Taină, mister, sacrament

 

Semnificaţiile cuvântului „taină” şi ale cuvintelor echivalente (semn, simbol, icoană şi tip), prin care taina lui Dumnezeu se descoperă şi se însuşeşte, le vom lămuri urmărind utilizările lor în universul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine folosit de sfintele Scripturi ale Vechiului Testament (VT) şi ale Noului Testament (NT).

1. Sfânta Scriptură, cartea tainei lui Dumnezeu.

Ceea ce noi numim în limba română „taină”, „mister” sau „sacrament”, în limba ebraică a VT se indică prin cuvântul sôd, care înseamnă „discurs intim”, consultaţie confidenţială, secret. Acest termen nu e tradus în Septuaginta (LXX) cu mystêrion decât în Sir 3,19: „Dumnezeu dezvăluie celor smeriţi tainele (mysteria) sale”. Limba aramaică desemnează cuvântul „taină” prin răz, termen tradus de LXX cu mystêrion („taină”) în Dan 2. Dan 2,18: Daniel şi tovarăşii lui postesc şi se roagă pentru lămurirea tainei (mystêrion); Dan 2,19: Dumnezeu arată limpede taina regelui (mystêrion tou basiléôs) într-o viziune nocturnă; Dan 2,27: Taina (mystêrion) văzută de rege şi lămurirea ei nu stă în putinţa oamenilor; Dan 2,28: Există un Dumnezeu în cer care dezvăluie tainele (mystêria); Dan 2,29: Cel ce dezvălue tainele (mystêria) lămureşte ce trebuie să se întâmple la sfârşitul zilelor; Dan 2,30: Taina (mystêrion) a fost arătată pentru lămurirea regelui; Dan 2,47: Dumnezeu este cel ce vădeşte tainele (mystêria) ascunse. „Taina regelui” desemnează planul şi acţiunea lui Dumnezeu cu privire la viitorul regelui, al împărăţiei babiloniene şi al împărăţiilor care vor urma. Lămurirea tainei văzute de rege într-o imagine simbolică (statuie) nu stă în putinţa niciunui pământean. Numai Dumnezeul cerului îşi dezvăluie planurile tainice şi intervenţiile sale în istorie (Dan 2,18-19.27-30.47).

Limba latină desemnează taina cu termenii mysterium şi sacramentum, ultimul provenind de la verbul sacrare, „a consacra, a sfinţi, a rezerva o realitate profană (persoane, obiecte, timpuri, locuri) unei divinităţi, împăratului sau naţiunii”, desemnând totodată şi realitatea consacrată, cel ce consacră şi actul consacrării. În vechime, sacramentum însemna şi jurământul militar cu care soldatul roman (persoană consacrată) se consfinţea zeilor Romei, fapt făcut vizibil cu o pecete de foc (signum) pe umărul stâng. Deci sacramentul se compune din cuvinte (formă) şi semne vizibile (materie). Dacă semnul este făcut bine, sacramentul este valid şi dacă e făcut de persoana împuternicită, sacramentul este licit. Noţiunile materie, formă, valid, invalid, licit şi ilicit vor deveni esenţiale pentru mentalitatea juridică occidentală în prezentarea teologiei sacramentale.

În limba greacă, cuvântul mystêrion provine fie de la verbul mýô, care înseamnă „a închide, a pune lacăt la gură, a tăcea, a nu povesti”, indicând un fapt nerevelat, necunoscut; sau de la verbul myéô, care înseamnă „a învăţa o doctrină sacră, a instrui, a iniţia, a introduce în doctrina şi practica cultuală sacră”. Sufixul (s)têrion, prezent în cuvântul mystêrion, indică instrumentul de revelare a misterului (cum de la verbul pínô = a bea, potêrion înseamnă potirul, adică instrumentul de băut) sau locul de iniţiere într-o realitate necunoscută şi revelarea acelei realităţi.

 

Călăuzirea iniţiaţilor în taina credinţei creştine se numeşte mystagogia: de la ágô = a călăuzi şi mýstai = iniţiaţii. Astăzi, mistagogia este abandonată continuând a face cateheză (specifică pregătirii pentru botez) şi celor botezaţi. Unii (cesionişti), fideli principiilor ideologice ale reformei, ale mântuirii numai prin credinţă şi a relaţiei cu Dumnezeu numai la nivelul minte-scriptură, au excomunicat pe cei care au descoperit mistagogia, adică au înţeles că mântuirea este un proces, o umblare cu Isus care începe cu credinţa (botezul) şi continuă toată viaţa.

 

În LXX, termenul mystêrion apare de cca 20 ori în scrierile din perioada elenistică, ca de exemplu în: Tob 12,7.11: taina (mystêrion) regelui este decizia secretă a unui rege; Iud 2,2: taina (mystêrion) hotărârii este planul de război proiectat de rege şi expus în consiliu; 2 Mac 13,21: secretele (mystêria) militare care nu pot fi dezvăluite duşmanilor; Sir 22,22; 27,16-17.21: secretul (mystêrion) prietenului care nu-i bine să fie dezvăluit; Înţ 2,22: tainele (mystêria) lui Dumnezeu ignorate de cei răi şi revelate înţeleptului (Înţ 6,22); Înţ 12,5; 14,15.23: tainele (mystêria) păgâne.

În NT, sinopticii folosesc o singură dată termenul mystêrion în parabola seminţei cuvântului vieţii şi învierii (Mc 4,11). Teologia tainei lui Dumnezeu, care în aspectul pozitiv este de fapt taina mântuirii prin Cristos şi Spiritul Sfânt, o găsim la Sfântul apostol Pavel în 13 folosiri ale cuvântului în următoarele texte cristologice: 1Cor 2,1.7; Rom 16,25-26; Col 1,25-28; 2,2-3; 4,3-4; Ef 1,9; 3,3-11; 5,32; 6,15. Din aceste texte rezultă că în NT taina lui Dumnezeu sau a lui Cristos priveşte voinţa dumnezeiască (Ef 1,9), înţelepciunea lui Dumnezeu (Ef 3,10), planul de mântuire etern (Ef 3,11), ascuns, tăcut în secolele trecute, dar acum la plinirea vremii (Ef 1,10), revelat, descoperit apostolilor şi profeţilor în Spiritul Sfânt (Ef 3,5), manifestat (anunţat, evanghelizat) prin scripturile profetice oamenilor şi puterilor cereşti (Ef 1,9; 3,3.10).

 

Conţinutul tainei lui Dumnezeu, care este şi taina lui Cristos (Col 4,3; Ef 3,4) în trupul său format din evrei şi păgâni (Ef 3,6), este Cristos în noi (Col 1,27), este Cristos în întruparea sa istorică (1Tim 3,16: taina evlaviei). Revelarea tainei lui Dumnezeu corespunde cu manifestarea, proclamarea şi propovăduirea lui Isus Cristos. Dacă, descoperirea tainei lui Dumnezeu (taina mântuirii şi taina fărădelegii), rostită în limbajul universal al simbolurilor, este esenţa Sfintelor Scripturi iudeo-creştine, cât de găunoasă poate ajunge propovăduirea şi viaţa creştină şi cât de sinagogală liturghia creştină, pentru cei ce resping tainele Bisericii lui Dumnezeu ?

2. Descoperirea tainei lui Dumnezeu în limbaj simbolic.

Pentru că taina lui Dumnezeu se descoperă şi se însuşeşte în regim de semne, simboluri, icoane, tipuri, numit sintetic limbaj simbolic, prezentăm în continuare noţiunile echivalente cu mystêrion sau sacramentum, adică termenii biblici şi patristici: sýmbolon, sêméion, eikôn, týpos, în greacă, şi signum, imago, species, figura, în latină. Sunt importanţi şi aceştia pentru a înţelege complet şi corect tainele bisericii creştine.

Revelaţia biblică foloseşte aproape exclusiv noţiunea de semn: ’ôt în ebraică şi sêméion în greacă. Într-adevăr, iudeii au cerut semne (1Cor 1,22: sêméia), iar Dumnezeu le-a răspuns, aşa că Sfânta Scriptură e plină de semne şi minuni. De exemplu, din multele semne pe care le-a făcut Isus înaintea ucenicilor (In 20,30), apostolul şi evanghelistul Ioan aminteşte numai 7 semne pentru a crede că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Primul semn sau începutul semnelor a fost arătat la nunta din Cana (In 2,11). Al şaptelea semn, din multele semne recunoscute şi de farisei (In 11,47), este învierea lui Lazăr. LXX foloseşte noţiunea de „simbol” (sýmbolon) de puţine ori (cf. Os 4,12; Înţ 2,9; 16,6). NT nu foloseşte deloc termenul simbol. Este folosit mai mult de Părinţii bisericii şi în liturghie ca echivalentul semnului. Simbol, sýmbolon în greceşte, vine de la sýn = cu, împreună şi bállô = a arunca, a pune. Înseamnă deci: a arunca împreună, a compune, a apropia, a uni. Contrarul lui sýmbolon este termenul diábolos de la dia şi ballô, însemnând a arunca în lături, a divide, a separa, a respinge, a acuza, a învinui.

În vechime, simbolul era şi o legitimaţie de recunoaştere formată dintr-o jumătate a unui obiect rupt în două. Dacă jumătatea cu funcţie de legitimaţie se potrivea exact cu cealaltă jumătate conservată spre a reface obiectul întreg, cel legitimat era recunoscut ca autentic. Încercând o definiţie, putem spune că semnul-simbol este o realitate, sensibilă, creată, naturală, istorică, care în ea însăşi (nu în afară, ca la semnul indicator) manifestă, revelează, face „prezentă”, vizibilă, pronunţabilă, o realitate invizibilă, negrăită, „absentă” facultăţilor umane.

În ce priveşte termenul icoană, imagine (eikôn) amintim numai faptul fundamental pentru teologia icoanei: Fiul lui Dumnezeu în persoana sa istorică este icoana (eikôn) Tatălui invizibil (Col 1,15; 2Cor 4,4) în Spiritul Sfânt, icoană rădăcină, izvor sau mamă a întregului univers iconic. VT, din cauza pericolului idolatriei (idolul este o icoană fără acoperire, falsă, care reprezintă o realitate inexistentă), a refuzat imaginile vizuale antropomorfice ale lui Dumnezeu, aşteptând ascetic ca Dumnezeu să reveleze imaginea sa antropomorfă în Cuvântul făcut trup de carne.

 

Important în Scriptură şi patristică este termenul týpos, care înseamnă „semn” în In 20,25 (týpos-ul cuielor); model exemplar, pildă, în Fil 3,17 (uitaţi-vă la cei ce se comportă după týpos-ul pe care-l aveţi în noi); prefigurare în Rom 5,14 (Adam este týpos al celui ce va veni); prototip ceresc în Evr 8,5 (Moise construieşte cortul după týpos-ul ceresc). Cristos Adam ultim este antitypos al týpos-lui pregătitor primul Adam (Rom 5,14); botezul creştin este antitypos realizator în raport cu potopul týpos pregătitor (1Pt 3,21). Raportul dintre VT şi NT este de tip şi antitip, prefigurare şi realizare, umbră şi realitate (Col 2,17; Evr 10,1). VT prin universul său simbolic prefigurează, promite şi proclamă realitatea viitoare. Isus Cristos realizează prefigurările (proiectul), împlineşte promisiunile VT, fiind el realitatea (Col 2,17: sôma). Universul simbolic al NT este format din semne-simboluri ale realităţii înfăptuite de Cristos cu Spiritul Sfânt. Biserica lui Dumnezeu în Spiritul Sfânt distribue gratuit înfăptuirile lui Cristos, punând în acţiune liturgică limbajul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine. Acţiunea liturgică a bisericilor tradiţionale este în esenţă aceiaşi, dar variază în funcţie de limbile (culturile) în care a fost înserată (inculturată), formând marea varietate a riturilor (rânduielilor) liturgice tradiţionale.

 

Taina lui Dumnezeu se revelează printr-o mulţime de semne, simboluri, icoane (imagini), tipuri (prefigurări), preponderent în regim „audio” în VT (Evr 1,1: Dumnezeu a vorbit în vechime părinţilor) şi preponderent în regim „video” în NT, întrucât Cuvântul s-a făcut trup de carne (sàrx) şi s-a sălăşluit printre noi şi i-am văzut slava (In 1,14).

Mulţimea semnelor-simboluri formează universul simbolic al revelaţiei iudeo-creştine, univers care se structurează sub forma unui „arbore al fluxului vital”. Rădăcina acestui arbore este Preasfânta Treime în care Isus Cristos în Spiritul Sfânt este simbolul (icoana) veşnic, consubstanţial şi hipostatic al Tatălui invizibil şi nereprezentabil (Col 1,15). Tulpina arborelui universului simbolic al revelaţiei iudeo-creştine este Biserica în acţiune liturgică, semn-simbol (icoană, sacrament) nunţial al lui Isus Cristos. Amintim că şi taina fărădelegii se descoperă printr-un „arbore al fluxului mortal” al universului simbolic al revelaţiei diabolice. Rădăcina acestui arbore este treimea diabolică: Diavolul, tatăl minciunii (In 8,44), Anticrist, „preşedintele” Fiarei din apă şi Spiritul tehnico-ştiinţific sau fiara de pe uscat sau prorocul mincinos (Apoc 13). Tulpina acestui arbore este Babilonul cel mare în acţiune comercială (Apoc 17-18). Dacă taina lui Dumnezeu se revelează şi se însuşeşte în regim iconic de semne şi simboluri, mă întreb cum poate iconoclasmul permanent modernităţii occidentale, mai ales în variantele extremiste, să înţeleagă şi să trăiască deplin mântuirea oferită de taina lui Dumnezeu?

 

(Sabin Făgăraş, „Taină, mister, sacrament”; sursa:

http://oglindanet.ro/taina-si-semnificatiile-botezului/).