† Duminica a 3-a din Post (B): Adevăratul templu? Răstignitul înviat (omilie)

Alungarea vânzătorilor din templu (1570) - de El Greco [National Gallery of Art, Washington]

Evanghelia Ioan 2,13-25: Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: “Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie”. Discipolii lui şi-au adus aminte că fusese scris: Zelul pentru casa ta mă mistuie. Aşadar, l-au întrebat iudeii şi i-au zis: “Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?” Isus le-a răspuns: “Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!” Aşadar, i-au zis iudeii: “Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu îl vei ridica în trei zile?” Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus aceasta şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus. Pe când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui, mulţi, văzând minunile pe care le făcea, au crezut în numele lui. Dar Isus nu se încredea în ei pentru că el îi cunoştea pe toţi. Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om.

Omilie

 

În acest episod al evangheliei după Ioan (In 2,13-25) uimeşte gestul foarte polemic al lui Isus: „a făcut un bici, i-a alungat pe toţi din templu, răsturnând la pământ tejghelele schimbătorilor de bani”. Nu cred că acest gest vrea să însemne că actul de cult trebuie să se desfăşoare cu demnitate: nu cu zgomotul pieţii dar în tăcere şi reculegere. Este prea puţin. Gestul polemic al lui Isus face trimitere la profeţi, care au polemizat adesea cu templul şi cu cultul care se desfăşura în templu, nu ca să-l suprime, dar ca să-l purifice. Profeţii aminteau continuu că cultul nu este numai adoraţie: este în acelaşi timp misiune şi convertire. Cu atât mai mult este adevărat cu cât elementul esenţial al cultului la templu era ascultarea Cuvântului, iar aceasta angaja viaţa. Mai ales profeţii aminteau că în templu este întâlnit Dumnezeu cel viu: nu un Dumnezeu închis în templu şi preocupat de sine, dar un Dumnezeu interesat de ceea ce are loc afară.

 

Dar evanghelistul Ioan nu se mulţumeşte să ni-l prezinte pe Isus care, în felul profeţilor antici, ne cheamă la adevăratul cult. Afirmă că Isus – şi exact Cristos mort şi înviat – este adevăratul templu: „El vorbea despre templul trupului său”. Ce înseamnă a afirma că Isus este adevăratul templu? Dublă era semnificaţia templului în Vechiul Testament: locul întâlnirii cu Dumnezeu şi locul de adunare a triburilor. Aşadar o dimensiune verticală şi una orizontală. Isus este exact aceasta, afirmă evanghelia lui Ioan. În el putem face o adevărată experienţă despre Dumnezeu şi în el putem face o autentică experienţă de fraternitate.

 

A-l întâlni pe Dumnezeu este dorinţa întregii Biblii, întrebarea care o parcurge de la un capăt la altul: unde şi cum pot să-l întâlnesc pe Domnul? În Isus, răspunde Ioan. Lui Filip care îi cerea „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl!”, Isus îi răspunde: „De atâta timp eşti cu mine şi încă nu ştii? Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14,8-9). Iar dorinţa Bibliei (şi a fiecărui om) mai este şi alta: să iasă din risipire şi să se întâlnească împreună, să renunţe la contrapoziţii şi să trăiască precum fraţii. Dar unde şi cum este posibil? În jurul lui Isus şi a Crucii sale, răspunde Ioan: „Când voi fi înălţat de la pământ, adică pe Cruce, îi voi atrage pe toţi la mine”. „Toţi” înseamnă universalitatea cea mai completă. Iar „a atrage” nu înseamnă o forţă care te constrânge, dar o frumuseţe care te încântă. Răstignitul înălţat descoperă că iubirea care de atâtea ori apare învinsă este în realitate victorioasă, capabilă chiar să învingă moartea. Aceasta este vestea cea bună pe care orice om ar voi s-o audă totdeauna.

 

(pr. Bruno Maggioni  [19.03.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=6659).

 

 

 

 

Crux

Crucifix - de Dali Salvator

Nu știu dacă atunci

Când am deschis ochii
Pentru prima dată
M-a întâmpinat imaginea crucii.

 

Dar știu că deschizându-i

În casa noastră de la țară
Am văzut crucea:
Mai întâi la pieptul mamei
Apoi pe unul din pereți
Așezată era și la ieșire, lângă ușă.

 

Apoi am văzut-o făcută

Cu pietate de mâna dreaptă a mamei.
Am descoperit-o mai târziu în ochii ei
Și nu de mult am recunoscut-o
În inima ei.
Pe mama am știut-o totdeauna
Nedespărțită de cruce.

Doamne, nu știu dacă-mi place crucea,

Cred că nu…
Dar pot să-ți spun, că mă atrage,
Cu atât mai mult cu cât
O refuz mai mult.

Ne place crucea:

O facem cu evlavie – când suntem mici
O dăltuim frumos în aur sau argint
O sculptăm minunat în orice lemn
O așezăm la gât, pe perete sau în birou
Oricum, vrem s-o avem cu noi.

Când începem să cunoaștem ce e crucea:

Începem să o evităm
O luăm de la gât (de pe umeri)
O scoatem din cameră, de la birou
Observăm că incomodează
O urcăm în mașină și-o îngrămădim
În cimitir lângă alte cruci îngramădite.

Când începem să experimentăm crucea

Ne scandalizăm, ne rușinăm de ea,
Ne plângem de suprapovară
Reacționăm – poate înjurând-o –
O punem într-o navă cosmică
Și Ți-o expediem Ție, Doamne!
Ești singurul care a-i acceptat-o…


Doamne, ce ne vom face fără cruce?

de pr. Lucian Farcaș - „Chemări lăuntrice” [1990]
  

 

A învins slăbiciunea (3)

 

Stațiunea a XII-a: Isus moare pe cruce – de De Grazia

 

Oamenii de știința s-au străduit, timp de secole, și încă nu sunt cu toții de acord, să reconstituie itinerarul exact străbătut de Cristos pe via dolorosa. Drumul actual, prin acei suks din Ierusalim, nu este convingător pentru toți.

 

Să lăsăm arheologilor cercetările și pietrele lor.

 

Fiecare dintre noi are posibilitatea să reconstruiască, cu o extremă precizie, parcursul „Căii Crucii”. De-a lungul drumurilor pe care le străbatem în fiecare zi. Drumurile muncii, ale întâlnirilor, ale grijilor de fiecare zi.

 

Păcat și răscumpărare

mizerie și mântuire

violență și afecțiune

oboseală și generozitate

lașitate și reconfortare

insulte și compătimire

trădări și prietenie

calcule și capacitate de a se compromite

duritate și bunătate

fragilitate și milostivire

fugă și întoarcere

obrăznicie și căință

ticăloșii și lacrimi.

 

Iată care este „Calea Crucii” pentru mine, astăzi.

 

Iată itinerarul exact – fără îndoială, spre dezamăgirea tuturor arheologilor din lume – pe care el continuă să-l străbată.

 

Unul ar putea să caute și printre pietre, ca să descopere locul pe unde el a trecut.

 

Eu deschid ochii pe drumul meu, ca să-l văd când trece.

 

(Pronzato A., La Via Crucis. Preghiera di chi soffre.Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1990; Pronzato A., La Via Crucis. Rugăciunea celui care suferă. Trei itinerare, Sapientia, Iași 2002, p. 87-88; trad. pr. Iosif Martin).

A învins slăbiciunea (2)

 

Stațiunea a XI-a: Isus este răstignit pe cruce - de De Grazia

 

„Calea Crucii” – una dintre practicile cele mai discreditate ala vieții religioase din zilele noastre. E în desuetudine. E inutil a nega aceasta. E de-ajuns să intri în oricare biserică, să asiști la anumite celebrări sărace, ca să-ți dai seama.

 

De ce?

 

Înainte de toate, există acea denumire de „exerciții pioase” care face pe unii oameni să strâmbe din nas. „Pios” ar presupune ceva rezervat persoanelor devastate. Ca și cum străinii cei „neobișnuiți” cu practicile religioase, ar fi excluși, sau cel mult tolerați.

 

Nimic din toate acestea.

 

„Calea Crucii” este mai ales pentru cei  păcătoși. E a celor păcătoși. Cristos a venit să caute și să mântuiască „ceea ce era pierdut”. Și eu îl voi întâlni în măsura în care mă simt pierdut, în măsura în care sunt conștient că trebuie să fiu mântuit. Într-un cuvânt, în măsura în care mă recunosc păcătos.

 

„Calea Crucii” devine, astfel, locul de reîntâlnire al celor păcătoși, pentru colocviul celor fugari, strada celor care vor să cadă în cursa milostivirii.

 

Cei drepți, aceia care consideră că nu au nevoie să fie mântuiți, nu vor reuși niciodată să trăiască în toată profunzimea aventura acestei „practici”. Pentru ei va fi doar un „exercițiul pios”, ceva care trece pe la periferia existenței lor, fără să fie angrenată întreaga persoană în dimensiunile sale cele mai autentice. Un fel de lux spiritual. Luxul care consimte la o emoție epidemică. Luxul care legitimează indignarea pentru păcate. Ale altuia.

 

Mai există un motiv care explică puțină simpatie pentru această „practică”. „Calea Crucii”, de obicei, este legată de trecut și de un loc sacru bine determinat: biserica.

 

Se limitează să ne amintească evenimentele trecutului.

 

Ne mișcă încă ceea ce a făcut Isus, ceea ce i s-a întâmplat, ceea ce a suferit.

 

Nu ne vine în minte de a sublinia actualitatea pătimirii, faptul că chiar și astăzi își poartă crucea și este condamnat, luat în râs, alungat, insultat, răstignit, dezbrăcat.

 

„Calea Crucii” este, probabil, singurul „exercițiul de pietate” în care sunt permise distracțiile. Ba chiar acestea sunt necesare. Vreau să spun „distracțiile” despre prezent, despre actualitatea pătimirii lui Cristos, despre contemporaneitatea protagoniștilor săi.

 

O dată forțare limitele timpului, sunt în mod necesar forțate și cele ale spațiului.

 

„Calea Crucii” nu se face numai în biserica, trecând  mai mult sau mai puțin distrați, mai mult sau mai puțin mecanici, de la o stațiune la alta conform itinerarului desemnate de icoanele atârnate de perete.

 

„Calea Crucii” intersectează strada vieții mele, căile zilei mele. Diferitele stațiuni pot fi așezate chiar și în afara bisericii. Un spital, pagina deceselor din ziar, fabrica, o scrisoare, o întâlnire, un „caz deosebit”, un incident, un rău întâmplat, izbucnirile unui nebun, un blestem, scâncetul unul muribund, o știre care sosește din continentele foametei, neliniștea unei mame, o nedreptate: iată diferitele stațiuni ale „Căii Crucii” de afară.

 

Și ca să fie completă, e suficientă să adăugăm: evadările noastre zilnice, lașitățile noastre, slăbiciunile noastre, ipocrizia noastră, egoismul nostru, păcatele noastre, necazurile noastre. Și de asemenea: compătimirea noastră de a ne opri, de a da o mână de ajutor.

 

Acum am construit într-adevăr „Calea Crucii”, pe realitatea vie a vieții noastre, a existenței noastre zilnice.

 

(Pronzato A., Via crucis oggi. Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1984; trad. I. Chinez și D. Mare – „Chemări lăuntrice” [1989] – Catedrala „Sf. Iosif” București).

 

„Fața nevăzută a homosexualității” - de Virgiliu Gheorghe, Andrei Dîrlău

 

Volumul de faţă constituie un nou semnal de alarmă pentru lumea românească, dar şi pentru restul lumii. O excepţională monografie a fenomenului homosexualităţii şi a mişcărilor pro-homosexualitate din ultimele patru decenii, cartea Faţa nevăzută a homosexualităţii, printr-o minuţioasă documentare, scoate la iveală adevăruri ştiinţifice care aruncă în aer întregul edificiu ideologic pe care se sprijină propaganda homosexualităţii astăzi.

 

Lucrarea se justifică mai ales în contextul actual, în care homosexualitatea nu mai poate fi considerată doar o problemă a unui grup de persoane, ci constituie deja unul dintre elementele dominante ale ideologiei zilei, impus legislativ în tot mai multe ţări ale lumii, într-o polemică deschisă faţă de familie şi credinţa creştină.

 

Cel mai îngrijorător ni se pare însă faptul că tot mai mulţi copii şi tineri din familiile creştine, botezaţi în numele lui Cristos, riscă azi să adopte un comportament homosexual, pătându-şi haina botezului, căzând din sistemul moral al Bisericii creştine şi riscând, de asemenea, toate bolile şi suferinţele descrise în această carte. Ei devin astfel victime ale unui context ce favorizează şi chiar cultivă tulburările identităţii de gen (atac frontal şi lipsit de scrupule la adresa antropologiei creştine), abuzurile sexuale şi homosexuale şi alte asemenea fenomene prezentate cu multă acribie ştiinţifică pe parcursul cărţii. Spunem că aceşti tineri pot ajunge victime în primul rând pentru că, sub presiunea dezinformării şi a manipulării mediatice, ei nu au nicio idee despre bolile şi suferinţele ce-i aşteaptă dacă vor urma calea homosexualităţii. În acest sens, prezenta carte putem spune că li se adresează în primul rând lor, ca şi tuturor celor care şi-au însuşit deja acest stil de viaţă, cu tot ceea ce presupune el.

 

[...]

 

Considerăm că volumul de faţă constituie una dintre cele mai importante mărturii ale iubirii faţă de om, faţă de omul aflat într-o cumpănă a vieţii, faţă de omul care a fost sedus sau a alunecat pe căile homosexualităţii.

 

Dimpotrivă, cei care se străduiesc să demonstreze faptul că homosexualii nu au un comportament patologic, ci că stilul lor de viaţă reprezintă o alternativă cât se poate de normală la heterosexualitate, credem că sunt principalii duşmani ai omului – şi mai cu seamă principalii duşmani ai homosexualilor înşişi. Credem că numai adevărul poate să-i ajute pe aceştia din urmă să depăşească uriaşa suferinţă pe care le-o provoacă stilul de viaţă homosexual la care s-au lăsat atraşi. Iar acest adevăr le vine în întâmpinare astăzi mulţumită efortului excepţional al celor doi autori, Virgiliu Gheorghe şi Andrei Dîrlău.

 

(sursa: http://www.culturavietii.ro/2015/01/08/aparitie-editoriala-fata-nevazuta-homosexualitatii-ed-christiana-2014/).

 

A învins slăbiciunea [1]

Via Crucis by DeGrazia Gallery

 

Nu există nici o îndoială. Primul lucru pe care l-a învățat omul a fost fugă.

 

Primul „viciu congenital” manifestat de animalul rațional? Mai curând straniu: și-a întors spatele.

 

Prima fugă a avut loc, acolo, în paradisul pământesc. Chiar Adam a fost primul „fiu risipitor”. Și-a făcut acolo în grabă bagajul bunurilor care îi „aparțineau” – încredibilul, minunatul patrimoniul care se afla în mâinile imprevizibulul – și s-a dus. Rușinat și nerăbdător, neliniștit și mânios ca toți fugarii.

 

A întors spatele Aceluia a cărui sigiliu – „chipul și asemănarea” – în ciuda a toate, îl purta în trupul său.

 

Refuza conversația cu Dumnezeu.

 

Dezerta de la prietenia sa. Spunea «nu» dragostei sale.

 

Unde mergea?

 

Foarte departe…

 

Sunt distanțe exprimate în kilometri.

 

Dar mai sunt distanțele inimii, ale refuzului, ale indiferenței, ale urii.

 

Numai aceasta sunt cu adevărat amețitoare.

 

Se poate trăi chiar cot la cot cu cineva, astfel încât să-i simți umărul alături, să-i asculți răsuflarea… inima însă are proprietatea de a crea o distanță de abis.

 

„A mers într-o țară străină și acolo și-a risipit averea” (Lc 15,13).

 

Omul, acest dpecialist în fugă.

 

Omul, acest inventator al refuzului.

 

Omul, acest creator de distanțe.

 

Omul, acest risipitor.

 

Cel puțin, fiul risipitor a avut curajul să facă bilanțul fugii sale: „Aici mor de foame” (Lc 15,17).

 

Omul, în schimb, în mod normal are curajul de a-și deschide bagajul și da a face inventarul a ceea ce i-a mai rămas și de a denunța ceea ce a pierdut. Îi este teamă să evalueze urmările fugii sale.

 

Întorcându-și spatele Creatorului, s-a trezit departe de Dumnezeu, departe de ceilalți, departe mai ales de sine însuși.

 

De fapt unde se află? Nici o busolă, nici o hartă geografică nu este în măsură să-i precizeze… „Într-o țară îndepărtată”.

 

Mai bine să nu cauți.

 

Mai bine să nu te gândești la ea.

 

Mai bine să nu desfaci acea legătură și să joci rolul marelui domn, în timp ce tu ești un vagabond constrâns să cerșești, să îmbuci cele mai vulgare surogate ale iubirii.

 

Totdeauna există străzi la dispoziția fugii mele. Înainte așadar fără remușcări prea mari.

 

„Amo, ergo sum”, a fost înlocuit cu „fug… deci trăiesc”.

 

 

Însă acesl Cineva nu s-a resemnat cu fuga mea. Nu a primit să rămână „sărăcit” de om. Nu a contenit cu propunerile de iubire. Nu și-a închis iubire în casa de fier.

 

Dumnezeu a plecat în căutarea omului. L-a spionat, l-a urmărit, l-a hărțuit fără oboseală, neînduplecat.

 

Putea să-l ajungă cu plasa puterii.

 

A preferat săia calea chinuitoare a slăbiciunii.

 

Iată ce este „Calea  Crucii”…

 

Este calea unde sfârșește fuga mea.

 

Este calea unde Dumnezeu, în sfârșit, îl ajunge pe om.

 

Paradoxul acestei minunate „acțiuni de recuperare”. Dumnezeu învinge cu slăbiciune. Dumnezeu este puternic, irezistibil, tocmai atunci când se lasă în voia oamenilor. „Isus s-a lăsat în voia lor” (Lc 23,25).

 

Eu fug, repede, ușurel, fără greutate (au risipit totul…). Și Dumnezeu mă ajunge din urmă, clătinântu-se sub greutatea unui instrument care se cheamă cruce.

 

El știa unde să dea de urma mea. A venit să mă afle pe „Calea Crucii”, acolo unde este reședința mea. Domiciliul tuturor păcătoșilor ca mine.

 

Da! Cristos știa unde să mă găsească, unde să ne găsească. Pe strada care adăpostește pe toți cei fugari.

 

„Calea Crucii” este locul de întâlnire al „capturării”, al recuperării, strada unde s-a fixat întâlnirea cu mântuirea.

 

E imposibil să reziști puterii slăbiciunii unui Dumnezeu.

 

Fuga s-a sfârșit, într-adevăr.

 

Am fost „prins” tocmai pe strada casei mele.

 

(Pronzato A., Via Crucis oggi. Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1984; trad. I. Chinez și D. Mare – „Chemări lăuntrice” [1989] – Catedrala „Sf. Iosif” București).

 

1 martie - semn că primăvara a sosit...

 

 

 

 

Concertul primăverii

de George Cosbuc

 

 

 

Chiar acum din crâng venii
- Şi c-o veste bună!
Iarăşi e concert, copii;
Merg şi eu, şi tu să vii,
Mergem împreună.

Vrei programă, lămurit?
Stai puţin să caut.
Cucul, un solist vestit,
De printr-alte ţări venit
Va cânta din flaut.

Cântăreaţa dulce-n grai,
Cea numită „perla
Cântăreţilor din mai“
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.

Va-ntona apoi un psalt
„Imnul veseliei“
Corul dintr-u fag înalt.
Vor cânta-n sopran şi-n alt
Graurii câmpiei

Turturelele-n tenor,
Şi-alte voci măiestre,
Toate după glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,

Voci de gaiţe cari fac
Să scoboare ploaia,
Şi-ntr-o scoarţă de copac
O să bată tica-tac
Tactul gheunoaia.

Iar naţionale-apoi,
Cobze şi-alte hanguri,
Glas de fluier şi cimpoi
Pitpalaci şi cintezoi
Şi-un taraf de granguri.

Se vor pune-apoi pe joc
Până chiar şi surzii,
Când vor prinde dintr-un loc
Să ne cânte hori cu foc
Din tilincă sturzii.

Vom cânte şi noi ce-om şti,
Cântece din carte.
Şi, de va putea veni
Vântul, şi el va doini,
Că e dus departe.

Cine-i contra, să-l vedem,

Ca să-l știe soții!

De-aveți chef, tovarăși, blem -

Ura-n cer! Cu toții-avem,

Mergem dar cu toții!