† Duminica a 11-a de peste an (B): Speranţă împotriva speranţei (omilie)

 

Evanghelia Marcu 4,26-34: Şi spunea: “Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerişului”. Apoi le-a spus: “Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui”. Şi cu multe parabole ca acestea le vestea cuvântul după cum erau în stare să înţeleagă. Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte.

Omilie

Când Isus a plecat de la apostolii săi în ziua de înălţarea, el le-a promis să fie cu ei în toate zilele până la sfârşitul lumii. În unele zile putem avea probleme de credință. Citind ziare, informaţii de la televiziune ne zic contraru. Atunci se ajunge să ne întrebăm: unde eşti tu, Doamne, când se ucide peste tot, când epidemiile care duc la decese groaznice, când există atâtea persoane înfometate aruncate pe străzi?

Acest strigăt de disperare era a locuitorilor de Ierusalim. Deportaţi în exil departe de casă, sunt complet descumpăniți. Oamenii par a fi condamnaţi la distrugere. Profetul Ezechiel a asistat la căderea țării sale. Dar el anunţă poporului său că nimic nu este pierdut. Ceea ce este o minusculă îmbobocire va da în muguri și va deveni copac mare. Cei care sunt total distruși, Dumnezeu le va face să trăiască în mod minunat. Profetul găsește cuvintele potrivite că să dea curaj şi speranţă poporului său. Ura, violenţa şi rău nu poate să aibă ultimul cuvânt. Iubirea va triumfa. Este o bună vestire pentru noi cei de astăzi. Nimic nu ar zgudui credinţa noastră în Dumnezeu mântuitorul.

Este, de asemenea, speranţă de care ne vorbeşte Paul în Scrisoarea a doua către Corinteni (în lectură a doua). Primii ani de creştinism au fost marcați de persecuţi. Apostolul Paul a întâlnit numeroase dificultăţi în slujirea sa. El a avut impresia că a coborât moartea. Dar are ferma certitudinea că prin toate acestea viața reala încearcă să germineze. Domnul ne pregăteşte o casă veşnică. Va oferi coroana gloriei celor care vor împlini această cursă până la capăt. Acest mesaj de îmbărbătare este o veste bună pentru creştini de astăzi. Dacă rămânem ataşi de Cristos, nimic nu ne poate despărţi de iubirea lui.

Evanghelia după sfântul Marcu se adresează creştinilor dezorientați. Întrebarea lor este din toate timpurile: în lumea asta în care totul merge rău, unde este Dumnezeul nostru? Ce s-a întâmplat cu promisiunile lui Cristos? Cum să păstrăm credinţa în fața tuturor acestor violenţe? Sfântul Marcu le amintește cuvintele lui Isus de pe vremuri. El le vorbeşte despre acestă sămânţă care germinează şi creşte singură. Dar între însămânţare şi seceriş este mult timp. Este un mod de a spune că Împărăţia lui Dumnezeu este în gestaţie (n.t. perioadă de elaborare a unei noi situații). Recolta va veni dar va fi pentru mai târziu. Dumnezeul nostru pare să fie absent, dar acţiunea sa este discretă și eficientă.

Cu ochii şi urechile noastre, putem şti ce se întâmplă în lume. Dar pentru a recunoaște acţiunea de Dumnezeu, trebuie ochiul credinţei. Asemenea ucenicii din Emaus, noi recunoaştem prezenţa lui Cristos când el explică Scripturile şi când împărtăşeşte cu noi pâinea euharistică. În el viaţa noastră întreaga găseşte sensul său. Vom descoperi că chiar şi în cele mai rele încercări, Dumnezeu nu ne-a abandonat niciodată.

Concret, noi credem că Dumnezeu acționează când duşmani în cele din urmă vorbesc, când bărbaţi, femei şi copii ies din cercul infernal de resentimente şi violenţă pentru a face gesturi de pace şi reconciliere. Dumnezeu acționează când oamenii de știință inventează moduri noi de a combate bolile. El este prezent atunci când echipele sunt organizate pentru a vizita bolnavi sau prizonieri. Noi suntem martori că persoanele fără adăpost ajung să lanseze ziare care dau înapoi demnitatea celor excluși pe punctul de a se prăbuși. Astfel semne de prezenţa lui Dumnezeu sunt numeroase. Suntem ca țărani din parabolă. Lucrurile se întâmplă și în cazul că noi  nu ştim nimic şi în cazul când noi înțelegem cum se întâmplă.

Atunci când noi vedea că viaţa germinază, este Dumnezeu care e acolo și acționează. Într-o zi, Isus a spus că el a venit pentru ca toți oamenii să aibă viață și s-o aibă din plin. A trăi este a face, a acționa în anumite momente, a dormi. Că noi dormim sau că ne trezim, sămânța germinează. Pâna la seceriș, trebuie să avem răbdare şi încredere mai presus de toate. Am făcut ceea ce am avut de a face.

La tine, Doamne, este jocul. Tu mi-ai cerut să semăn grăunțele iubirii, a dreptății, a păcii, a reconcilierii... Dar tu dai seminţei să crească şi să dea rod.

Fără a te vedea, Doamne, noi credem. Dă-ne răbdarea de a persevera în construirea unei lumi mai drepte, mai solidare și mai fraterne. Că viaţa noastră unită ca a ta să contribuie la împărăția ta în lumea de astăzi. Amin.

(pr. Jean Compazieu [05.06.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5225-homelie-du-11eme-dimanche-du-temps-ordinaire-14-juin/).

Sfântul Anton de Padova (film – tradus în românește) [video]

 

Sfântul Anton de Padova (1195-1231), preot, doctor evanghelic

“Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului” (Anton de Padova, Discursuri, I).

 

Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.

 

Un sfânt universal

 

Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: “Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

 

Pe de altă parte, nu există lucru mai admirabil decât că devoţiunea acestui sfânt a depăşit demult graniţele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocşilor, budhiştilor şi musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populaţia, fără deosebire de credinţă religioasă, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecătoare, vine în întâmpinarea durerilor şi aşteptărilor omenirii din toate timpurile. Chiar şi pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fără sfârşit şi, uneori, chiar lipsite de simţ critic.

† Presfânta Inimă a lui Isus: Dumnezeu este un tată - are o inimă (omilie)

Presfânta Inimă a lui Isus  - de Joseph Fanelli

Inima se zvârcoleşte în mine.

 

Lectura – Osea 11,1.3-4.8c-9: Aşa spune Domnul: „Când era tânăr Israel, îl iubeam şi din Egipt l-am chemat pe fiul meu. Eu l-am învăţat pe Efraim să meargă; ei îl luau pe braţele lor şi nu au cunoscut că eu i-am vindecat. Cu legături omeneşti îi trăgeam, cu corzi de iubire. Am fost pentru ei precum cei care îi ridică jugul pe umeri, deşi eu mă înclinam asupra lor ca să-i hrănesc. Inima se întoarce în mine şi măruntaiele mele se încălzesc împreună. Nu voi face după mânia mea aprinsă, nu-l voi nimici pe Efraim, pentru că eu sunt Dumnezeu, şi nu om, Cel Sfânt în mijlocul tău: nu voi veni împotriva cetăţii”.





 

Omilie

 

Ce este „inima” în limbajul curent? Este locul de unde izvorăsc sentimentele noastre: iubire şi ură, răzbunare şi iertare, iluzii şi deziluzii... La acest nivel, cuvântul „inimă” este des folosit, poate prea des, că se abuză de el.

Solemnitatea de astăzi ne face să descoperim însă sensul biblic la inimii, cu dimensiuni mai profunde şi teologice decât cele ale sentimentului. Descoperim inima lui Dumnezeu care „se zvârcoleşte” (lectura I: Os 11,1.3-4.8-9)...

Fragmentul aparţine părţii a doua din cartea lui Osea. În fragmentul precedent profetul a comparat Israelul cu o vie: acum îl descrie ca pe un copil mic, enumerând atenţiile pe care i le arată Dumnezeu.

Dumnezeu este plin de sentimente delicate faţă de poporul său: imaginile sunt luate din viaţa de fiecare zi: „l-am iubit pe Israel de când era copil”, „eu l-am învăţat să meargă ţinându-l cu mâinile mele”, „l-am condus cu bunătate, cu legături de gingăşie, l-am tratat ca un părinte care îşi ridică odorul la obraz, m-am aplecat asupra lui dându-i de mâncare”.

„De când Israel era copi”: Dumnezeu a iubit pe poporul său de la începutul vieţii sale ca naţiune, căci s-a născut ca naţiune o dată cu ieşirea din Egipt.

„M-am aplecat asupra lui”: şi în Orient cei mici stăteau cu plăcere pe pământ, astfel că tatăl pentru a-l lua în braţe trebuia să se aplece.

– Este scoasă  în evidenţă providenţa divină care urmează poporul său chiar de la început şi nu-l părăseşte niciodată, în orice împrejurare fericită sau nefericită.

– La sfârşitul lecturii este scoasă în evidenţă diferenţa dintre iubirea lui Dumnezeu şi iubirea omului:

– omul trădează: Dumnezeu îşi menţine iubirea de-a lungul anilor;

– omul uită uşor: Dumnezeu îşi aminteşte şi rămâne fidel;

– omul trece de la iubire la ură: Dumnezeu în mod constant îşi arată afecţiunea faţă de popor, chiar şi atunci când acesta nu ar merita-o deloc;

– omul este egoist: Dumnezeu are grijă mai mult decât oricare dintre mame şi aceasta până la sfârşitul timpurilor când va veni să-l dea pe „propriul său Fiu unul-născut” oamenilor.

Devoţiunea faţă de Inima preasfântă a lui Isus nu trebuie considerată una dintre multele „devoţiuni”. Căci ea rezumă într-o formă foarte realistă iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, scoţând în evidenţă „inima” care în limbajul modern este considerată sediul oricărei afecţiuni. Și noi spuneam: „Te iubesc din toată inima”, s-au expresii similare; apoi avem cântece pe care le auzim mereu la radio şi televiziune, în care inima este partea sa importantă. Acest mod de a vorbi oamenilor, ales de Dumnezeu într-un timp cum este acesta al nostru – în care un rol important este dat inteligenţei şi raţiunii – este unul din acele moduri pe care l-a urmat Dumnezeu în mod constant de-a lungul secolelor, adaptându-se uzanţelor şi obiceiurilor poporului evreu înaintea popoarelor occidentale, astfel încât condiscendenţa sa faţă de omenire să apară mereu iluminată de o iubire fără margini.

Preocuparea preasfintei Inimi de fapt nu este decât aceasta: să arate că iubirea arzătoare – de care ne-a dat exemplu fără egal prin moartea sa pe cruce –  nu numai că nu a scăzut, dar chiar caută în fiecare timp şi epocă forme mai adaptate pentru a se arăta, pentru a se face tot mai convingătoare şi, deci, să-i determine pe oameni să corespundă acestei iubiri.

Acele renumite „promisiune” ale sale făcute celor care o cinstesc în primele vineri ale lunii trebuie  considerate în acest spirit. Departe de a reprezenta un fel de asigurare sau garanţie de intrare in paradis, aceste promisiuni vor să ne arate insistenţa cu care Dumnezeu îl urmăreşte pe om şi vrea să-l salveze. A convinge pe un creştin să se împărtăşească timp de nouă vineri a întâia înseamnă a-l purta la o familiarizare cu sacramentele pe care mai înainte le neglija, înseamnă a-l pune mai des în contact cu iubirea lui Dumnezeu care iartă şi se dăruieşte. Astfel, obişnuit să priviească mereu spre iubirea infinită a lui Dumnezeu – iar Inima preasfântă este imaginea concretă a acestei iubiri – formează în sufletul lui gândul şi mentalitatea că Dumnezeu este un tată care doreşte afecţiunea noastră şi e gata să ne primească în braţele sale în orice moment când ne îndreptăm spre el.

Acesta este scopul devoţiunii către Inima lui Isus: să marcheze în inima noastră încrederea în Dumnezeu în ciuda tuturor. Această dispoziţie – încrederea – îngăduie iubirii divine să ne salveze, aproape fără ca noi să ne dăm seama.

 

(pr. Isidor Chinez, Predicile mele).

Străinul

Un Străin mi-a scris o scrisoare. Nu despre Europa îmi scrie Străinul acesta, nu despre Moise, nici despre marii şi nici despre micii profeţi, nu despre Împăratul Rusiei sau despre Ţarul Ivan cel Groaznic, spăimosul său strămoş. Nu despre Primar sau despre ciubotarul, vecinul lui, nu despre oraşul din apropiere, nici despre oraşele depărtate; şi nici pădurea cu multele ei căprioare, şi în care eu mă pierd în fiecare dimineaţă, nu apare în scrisoarea lui. Nici nu-mi povesteşte nimic despre măicuţa sau despre surorile lui, care desigur că or fi măritate demult. Poate că şi măicuţa lui e moartă, cum ar putea fi altfel, dacă într-o scrisoare de patru file n-o găsesc pomenită nici o singură dată! El îmi dă o dovadă de mult, mult mai mare încredere; mă face fratele lui, îmi vorbeşte de necazul lui.

Seara Străinul acesta vine la mine acasă. Eu aprind lampa, îl ajut să-şi scoată mantaua şi-l rog să bea ceai împreună cu mine, pentru că este tocmai ora la care eu îmi beau în fiecare zi ceaiul. Şi la vizita unui om atât de apropiat nu trebuie să-ţi impui nici o oprelişte. Când vrem, tocmai, să ne aşezăm la masă, bag de seamă că oaspetele meu este neliniştit; chipul lui e plin de spaimă şi mâinile îi tremură. – Ai dreptate, îi spun eu, e aici o scrisoare pentru dumneata. Şi apoi vreau să-ţi torn ceaiul. – Vrei şi zahăr sau poate lămâie? Am învăţat în Rusia să beau ceaiul cu lămâie. Vrei să încerci? Pe urmă aprind o lampă şi o aşez într-un colţ îndepărtat, ceva mai sus, astfel încât în cameră să rămână o lumină de amurg, doar ceva mai caldă decât înainte, o lumină mai roşiatică. Şi atunci şi chipul oaspetelui meu pare să fie mai sigur, mai cald şi cu mult mai cunoscut. Îl mai salut încă o dată cu cuvintele: – Ştii te-am aşteptat multă vreme. Şi înainte ca Străinul să aibă timp să se mire, îi explic: – Ştiu o poveste pe care nu o pot povesti nimănui altcuiva decât dumitale; nu mă întreba de ce, spune-mi numai dacă stai comod, dacă ceaiul e de ajuns de dulce şi dacă vrei să asculţi povestea asta. Oaspetele meu a trebuit aici să surâdă. Pe urmă a răspuns simplu: – Da. – La toate trei întrebările. – Da? – La toate trei.

Ne-am rezemat atunci amândoi deodată în scaunele noastre, astfel încât chipurile să ne fie umbrite. Eu mi-am aşezat pe masă paharul cu ceai, m-am bucurat văzând cum strălucea auriul ceaiului, am uitat încet de această bucurie şi am întrebat deodată: – Îţi aminteşti încă de Bunul Dumnezeu?

Străinul a stat pe gânduri. Ochii săi se adânceau în întunecime şi cu punctele lor mici de lumină din pupile semănau cu două alei lungi de frunziş, boltite într-un parc, asupra cărora se aştern, luminoase şi mari, vara şi soarele. Şi acestea încep tot astfel, cu o amurgire rotundă, se alungesc apoi într-o întunecime tot mai strâmtă până la un punct depărtat, licăritor: ieşirea dincolo, într-o zi poate încă şi mai luminoasă. Recunoşteam senzaţia aceasta, şi el spuse, ezitând, şi ca şi cum s-ar fi slujit doar fără bucurie de vocea sa: – Da, îmi mai amintesc încă de Dumnezeu. – Bun, i-am mulţumit eu, căci tocmai despre el e vorba în povestea mea. Dar înainte, mai spune-mi încă: – Dumneata stai câteodată de vorbă cu copiii? – Mi se întâmplă, aşa, în trecere cel puţin… – Poate că îţi este cunoscut că Dumnezeu, ca urmare a unei neascultări urâcioase a mâinilor sale, nu ştie cum arată la drept vorbind omul? – Am auzit odată undeva spunându-se asta, dar nu ştiu de la cine, mi-a răspuns oaspetele meu şi vedeam amintiri nelămurite trecându-i pe frunte. – N-are importanţă, l-am tulburat eu, ascultă acum mai departe. Multă vreme a îndurat Dumnezeu nesiguranţa aceasta. Căci răbdarea îi e la fel mare ca şi puterea. Odată însă, când nori groşi se aşternuseră de multe zile între el şi pământ, astfel încât abia mai ştia dacă nu le visase, doar, pe toate: lumea, şi oamenii, şi timpul, îşi strigă mâna dreaptă, care de atâta vreme fusese izgonită şi se ascunsese din faşa chipului său şi care se pierduse în lucruri mici şi fără importanţă. Ea se grăbi, supusă, să-i vină înainte, căci credea că Dumnezeu vrea să o ierte în sfârşit. Când Dumnezeu o văzu astfel stându-i în faţă în toată frumuseţea, tinereţea şi puterea ei, era înclinat să o ierte. Dar se răzgândi la timp şi-i porunci fără să o privească: – Te duci acum jos, pe pământ. Iei înfăţişarea pe care o vezi la om şi te aşezi, goală, pe un munte, astfel încât eu să te pot vedea acolo. Îndată ce ajungi jos, te duci la o femeie tânără şi-i spui aşa, dar foarte încet: Aş vrea să trăiesc. Întâi are să fie o mică întunecime în jurul tău, apoi un mare întuneric, care se numeşte copilărie, şi apoi ai să fii fiinţă omenească şi ai să urci pe munte aşa cum ţi-am poruncit eu. Toate astea nu durează decât o clipă. Mergi cu bine.

Dreapta îşi luă rămas bun de la stânga, i se adresă cu multe vorbe prietenoase, ba chiar se susţine că s-ar fi înclinat deodată în faţa ei şi i-ar fi spus: – Tu, Duhule Sfânt. Dar se şi apropiase sfântul Pavel, Bunul Dumnezeu îşi smulse la o parte mâna dreaptă, şi un arhanghel o prinse şi o duse de acolo purtând-o sub veşmântul lui larg. Dumnezeu însă îşi ţinu rana cu stânga astfel ca sângele să nu i se reverse peste stele şi de acolo să picure în stropi trişti peste pământ. Scurtă vreme mai târziu, Dumnezeu, care urmărea cu atenţie toate cele ce se petreceau acolo jos, văzu că oamenii în veşminte de fier îşi făceau de lucru pe un munte mai mult decât pe toţi ceilalţi munţi. Şi aşteptă s-o vadă urcând acolo pe mâna sa. Dar nu veni decât un om, într-o mantie, cum se părea roşie, şi care trăgea după sine în sus ceva negru ce i se legăna pe umeri. În aceeaşi clipă, mâna stângă a lui Dumnezeu, care stătea întinsă în faţa sângelui său deschis, începu să se arate neliniştită şi deodată, înainte ca Dumnezeu să o poată împiedica, îşi părăsi locul şi începu să rătăcească precum o nebună printre stelele dimprejur şi să strige: – O, sărmana mână dreaptă, şi eu nu pot s-o ajut. Şi în vremea aceasta trăgea de braţul stâng al  Domnului, la al cărui capăt cel mai dinafară atârna ea, şi se străduia să se desprindă de acolo. Însă întregul pământ era acum roşu de sângele Domnului şi nu se mai putea recunoaşte ce se întâmpla acolo jos. Atunci ar fi fost aproape cu putinţă ca Dumnezeu să moară. Cu o ultimă încordare îşi strigă înapoi mâna dreaptă şi ea veni, palidă şi tremurătoare, şi se întinse la locul ei ca un animal bolnav. Însă nici stânga care de acum ştia câte ceva, căci o recunoscuse pe mâna dreaptă a Domnului atunci jos pe pământ când aceasta urcase într-o mantie roşie pe munte, nu putu afla de la ea ce se petrecuse mai departe pe muntele acela. Trebuie să fi fost ceva de-a dreptul înfricoşător. Căci mâna dreaptă a Domnului nu s-a mai făcut sănătoasă de atunci, şi suferă şi acum sub apăsarea acestei amintiri, nu mai puţin decât sub cea a vechii mânii a lui Dumnezeu, care nici acum nu le-a iertat pe mâinile sale. Glasul mi se odihni puţin. Străinul îşi ascunsese faţa în mâini. Multă vreme lucrurile rămăseseră aşa. Apoi Străinul spuse, cu vocea pe care i-o cunoşteam demult: – Şi de ce mi-ai povestit mie povestea aceasta? – Altul cine m-ar fi înţeles? Dumneata ai venit la mine fără să ai vreun rang, fără însemnele unei slujbe, fără nici un fel de cinstire vremelnică, aproape fără nume. Era întuneric când ai intrat, numai că am remarcat pe trăsăturile dumitale o asemănare… Străinul îşi ridică întrebător privirile. – Da, am răspuns eu privirii sale tăcute, deseori mă gândesc, poate că mâna lui Dumnezeu este iarăşi pe drumuri…

Copiii au aflat această întâmplare şi e limpede că le-a fost istorisită în aşa fel încât ei au putut toţi s-o înţeleagă; căci ei au îndrăgit această poveste.

(Rainer Maria Rilke, Povestiri despre Bunul Dumnezeu, Editura Dacia, Cluj, 1998, de trad. de Mircea Ivănescu; sursa:

 http://www.ceruldinnoi.ro/pages/TT%20-%20Rilke%20-%20Povestiri.htm).

„Infernul este frigul” [iadul]

Îi cere lui Dante să-i frângă ţurţurii

de gheaţă de la ochi (Dante, Infernul).

 

Bernanos s-a gândit şi la infern.

În Monsieur Ouine („Domnul Ouine”) (1943),
parohul de Fenouille spune:
„Se vorbeşte mereu despre focul iadului,
dar nimeni nu l-a văzut,
dragii mei. Infernul este frigul”
(Bernanos G., Monsieur Ouine, OR, p. 1490).

Deja, în Sous le soleil de Satan,
geambaşul demoniac afirma:
„Eu sunt însuşi frigul”
(Bernanos G., Sous le soleil de Satan, OR, p. 142).

Însă abia în Journal d’un curé de campagne
găsim formula de neuitat:
„Infernul înseamnă a nu mai iubi”
(Bernanos G., Journal d’un curé de campagne, OR, p. 1163).

Zece ani mai târziu,
într-un text scris pentru deportaţi,

Bernanos, fidel gândirii sale, va mai scrie:
„Infernul îşi detestă lipsa de a mai fi capabil să iubească,
nu este altă condamnare ca aceasta”
(Bernanos G., Essais et écrits de combat II, Gallimard, Paris 1995, p. 1166).

 

(François de Saint-Cheron, Georges Bernanos,
în http://agora.qc.ca/dossiers/georges_bernanos;
trad. pr. Isidor Chinez).

Taină, mister, sacrament

 

Semnificaţiile cuvântului „taină” şi ale cuvintelor echivalente (semn, simbol, icoană şi tip), prin care taina lui Dumnezeu se descoperă şi se însuşeşte, le vom lămuri urmărind utilizările lor în universul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine folosit de sfintele Scripturi ale Vechiului Testament (VT) şi ale Noului Testament (NT).

1. Sfânta Scriptură, cartea tainei lui Dumnezeu.

Ceea ce noi numim în limba română „taină”, „mister” sau „sacrament”, în limba ebraică a VT se indică prin cuvântul sôd, care înseamnă „discurs intim”, consultaţie confidenţială, secret. Acest termen nu e tradus în Septuaginta (LXX) cu mystêrion decât în Sir 3,19: „Dumnezeu dezvăluie celor smeriţi tainele (mysteria) sale”. Limba aramaică desemnează cuvântul „taină” prin răz, termen tradus de LXX cu mystêrion („taină”) în Dan 2. Dan 2,18: Daniel şi tovarăşii lui postesc şi se roagă pentru lămurirea tainei (mystêrion); Dan 2,19: Dumnezeu arată limpede taina regelui (mystêrion tou basiléôs) într-o viziune nocturnă; Dan 2,27: Taina (mystêrion) văzută de rege şi lămurirea ei nu stă în putinţa oamenilor; Dan 2,28: Există un Dumnezeu în cer care dezvăluie tainele (mystêria); Dan 2,29: Cel ce dezvălue tainele (mystêria) lămureşte ce trebuie să se întâmple la sfârşitul zilelor; Dan 2,30: Taina (mystêrion) a fost arătată pentru lămurirea regelui; Dan 2,47: Dumnezeu este cel ce vădeşte tainele (mystêria) ascunse. „Taina regelui” desemnează planul şi acţiunea lui Dumnezeu cu privire la viitorul regelui, al împărăţiei babiloniene şi al împărăţiilor care vor urma. Lămurirea tainei văzute de rege într-o imagine simbolică (statuie) nu stă în putinţa niciunui pământean. Numai Dumnezeul cerului îşi dezvăluie planurile tainice şi intervenţiile sale în istorie (Dan 2,18-19.27-30.47).

Limba latină desemnează taina cu termenii mysterium şi sacramentum, ultimul provenind de la verbul sacrare, „a consacra, a sfinţi, a rezerva o realitate profană (persoane, obiecte, timpuri, locuri) unei divinităţi, împăratului sau naţiunii”, desemnând totodată şi realitatea consacrată, cel ce consacră şi actul consacrării. În vechime, sacramentum însemna şi jurământul militar cu care soldatul roman (persoană consacrată) se consfinţea zeilor Romei, fapt făcut vizibil cu o pecete de foc (signum) pe umărul stâng. Deci sacramentul se compune din cuvinte (formă) şi semne vizibile (materie). Dacă semnul este făcut bine, sacramentul este valid şi dacă e făcut de persoana împuternicită, sacramentul este licit. Noţiunile materie, formă, valid, invalid, licit şi ilicit vor deveni esenţiale pentru mentalitatea juridică occidentală în prezentarea teologiei sacramentale.

În limba greacă, cuvântul mystêrion provine fie de la verbul mýô, care înseamnă „a închide, a pune lacăt la gură, a tăcea, a nu povesti”, indicând un fapt nerevelat, necunoscut; sau de la verbul myéô, care înseamnă „a învăţa o doctrină sacră, a instrui, a iniţia, a introduce în doctrina şi practica cultuală sacră”. Sufixul (s)têrion, prezent în cuvântul mystêrion, indică instrumentul de revelare a misterului (cum de la verbul pínô = a bea, potêrion înseamnă potirul, adică instrumentul de băut) sau locul de iniţiere într-o realitate necunoscută şi revelarea acelei realităţi.

Viața [de Costache Ioanid]

Răstignirea - de Nikolai Ge (1831-1894)

Câta vreme nu s-a-nchis cartea mântuirii,
cât Isus mai poartă-n răni sângele iubirii,
cât mai poate pâlpâi jarul sub cenușă,
stai și-ascultă. Domnul tău bate-acum la ușă.

Dacă azi e-n preajma ta, e că vrea să-ți spună
gândul cel mai însemnat, vestea cea mai bună.
Nu-l lăsa să plece trist. Poate niciodată
mâna lui la ușa ta n-are să mai bată….

Zi de-april. Un aspru vânt leagănă smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iata-l țintuit pe lemn, omul de durere,
Om deprins cu suferinți…. Vai, întoarce-ți fața!
Nu-l privi, că te-nfiori! I se stinge viața.
Numai sânge. Numai răni. Ce păcate grele
L-au adus între tâlhari? Ce blestem să spele?
Împrejur cei înțelepți îl lovesc cu gluma:
– S-a-ncrezut în Dumnezeu… să coboare-acuma!
Unul din tâlhari, rânjind, s-a-ntors să-i spue:
– Dacă ești Mesia tu, smulge-ne din cue!
Celălalt se-ncrunta trist: Nu te prinde teama?
Pentru câte-am făptuit drept e să dăm seama.
Dar acesta, fără vină, toate le îndură.
Și-ntorcând câtre Isus ochii lui de zgură:
– Doamne, când vei fi-mpărat, să-ți aduci aminte.
De-oi fi tărână în grădini, de-oi fi colb fierbinte,
să mă chemi să-ți văd și eu zilele senine….
Și-a răspuns Isus: – Vei fi…. azi… în rai cu mine!

Numai tu, sărman tâlhar, vezi lumina sfântă?
Tu, opaițul cel stins, trestia cea frântă?
Cum? N-o văd cei pricepuți? Doctorii? Soborul?
Preoți, nu vedeți în el răscumpărătorul?

Cinste jertfei lui Isus! El s-a dat ca plată!
Prin credință-n el, acum, viața-i câștigată!
Mii de îngeri spre Isus își apleacă zborul:
„Aleluia! A învins Mielul, Salvatorul!”

Frații mei, să sune-n larg bolta cea albastră
de cântări și chiot plin! Viața e a noastră!
Lutul când se-ntoarce-n lut ca să-și ducă somnul,
noi suntem întâmpinați de Isus, de Domnul
și de îngeri sclipitori, soli ai dimineții,
ce ne duc în paradis, și cetatea vieții!

Astazi dar, prieten drag, cât mai este milă,
cât iertarea nu și-a-nchis cea din urma filă,
cât al neamurilor timp încă nu se curmă,
cât Isus mai poartă-n răni stropii cei din urmă,
nu-l lăsa să plece trist!

Poate niciodata
mâna lui la ușa ta n-are să mai bată…..

Iată azi el și-a întors câtre tine fața!
Omule, fii înțelept!
Azi primește viața!

de Costache Ioanid

Scusa Signore, siamo noi [muzica sacra]