oare înainte, faţă în faţă,

un chip bulversat?

N-au văzut oare niciodată ridicându-se

una din aceste priviri de neuitat,

pline de ură faţă de Dumnezeu,

cărora să nu aibă nimic să le dea, nimic!

Lacomul sfâşiat de cancerul său,

desfrânatul ca un cadavru,

ambiţiosul plin de un singur vis,

invidiosul care mereu stă la pândă.

Hei ce! acel preot n-a plâns niciodată

de neputinţă în faţa misterului suferinţei umane,

din cauza unui Dumnezeu insultat în om,

refugiul său!...

Ei nu vor să vadă! Ei nu vor să vadă!” 

(G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, 256-257;

trad. pr. Isidor Chinez).

 

Sfântul Isidor Plugarul

Sfântul Isidor Plugarul

 

Prin patru decrete date în aceeaşi zi (12 martie 1622), papa Grigore al XV-lea i-a canonizat pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu şi Isidor plugarul. La scopul sfinţeniei sosiseră pe căi foarte diferite. Isidor a dobândit sfinţenia săpând pământul. Sărăcia familiei (s-a născut la Madrid pe la 1080) îl constrânsese încă de foarte tânăr să-şi caute o muncă de zilier la ţară. Asemenea multor ţărani, se scula la cântatul cocoşului pentru a putea participa la celebrarea sfintei Liturghii, înainte de a merge la câmp. Primul său angajator, un oarecare Vera, i-a apreciat îndată fie dorinţa de a munci, fie corectitudinea şi cinstea. Şi totuşi acest neobosit muncitor al câmpului este acuzat de către colegi chiar de "absenteism".

 

Pentru a se retrage pentru rugăciune, spuneau aceştia împinşi de gelozie, Isidor părăsea locul de muncă. Era adevărat, dar tânărul recupera acel timp folosit pentru a-l lăuda pe Dumnezeu printre brazdele arse de soare, dublându-şi angajarea. Proprietarul a tăiat-o scurt şi a pretins predarea recoltei câmpului pe care i-l dăduse în arendă, în afară de părăsirea practicilor de pietate în timpul zilei de lucru. Dumnezeu a răsplătit răbdarea blândului zilier, înmulţind puţinul grâu, care îi rămăsese în hambar. Când putea să se reîntoarcă în cartierul său madrilen, după emigrarea forţată, a fost primit de către un proprietar de pământ mai înţelegător, Ioan Vargas, care l-a făcut mâna sa dreaptă.

  

Persecutat din nou de către vorbirea de rău a altor zilieri, Isidor a acceptat cu seninătate încercarea fără să protesteze. Vargas a voit oricum să vadă clar şi s-a aşezat pe ascuns aproape de ogorul unde muncea Isidor. L-a surprins într-adevăr îngenuncheat pentru rugăciune, dar puţin mai departe a văzut un înger, care ţinea plugul, şi un altul, care mâna boii. Din acea zi, e uşor de înţeles, stima s-a transformat în devoţiune. Urmat de pioasa sa soţie, într-o nobilă întrecere în dragostea faţă de aproapele, Isidor nu a urmărit avantaje personale din bunăvoinţa angajatorului său: a continuat să lucreze pământul cu o dăruire promptă, împărţind cu cei săraci bunurile materiale procurate prin sudoarea frunţii sale.

 

Avea întotdeauna ceva de dat celor nevoiaşi, până şi păsărilor, pentru care, mergând la moară, împrăştia pe drumul acoperit cu zăpadă mâini de grâu, fără ca astfel ceea ce era în sac să scadă în greutate. A murit în jurul anului 1130. Filip al II-lea, atribuind vindecarea sa mijlocirii sfântului ţăran, cu privire la care îşi procurase câteva relicve, a devenit unul dintre cei mai zeloşi promotori ai canonizării sale, care, dacă a întârziat să vină, s-a decis într-o adevărată apoteoză. (M. Sgarbossa, L. Giovannini Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro).

Maria în Misterele Rozariului - PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/05/maria_in_misterele_rozariului-de-pr-claudiu-dumea.pdf



Am reflectat mult la păcat

 

”Am reflectat mult, în ultimele zile, la păcat. Definindu-l drept o încălcare a legii divine, mi se pare că riscăm să ne facem o idee prea sumară despre păcat. Oamenii spun atâtea prostii în privinţa aceasta. Şi, ca întotdeauna, nu-şi dau osteneala să gândească. Iată, medicii discută de secole şi secole despre boală.Dacă s-ar mulţumi s-o definească drept o încălcare a regulilor deplinei sănătăţi, ar fi căzut de multă vreme de acord. Dar ei o studiază la bolnav, cu intenţia de a-l însănătoşi. Este exact ceea ce dorim să facem şi noi, ceilalţi. Atunci glumele care se fac despre păcat, ironiile, zâmbetele nu ne prea impresionează atât de mult. Fireşte, nimeni nu vrea să vadă în păcat ceva mai mult decât o greşeală. Ori, la urma urmei, greşeala nu-i decât un simptom. Şi simptoamele cele mai impresionante pentru profani nu sunt totdeauna cele mai tulburătoare, cele mai grave. Eu cred, sunt sigur, că mulţi oameni nu-şi pun niciodată în joc fiinţa lor, sinceritatea lor profundă. Ei trăiesc la suprafaţa lor înşişi, şi solul uman este atât de bogat că această subţire pojghiţăsuperficială ajunge pentru o recoltă slabă, care să le dea iluzia unui adevărat destin. Se pare că în cursul ultimului război, nişte mărunţi funcţionari timizi au dat dovadă, puţin câte puţin, că au stofă de şefi; aveau pasiunea de a comanda, fără s-o ştie. Ah! desigur, nu-i vorba aici de ceva care seamănă cu ceea ce numim cu numele atât de frumos de convertire – convertere – dar, în sfârşit, le-a fost de ajuns acestor biete fiinţe să facă numai experienţa eroismului în stare brută, a unui eroism lipsit de puritate. Câţi oameni nu vor avea niciodată nici cea mai vagăidee despre eroismul supranatural, fără de care nu există viaţă interioară! Şi tocmai după o astfel de viaţă vor fi ei judecaţi: e destul să reflectezi puţin, ca lucrul acesta să-ţi apară sigur, evident. Atunci?... Atunci, despuiaţi prin moarte de toate aceste membre artificiale pe care societatea le furnizează oamenilor de speţa lor, ei se vor regăsi aşa cum sunt, aşa cum au fost fără s-o fi ştiut– nişte monştri înfricoşători, nedezvoltaţi, nişte cioturi de oameni. Fiind astfel alcătuiţi, ce-ar putea spune ei despre păcat? Ce ştiu ei despre păcat? Cancerul care-i roade este asemenea multor tumori – nedureros. Sau, cel puţin, nu l-au simţit, cei mai mulţi dintre ei, într-o anumită perioadă a vieţii lor, decât un semn înceţoşat, care s-a şters repede” (Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961: Journal d'un curé de campagne, 1114-1115; trad. pr. Isidor Chinez).

Il Santuario di Fatima – PDF (în italiană)



Sfânta Fecioară Maria de la Fatima

 sursă: http://isichi.files.wordpress.com/2013/05/il-santuario-di-fatima.pdf

Sfânta Fecioară Maria de la Fatima

Sfânta Fecioară Maria de la Fatima

 

La 5 mai 1917, în timp ce încă dura Primul Război Mondial, papa Benedict al XV-lea i-a invitat pe catolicii din lumea întreagă să se unească într-o cruciadă de rugăciune pentru a obţine pacea prin mijlocirea Madonei. După opt zile sfânta Fecioară aducea oamenilor răspunsul său, apărând la 13 mai la trei păstoraşi portughezi, Lucia de 10 ani, Francisc de 9 şi Iacinta de 7. Madona le-a dat întâlnire în acelaşi loc, o localitate situată în câmp deschis, numită Valea de Iria, în data de 13 a fiecărei luni. Lucia, cea mai mărişoară, le-a recomandat celor doi verişori să nu spună nimic acasă. Dar Iacinta a lăsat să-i scape secretul, iar la 13 iunie succesiv cei trei păstoraşi nu mai erau singuri la întâlnire.

 

La 13 iulie Lucia a ezitat să meargă la întâlnire, pentru că părinţii o trataseră rău; apoi s-a lăsat convinsă de Iacinta şi tocmai în timpul celei de-a treia apariţii Maica Domnului a promis o minune, pentru ca oamenii să creadă celor spuse de copii. La 13 august cei trei vizionari, ţinuţi în închisoare, nu au putut merge la Valea de Iria. La 13 octombrie, ultima întâlnire, şaptezeci de mii de persoane umpleau locul apariţiilor şi au fost martori ai minunii anunţate: soarele, rotindu-se în mod înfricoşător, părea că se desprinde de pe cer, mărindu-se prin flăcări multicolore. Sfânta Fecioară, în momente succesive şi într-un crescendo de minuni, pentru a da credibilitate mesajului său, voise să dea răspunsul său, care îi angajează pe toţi creştinii: "Recitaţi rozariul în toate zilele; rugaţi-vă mult şi faceţi sacrificii pentru sărmanii păcătoşi, dintre care mulţi merg în iad, pentru că nu este nimeni care să aibă grijă de a se ruga şi a face jertfe pentru ei... Războiul este pe sfârşite, dar, dacă nu încetaţi de a-l ofensa pe Domnul, nu va trece mult timp înainte de a începe un altul şi mai rău... Înlăturaţi păcatul din viaţa voastră personală şi lucraţi pentru a-l elimina din viaţa altora, colaborând la răscumpărarea Mântuitorului". Adeverirea ameninţării, prin Al Doilea Război Mondial, i-a făcut pe creştini să-şi amintească mesajul de la Fatima. În anul 1946, în prezenţa cardinalului legat, în prezenţa unei mulţimi de opt sute de mii de persoane, a avut loc încoronarea statuii Fecioarei de la Fatima. În anul 1951 Pius al XII-lea a stabilit ca încheierea Anului Sfânt să se celebreze în sanctuarul de la Fatima.

 

La 13 mai 1967, pentru aniversarul cu numărul 50 al apariţiilor Madonei, papa Paul al VI-lea a ajuns la Fatima, unde îl aştepta, alături de un milion de pelerini, care petrecuseră noaptea sub cerul liber, Lucia, vizionara, care mai supravieţuia. (M. Sgarbossa, L. Gioannini, Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/).

Donum vitae – Instrucţiune despre respectul faţă de viaţa umană care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/donum-vitae-instructiune-despre-respectul-fata-de-viata-umana.pdf

Donum vitae

Instrucţiune despre respectul faţă de viaţa umană

care se naşte şi despre demnitatea procreaţiei

Răspunsuri la câteva întrebări de actualitate

 

Premisă

 

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a fost interpelată de diferite conferinţe episcopale şi de episcopi, teologi, medici şi oameni de ştiinţă cu privire la conformitatea cu principiile moralei catolice a tehnicilor biomedicale care fac posibil să se intervină în faza iniţială a vieţii fiinţei umane şi chiar în procesele procreaţiei. Prezenta instrucţiune, care este rod al unei vaste consultări şi, mai ales, al unei atente evaluări a declaraţiilor episcopatelor, nu intenţionează să repropună toată învăţătura Bisericii despre demnitatea vieţii umane care se naşte şi despre procreaţie, ci să ofere, în lumina doctrinei precedente a magisteriului, răspunsuri specifice la principalele întrebări ridicate în această privinţă. Expunerea este orânduită în felul următor: în introducere se face apel la principiile fundamentale de ordin antropologic şi moral, necesare pentru o evaluare adecvată a problemelor şi pentru elaborarea răspunsurilor la întrebări; prima parte are ca temă respectul faţă de viaţa umană încă din primul moment al existenţei sale; partea a doua abordează interogativele morale ridicate de intervenţiile tehnicii asupra procreaţiei umane; în partea a treia sunt oferite câteva orientări cu privire la raporturile dintre legea morală şi legea civilă în ceea ce priveşte respectul datorat embrionilor şi fetuşilor umani* în legătură cu legitimitatea tehnicilor de procreaţie artificială.

 

*În vocabularul biologiei, termenii de „zigot”, „pre-embrion”, „embrion” şi „făt” pot indica stadii succesive ale dezvoltării fiinţei umane. Prezenta instrucţiune foloseşte în mod liber aceşti termeni, atribuindu-le o relevanţă etică identică, pentru a desemna rodul, vizibil sau nu, al zămislirii umane, din primul moment al existenţei sale până la naştere. Motivul acestei folosiri este clarificat de text (cf. I,1).

 

Introducere

 

1. Cercetarea biomedicală şi învăţătura Bisericii

Darul vieţii pe care Dumnezeu, Creator şi Tată, l-a încredinţat omului, îi impune acestuia să devină conştient de inestimabila sa valoare şi să-şi asume responsabilitatea în acest sens: acest principiu fundamental trebuie să stea în centrul reflecţiei, pentru a clarifica şi rezolva problemele morale ridicate de intervenţiile artificiale asupra vieţii care se naşte şi asupra proceselor procreaţiei. Datorită progresului ştiinţelor biologice şi medicale, omul poate dispune de resurse terapeutice din ce în ce mai eficace, dar poate şi să se confrunte cu puteri noi, ale căror consecinţe asupra vieţii umane chiar în începutul său şi în primele sale stadii nu pot fi prevăzute. Diferite proceduri fac posibil astăzi să se intervină nu numai pentru a asista, ci şi pentru a domina procesele procreaţiei. Astfel de tehnici pot îngădui omului „să aibă în mână soarta sa”, dar îl expun şi „tentaţiei de a merge dincolo de limitele unei dominări raţionale asupra naturii”[1]. Deşi constituie un progres în serviciul omului, ele comportă şi riscuri grave. De aceea, mulţi cer stăruitor ca în intervenţiile asupra procreaţiei să fie salvate valorile şi drepturile persoanei umane. Aceste cereri de clarificare şi de norme care să orienteze nu provin numai din partea credincioşilor, ci şi din partea acelora care recunosc Bisericii, „expertă în umanitate”[2], o misiune în slujba „civilizaţiei iubirii”[3] şi a vieţii.

 

Magisteriul Bisericii nu intervine în numele unei competenţe deosebite în domeniul ştiinţelor experimentale; dar, după ce a luat cunoştinţă despre datele cercetării şi tehnicii, intenţionează să propună, în virtutea misiunii sale evanghelice şi a datoriei sale apostolice, doctrina morală care răspunde demnităţii persoanei şi vocaţiei sale integrale, expunând criteriile de judecată morală cu privire la aplicaţiile cercetării ştiinţifice şi ale tehnicii, în mod deosebit în ceea ce priveşte viaţa umană şi începuturile ei. Fără îndoială aceste criterii sunt: respectul, apărarea şi promovarea omului, „dreptul său primar şi fundamental” la viaţă[4], demnitatea sa de persoană, înzestrată cu suflet spiritual şi cu responsabilitate morală[5] şi chemată la beatifica unire cu Dumnezeu. Intervenţia Bisericii şi în acest domeniu este inspirată de iubirea pe care o datorează omului, ajutându-l să recunoască şi să respecte drepturile şi obligaţiile sale. Această iubire se hrăneşte din izvoarele iubirii lui Cristos: contemplând misterul Cuvântului întrupat, Biserica cunoaşte şi „misterul omului”[6]; anunţând evanghelia mântuirii, face cunoscută omului demnitatea sa şi îl invită să descopere pe deplin adevărul său. Astfel, Biserica propune legea divină pentru a înfăptui lucrarea de adevăr şi de eliberare. De fapt, din bunătate – pentru a-i arăta calea vieţii – Dumnezeu le-a dat oamenilor poruncile sale şi harul ca să le urmeze; şi tot din bunătate – ca să-l ajute să persevereze pe această cale – Dumnezeu oferă totdeauna fiecăruia iertarea sa. Cristos are milă de infirmităţile noastre: el este Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. Fie ca Duhul său să deschidă sufletele la darul păcii care vine de la Dumnezeu şi la înţelegerea poruncilor sale.

Gândul zilei

Flori de liliac

 

 

„Unica filozofie capabilă să se justifice

în faţa disperării ar fi aceea

de a vedea toate lucrurile

în modul în care ele se prezintă

din punctul de vedere al mântuirii.

Cunoaşterea nu are altă lumină

decât aceea care îi vine lumii din mântuire:

tot restul se limitează să modifice continuu lucrurile

şi rămâne un fragment din tehnică” 

(T. W. Adorno, Minima Moralia. Reflexionen

aus dem beschädigten Leben,

Frankfurt am Mein 1970³, 333).