Isus găsit în tempul la 12 ani. |
A intra
în familia lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (30 decembrie 2018)
Omilie
Astăzi celebrăm sărbătoarea Sfintei Familii din Nazaret. Isus, născut
printre noi, ne invită în casa sa unde a trăit mulți ani cu Maria și Iosif.
Prima lectură, luată din cartea lui Samuel (1Sam 1,20-22.24-28), ne prezintă un episod asemănător cu cel din
evanghelie, întâmplat cu două mii de ani înainte de venirea lui Cristos. Doi
părinți evrei – Ana, cea sterilă și Elkana –, venind de la Rama în Casa
Domnului la Șilo, au oferit pe fiul lor pentru slujirea în templu. Prin
rugăciunea făcută cu insistență a primit din partea lui Dumnezeu un fiul pe
care l-a numit Samuel, nume care, după explicaţia Anei, înseamnă „de la Domnul
l-am cerut!”[1].
După ce a crescut până de doi ani mama îl
poartă la sanctuar. Intră la preotul Eli spunându-i: „Eu sunt femeia care
stătea înaintea ta rugându-se Domnului. Pentru copilul acesta m-am rugat
şi Domnul a ascultat cererea pe care i-am adresat-o. De aceea şi eu îl dăruiesc
Domnului pentru toate zilele pe care le va avea de la Domnul” (v. 26-28). Micul
Samuel este fiul promisiunii. Va rămâne în sanctuarul de la Șilo la școala
preotului Eli; nu se întoarce la Rama,
în munții Efraim, alături de părinții săi, dar va deveni ultimul judecător
în Israel, profetul care-l va consacra pe regele Saul și pe David. Textul
biblic descrie pactul de fidelitate dintre Ana şi Dumnezeu într-o dăruire
reciprocă: „Eu m-am rugat şi Dumnezeu a răspuns. Acum Domnul cere şi eu îi
răspund”. Dumnezeu nu va fi învins în
generozitate! Domnul dă, nu ia. Astfel Samuel este expresia unui dublu
dar: darul lui Dumnezeu făcut Anei şi darul Anei făcut Domnului. Să ne gândim: copiii
nu aparțin numai părinților. Aceștia din urmă nu sunt proprietarii copiilor
lor. Copiii sunt un dar de la Dumnezeu. Maternitatea și viața sunt un dar
divin. De aceea urmează „cântecul Anei” (1Sam 2,1-10) considerat
prototipul imnului Magnificat al
sfintei Fecioare Maria [„Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul”] (Lc 1,46-55).