Sfânta Tereza a Pruncului Isus [de Lisieux] (1873-1897), călugăriţă, doctor al Bisericii (1 octombrie)

„Am înțeles că Biserica avea o inimă și că această inimă ardea de Iubire. Am înțeles că numai Iubirea dădea vitalitate membrelor Bisericii, că, dacă Iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-și verse sângele… Am înțeles că Iubirea era totul… Atunci am exclamat: «Vocația mea este Iubirea!»” [1].

Istoricul Joseph Lortz, vorbind despre oamenii care au influențat reînnoirea Bisericii în sec. al XIX-lea, o citează și pe Tereza de Lisieux, spunând că „ea nu este acea sfântă sentimentală așa cum a fost considerată mult timp” [2]. Abia în 1956, când manuscrisele sale au fost publicate în întregime, s-a reve-lat lumii figura extraordinară a acestei femei. Fiică a timpului ei, când ateismul își făcea drum în cultura europeană, ea, deși trăia între zidurile Carmelului, „a avut – continuă Lortz – o extraordinară înțelegere pentru necreștini, pentru necredincioși și chiar pentru cei excomunicați” [3].

Tereza nu a ezitat să se așeze la masă cu cei fără credință și să-și facă propriu chinul lor. Astfel, din gaura neagră a necredinței, prin inima ei feciorelnică, prin inima ei de fecioară, strigătul îndurerat al acestui segment de umanitate urca până la ceruri.

O copilărie nevinovată

Tereza s-a născut la Alengon, în Normandia, la 2 ianuarie 1873, ca fiică a Zeliei Guerin și a lui Ludovic Martin; ea, dantelăreasă foarte apreciată și el, ceasornicar priceput. Cei doi doriseră să intre în mănăstire, dar, dându-și seama că nu acesta era drumul lor, au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut nouă fii, dar au supraviețuit doar cinci, toate fete. Tereza, ultima născută, avea mai puțin de 3 ani când viața mamei a fost atinsă de un cancer la sân. Din fericire, armonia care domnea în casa Martin între fiice și tată era așa de mare, încât mica Tereza nu a suferit nici o traumă din cauza pierderii premature a mamei. 

Sfânta Brigitta a Suediei (1303-1373), călugăriţă [23 iulie]

„Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia”^[1].

Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus

S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

Sfânta Rita din Cascia (1386-1457), văduvă, călugăriță [22 mai]

Sfânta Rita din Cascia.

„Oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt 19,29).

Tradiţia (cf. Borrelli A., www.santiebeati.it) ne povesteşte că, înclinată spre viaţa de mănăstire, a fost logodită cu un om brutal şi violent, care, convertit de ea, a ajuns apoi să fie ucis dintr-o răzbunare. Cei doi fii au jurat să-l răzbune şi Rita, nereuşind să-i liniştească, l-a rugat pe Dumnezeu să-i facă mai degrabă să moară. Când dorinţa ei s-a împlinit, Rita s-a retras în Mănăstirea augustinienelor „Sfânta Maria Magdalena”. Aici a trăit o viaţă sfântă, cu o spiritualitate aparte, în care era privilegiată pătimirea Domnului nostru Isus Cristos. Într-un extaz, ea a primit un stigmat aparte, pe frunte, care i-a rămas până la moarte. Viaţa ei de soţie şi mamă creştină, semnată de durerea şi de necazurile umane, este şi astăzi un exemplu.

Între multele lucruri neclare ce însoţesc viaţa sfinţilor, cel mai mare după moarte este unul care o priveşte pe sfânta Rita din Cascia, una dintre sfintele cele mai venerate în Italia şi în lumea catolică. Ea a fost beatificată abia după 180 de ani de la moartea sa şi proclamată sfântă abia după 453 de ani de la moarte. Aşadar, este o sfântă care a avut o cale oficială pentru canonizare foarte lentă – să ne gândim numai că sfântul Anton de Padova a fost proclamat sfânt la mai puţin de un an de la moartea sa –, dar, cu toate acestea, sfânta Rita a fost şi este una dintre cele mai invocate figuri ale sfinţeniei.

Rita are titlul „sfânta cazurilor imposibile”, adică a cazurilor clinice sau de viaţă în care nu mai există speranţă şi, prin mijlocirea ei, sunt rezolvate în mod miraculos.

Soţie şi mamă încercată

S-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat de munte la 710 m altitudine, în comuna Cascia, provincia de Perugia. Părinţii săi, Antonio Lottius şi Amata Ferri, erau deja maturi când s-au căsătorit, şi numai după doisprezece ani s-a născut Rita, ca un dar al Providenţei. Viaţa Ritei a fost o întreţesătură de fapte minunate, pe care tradiţia, din care avem puţine informaţii, ni le-a transmis; dar, ca în toate legendele, există, fără îndoială, un fond de adevăr. Se povesteşte aşadar că mama, foarte pioasă, a avut viziunea unui înger ce îi vestea graviditatea târzie, că vor avea o fiică şi că o vor numi Rita. Sub acest aspect, este o asemănare cu Ioan Botezătorul, care şi el s-a născut din părinţi bătrâni şi numele i-a fost sugerat într-o viziune.

Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625) și devoţiunea faţă de Maria, mama lui Isus

 Fratele Ieremia a avut o devoţiune deosebită faţă de Maica Domnului căreia îi spunea „Măicuţa”. Pentru el Preacurata Fecioară Maria era Corăscumpărătoarea neamului omenesc şi oriunde ar fi întâlnit icoana ei, chiar pe stradă, îngenunchea, se adâncea în rugăciune şi apoi împreună cu mulţi care-l înconjurau cântau „Salve Regina”.

Printre altele el spunea că nu trebuie doar s-o invocăm pe Maica Domnului ci şi să-i imităm virtuţile dintre care cele mai evidente erau: umilinţa, curăţia, generozitatea, prudenţa, spiritul de jertfă etc. Apoi îi descria chipul ei de mamă care se apropie de copiii ei de pe pământ şi îi ajută deoarece le cunoaşte fiecare ungher al sufletului. Marinarilor le spunea despre Născătoarea de Dumnezeu: „este steaua voastră”; bolnavilor: „este salvarea voastră”; păcătoşilor: „este avocata şi speranţa voastră”; tuturor: „Ea este Doamna şi Regina noastră”.

Atât călugărilor cât şi laicilor le recomanda să cinstească cele nouă luni de locuire a Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Mamei sale, recitând nouă „Salve Regina”: dimineaţa – de trei ori, pentru întoarcerea păcătoşilor; la amiază – de trei ori, pentru cei aflaţi în agonie şi seara – de trei ori, pentru sufletele din purgator. În acelaşi timp, această devoţiune trebuia să le obţină celor ce o practicau curăţia inimii, umilinţă adâncă şi iubire aprinsă.

Într-o noapte, pe când fratele Ieremia se ruga profund i-a apărut Preacurata Fecioară Maria cu Fiul în braţe şi scăldată în lumină. Într-un târziu, deşi nu îndrăznea s-o privească, la încurajarea ei umilul călugăr a întrebat-o:
– Stăpâna mea, tu eşti Regină şi nu porţi coroană?
– Coroana mea este Fiul meu!

Deşi fratele Ieremia a încercat să ascundă această minune a arătării Maicii Domnului nu a reuşit şi până la urmă a trebuit să dezvăluie această taină. După ce a relatat totul mulţimii aflată în stare de euforie, după ce cu toţii au intonat cântecul Salve Regina şi aceştia s-au retras, rămânând singur cu confratele său, fratele Ieremia a constatat că nu mai avea nici cingătoare, nici Rozariul de la brâu, nici bastonul iar cineva îi smulse chiar şi peticele de la haina monahală, pe care o purta de peste treizeci de ani.

Prinţesa de Bisignano, Isabella della Rovere, aflând vestea aparţiei a adus la palatul ei pe fratele Ieremia şi pe un pictor care după descrierea minuţioasă a călugărului a încercat să redea într-o pictură imaginea Preacuratei cu Pruncul în braţe. Prinţesa porunci să se facă mai multe copii care se răspândiră în tot viceregatul. Devoţiune către Maica Domnului a luat o amploare deosebită în acele locuri.

La un moment dat fratele Ieremia fiind grav bolnav, iar medicul nemaidându-i şanse de supravieţuire, a trimis să-i aducă acea icoană a Preacuratei. I s-a încredinţat voinţei sale iar a doua zi era vindecat complet, fiind din nou capabil să se ocupe de cei săraci, bolnavi şi necăjiţi.

(sursă: Fericitul Ieremia Valahul; http://www.sfinticatolici.ro/ieremia-valahul/2/).

Papa Francisc îi sătută mâinile fratelui Jean-Pierre în vizită în Maroc

Papa Francisc și fratele Jean-Pierre Schumacher, ultimul supraviețuitor din mănăstirea traipistă de la Tibhirine: papa îi sărută mâinile în caterdala din Rabat în Maroc [în nordul Africii] (31 martie 2019). Este ultimul dintre călugării trapiști ostatecii care a supraviețuit în 1996 când șapte frați au fost uciși în Algeria. [sursă: @abhoffner].

A fost ucis episcopul copt ortodox Epiphanius...

Episcopul Epiphanius cu părintele Enzo Bianchi.

A fost ucis în mod barbar episcopul copt ortodox Epiphanius, abate [egumen] a Mănăstirii Sfântul Macarie cel Mare din Egipt [Dayr Abū Maqār] (30 iulie 2018). Trupul i-a fost găsit într-o baltă de sânge, în interiorul mănăstirii, ieșind din chilioara sa pentru a merge în biserică să celebreze la începutul zilei rugăciunile de dimineață, dându-i glorie lui Dumnezeu. Episcopul a fost lovit în cap cu un obiect greu și ascuțit. 

Avea șaizeci și patru de ani. S-a născut la Tanta, este laureat în medicină. A intrat în Mănăstirea sfântul Macarie din regiunea Wadi Natrun în 1984. A fost hirotonit preot în 2002. Cercetător și temeinic studios, a lucrat la traducerea din limba greacă în arabă a diferitelor cărți ale Scripturii, participând la conferințe internaționale de studii copte la Roma în 2012. O sută de călugări din Mănăstirea sfântul Macarie l-au ales cu majoritate ca egumen [abate] la 3 februarie 2013. Episcopul Epiphanius trăia intens rapoarte de comuniune spirituală cu prieteni și comunități monastice din Biserica catolică.

Un călugăr și un copil...

„Știi ce înseamna pentru un călugăr celib,

solitar și vârstnic a strânge la piept un copil, 

o nouă viaţă, 

pe care nu a putut să-i dea naștere? 

Cu siguranţă, bucurie, 

recunoştinţă către Dumnezeu şi părinţii 

față de miracolul vieţii care continuă!” 

(Enzo Bianchi; https://twitter.com/enzobianchi7).

Comunitatea din Bose este formată din laici (călugări și călugărițe)

„Pe o colină din apropiere de orașul Biela”, scria un vizitator al comunității în 1970, „un grup de creștini de confesiuni diverse a ocupat de doi ani câteva căsuțe pe care le-a părăsit micul nucleu de locuitori migrați la oraș. Sunt case doar dacă vrem să le spune astfel: vântul bate printre crăpături iar ceața care le învăluie pare că le ascunde și le duce cu sine. Nu există nici măcar lumină electrică. Există credința paradoxală a acestor prieteni care își propun să pregătească, într-o sărăcie lucie, creștinismul de mâine” (pr. Ernesto Balducci, «Diario dell’esodo»).

Papa Francisc și Enzo Bianchi.

Potrivit sitului oficial, Comunitatea din Bose este formată din laici consacrați care, provenind din diferite Biserici creștine, îl caută pe Dumnezeu prin trăirea voturilor de ascultare, sărăcie și castitate. Înființată de Enzo Bianchi în 8 decembrie 1965, ziua încheierii Conciliului Vatican II, Comunitatea a primit aprobarea pentru prima regulă monastică în 1973, fiind recunoscută canonic de Episcopul de Biela în anul 2000 prin aprobarea statutului și a regulii monastice. Modificările statutului au fost aprobate canonic de Episcopul locului în 2010. În prezent, Comunitatea numără aproximativ 90 de membri, bărbați și femei de diferite confesiuni din mai multe țări. (sursă:  Radio Vatican - 2017).

Călugăr

 

Doamne, fă-mă călugăr
Şi cheamă-mă până la tine
Să-ţi spun adevarul
Despre marele dezastru pământesc.
Doamne, fă-mă călugăr.
Au fost haituiţi,
Au fost ofensaţi,
Dar călugării au totuşi
O oarecare liberă trecere
La vamile cerului.

Undeva, la Cheia,
Am auzit eu că există
O scară de răşină de brad
Care ajunge până la tine, Doamne,
Lasă-mă să urc şi să-ţi spun.

Voi gasi-o chiar dacă
Nu e în evidenţa primăriei din Mîneciu
O voi gasi-o după miros,
După mirosul morţilor
După mirosul viilor,
După mirosul de tămâie.

O voi gasi-o şi voi veni
Să-ţi spun ce rău e pe pământ
Să-ţi spun că-n luptele pentru dreptate
Dreptate a ieşit
Atât de zdrobitor victorioasă
Încât a devenit idee,
Nu mai are nici o realitate.

Doamne e nedrept totul,
Copiii nu mai au decât recreaţii şi examene,
Ore de clasă nu mai sunt,
Bătrânii sunt puşi la zid
Sub nişte taloane de pensii
Care sunt trase din tunuri
Ale binevoinţei generale.

În rest muncim până ne cad mâinile din umeri
Şi nu mai ştim pentru cine muncim
Mai ales că ei ne dau să facem
Lucruri pe care tot ei le considera inutile
Şi ne reproşează nouă
Că facem lucruri inutile.

Dar, în fine Doamne, primeşte-mă în audienţă
Pe mine, călugărul cel mai limbut,
Al mânăstirii tale cu 5 continente.
Hai, Doamne, fi bun şi primeşte-mă
Că, alttel, dacă întârzii,
Nu mai am pe unde urca
Vine omenirea flămândă
Să mănânce scara de răşină
Care duce la tine,
Doamne, fă-mă călugăr,
Fă-mă şi ascultă-mă
La ora când mânăstirea ta
Cu 5 continente
Şi cu 4 miliarde de prăpădiţi
Instalează ultimele arme
În clopotniţă!

 

de Adrian Păunescu

Maica Tereza, apostolul celor umili

Preasfințitul Ioan Robu și Maica Tereza de Calcutta
cu surorile ei (2-9 mai 1990).

La 4 septembrie 2016, papa Francisc a declatat-o sfăntă pe Maica Tereza de Calcutta (1910-1997). Preocupată de soatra copiilor din orfelinatele din România Maica Tereza de Calcutta a venit la București de mai multe ori, prima vizită având loc în perioada 2-9 mai 1990.

În seara zilei de 2 mai 1990 am fost cu preasfințitul Ioan Robu la aeroportul „Henri Coandă” din București; Maica Tereza de Calcutta și câteva sorori soseau de la Roma, târziu. Eu eram pe post de șofer. Ajunși la arhiepiscopie, preasfințitul le-a oferit surorilor apartamentul de sus pentru a se odihni. Dar ele au dormit pe rogojini, nu pe pat. Așa îmi aduc aminte. Monica Broșteanu i-a fost interpretă, în acele zile, Maicii Tereza, care venise în România cu planuri serioase. Știa deja că la Moreni era un cămin de copii cu handicapuri severe. A doua zi a plecat la Țuicani-Moreni, județul Dâmbovița. Pe drum s-a rugat în continuu Rozariul. Copiii aduşi de la Moreni au fost încredințați surorilor Misionare ale Carității care rămâneau în țară.

În ciuda interdicțiilor și a tuturor dificultăților din anul 1990, părintele Martin Cabalaș, parohul din Bucureștii Noi, a reușit să cumpere o casă în Chitila, cu intentia de a deschide o capelă. În mai 1990, arhiepiscopul Ioan Robu a pus la dispoziția Congregației Misionarele Carității casa și terenul pentru a-și începe opera de caritate. Maica Tereza a fost în această casă. Era preocupată pentru viitor. În partea cealaltă a străzii era o întreprindere. Maica a pus o migdăluță cu sfânta Fecioară Maria pe această clădire, încrezătoare în mijlocirea ei. Alături era un teren de două mii de metri pătrați pe care Misionarele Carității l-au cumpărat pentru a construi un cămin pentru bătrâni și copii cu handicap. 

În catedrală Sfântul Iosif, din București, Maica Tereza a tinut o conferință prin care își exprima dezacordul față de avort. Printre altele spunea: „Nu ucideți copilașii! Le rog pe toate mamele din lume: dacă nu doriți un copil, dați-mi-l mie... Eu îl doresc!” Credincioșilor români le spunea: „Voi să vă rugați. Rodul rugăciunii este adâncirea credinţei. Rodul credinţei este iubirea. Rodul dragostei este slujirea celorlalţi. Rodul slujirii este pacea!”

Maica Tereza a fost apostolul celor umili, mărturia sublimă și uimitoare a lui Cristos care continuă să aducă în lume miracolul iubirii oferite omului de Dumnezeu ca să-l salveze.

(Chinez Isidor, „Maica Tereza, apostolul celor umili”, în Actualitatea creștină, nr. 9/2016, 21); sursă: https://issuu.com/revista_ac/docs/092016).

 

Be not afraid [Nu vă temeți]

 

cântă John Michael Talbot 

 

John Michael Talbot

este  cântăreț, compozitor și chitarist american.

Talbot este un cântăreț foarte cunoscut 

în Biserica Catolică.

 

 

Be not afraid

1) You shall cross the barren desert,

but you shall not die of thirst.
You shall wander far in safety

though you do not know the way.
You shall speak your words in foreign lands
and all will understand.
You shall see the face of God and live.

[Refrain]
Be not afraid.
I go before you always.
Come follow me, and
I will give you rest.

2) If you pass through raging waters in the sea,
you shall not drown.
If you walk amid the burning flames,

you shall not be harmed.
If you stand before the pow'r of hell and death
is at your side, know that I am with you through it all.

3) Blessed are your poor,
for the kingdom shall be theirs.
Blessed are you that weep and mourn,
for one day you shall laugh.
And if wicked men insult and hate you

all because of me, blessed, blessed are you!

Un călugăr musulman [un derviș] îl adoră pe Dumnezeu numai prin dans...

 



Dervíși turci.

 

A fost întrebat odată un derviş,

un călugăr musulman,

de ce îl adoră pe Dumnezeu numai prin dans?

„Pentru că – răspunde dervişul – a-l adora pe Dumnezeu

înseamnă a muri pentru mine însumi,

iar dansul ucide eu-l din mine.

Când moare eu-l, toate problemele mor împreună cu el.

Unde nu mai este eu-l, acolo e iubirea, acolo e Dumnezeu“

 

[Anthony de Mello, Dumnezeu este acolo, afară].