† Duminica a 11-a de peste an (A): Iubire infinită a lui Dumnezeu [18 iunie 2017]

Iubire infinită a lui Dumnezeu

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (18 iunie 2017)

Lecturi: Exod 19,2-6a; Romani 5,6-11; Evanghelia Matei 9,36-10,8.

Omilie

Venim la liturghie pentru a-l primi pe Cristos. Cuvântul Domnului ne aminteşte de misiunea noastră de la început. Isus ne trimite în misiune și ne dă noi puteri. Suntem introduşi în planul de mântuire pe care Dumnezeu îl împlineşte în istorie. Există o alianţă cu noi, oamenii. Suntem chemați să formăm Biserica – noua comunitate – cu o misiune pe care o are de desfăşurat în lume.

În prima lectură luată din cartea Exodului (Ex 19,2-6a), la poalele muntelui Sinai, Israelul invocă justificarea ieșirii sale: să meargă să-l întâlnească pe Dumnezeu. Pe Sinai, Moise s-a suit la Dumnezeu și primeşte de la Domnul caracteristicile alianţei. Încheind o alianţă este ca şi cum s-ar semna un contract. Lectura de astăzi redă cuvintele cu care Dumnezeu propune izraeliților încheierea alianţei. Pentru a-i convinge, le-a amintit ceea ce a făcut în trecut pentru ei: „Voi aţi văzut ce am făcut Egiptului, cum v-am purtat pe voi pe aripi de vultur şi v-am adus la mine” (v. 4). I-a eliberat din sclavia Egiptului. Ca un vultur care cu puternicele sale aripi îşi poartă puii și-i conduce printre munţii deşertului. Într-un climat de absolută libertate, Domnul va spune: „Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi alianţa mea, veţi fi partea mea dintre toate popoarele” (v. 5). Israelul, dintr-un trib risipit, ajunge un popor, „o împărăţie de preoţi şi o națiune sfântă”. Poporul trebuia să fie „sfânt”, adică „separat” de celelalte popoare şi rezervat Dumnezeului său; trebuia să fie diferit de celelalte popoare păgâne printr-o viaţa religioasă şi morală. Este o națiune sfântă, chemată să spună tuturor oamenilor care îl caută pe Dumnezeu: Domnul vă iubește!

Apostolul Paul în Scrisoarea sa către Romani (Rom 5,6-11) aminteşte creştinilor de transformarea pe care Isus o realizează în inimile celor care primesc cuvântul său: este trecerea de la fragilitate şi de la păcat la pacea cu Dumnezeu. O viaţă în speranţă şi iubire. Sfântul Paul ne dă măsura misiunii noastre: „Dovada că Dumnezeu ne iubeşte, este că Cristos a murit pentru noi atunci când eram încă păcătoşi”, nelegiuiți. Pentru a savura acest cântec de gratuitate a iubirii Domnului, trebuie să fim conștienți de nimicnicia, zădărnicia noastră față de Dumnezeu și să experimentăm dragostea lui Cristos și a prezenței sale. Este ca o armonie între puterea de vultur a lui Dumnezeu şi cel sărac, mizerabil, dar învăluiți de o iubire infinită. Paul insistă asupra argumentului care devine pentru el obsesiv: îndreptățiți prin credință, suntem în pace cu Dumnezeu. „Suntem justificaţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui” (vv. 9-10). Paul subliniază aspectele acestei iubiri divine pentru oameni: se actualizează în darul pe care Tatăl îl face oamenilor prin Fiul său Isus, atunci când eram încă păcătoși. Am intrat în prietenia lui Dumnezeu prin botezul nostru. Avem un motiv de a fi uimiți, ca și sfântul Paul, despre incredibila iubire a lui Dumnezeu și rămânem cu gura căscată și fără cuvinte înaintea Domnului pentru toată veșnicia! Cuprinși și susținuți de această iubire total dezinteresată (v. 8), creștinii își împlinesc misiunea în pace. Sunt primii reconciliați cu Dumnezeu: „reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui” Cristos. Este extraordinar că am fost salvați!

Evanghelia de azi (Mt 9,36-10,8) ne vorbeşte despre chemarea şi trimiterea celor doisprezece apostoli în misiune. „Văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor” (v. 36). Isus vede mulţimea obosită şi abătută. Simte compătimire, adică, Dumnezeu este sensibil, are inimă. Dumnezeu este tandru şi are capacitate infinită de a se milostivi. Tocmai într-un moment de compasiune, Isus îi cheamă pe apostoli. „Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi” i-a făcut părtași de aceeași iubire infinită a lui Dumnezeu. Chemându-i pe nume, Cristos le-a dat o misiune. „Le-a dat puterea… de a vindeca”. Suntem deci vindecaţi, salvați. Invenţia iubirii lui Dumnezeu este consecinţă dragostei Domnului faţă de om. Aceasta este o veste bună.

Isus exclamă nu fără suferinţă: „Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l pe stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul său”. Din compasiunea lui Dumnezeu se nasc păstorii şi din rugăciunea oamenilor. Rugăciunea este necesară pentru a crea condiţiile pentru ascultarea chemării. Este necesar pentru că numai o comunitate care se roagă poate deveni glasul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu cheamă prin noi provocări ale vieţii și cuvântului nostru.

„Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece, poruncindu-le: «S-a apropiat împărăţia cerurilor!»”. Proclamații împărăția cerurilor! Expresia este vastă: cuprinde pe Dumnezeu și tot harul său. S-a apropiat! Timpul s-a terminat! Mesia este prezent! Pentru noi este o invitație. Dumnezeu este la poartă! El vrea să intre la tine! Numaidecât!

Să căutăm să înţelegem acest cuvânt: „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Nu cercetați interesul vostru personal! Mai presus de toate nu vă întrebați: de ce? Dați! Nu vă descurajați de acest fel de trimitere. Apostolii nu au fost mai presus! Au fost păcătoși, precum Petru, cel care a avut un moment de slăbiciune, Matei fost vameș, Toma, „încăpățânatul”… Să ne sprijinim pe Isus de la care vine puterea. Suntem chemaţi „pentru a-l sluji” pe Cristos…

Să cerem că credinţa şi speranța noastră să se intensifice pentru ca noi să fim chipuri și imagini care răspândesc iubirea infinită a lui Dumnezeu.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

„În dar aţi primit, în dar să daţi!” [XI TPA (A) - duminică, 18.06.2017]

Secerișul este mare... de Bernadette Lopez

Evanghelia Matei 9,36-10,8: În acel timp, văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui!” Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge şi să vindece orice boală şi orice neputinţă. Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: cel dintâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; Simon Canaaneanul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat. Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece, poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor! Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel! Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor». Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli! În dar aţi primit, în dar să daţi!”

Omilie

Cuvântul lui Dumnezeu s-a alăturat vieţii noastre de zi cu zi. Suntem într-adevăr sub privirea iubirii lui Dumnezeu revelat de Moise: „Voi aţi văzut ce am făcut Egiptului, cum v-am purtat pe voi pe aripi de vultur şi v-am adus la mine”. „Aţi văzut”, a spus Dumnezeu. Vulturul este puternic atunci când este prins în zbor! „Pe voi v-am purtat pe aripi de vultur”. Este toată iubirea lui Dumnezeu astfel revelată. Această dragoste este o forță incredibilă. Cuvântul ne spune despre milostivirea inimii lui Dumnezeu. Este privirea de iubire anunțată de Moise: lui Isus i s-a făcut milă de mulțime, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. „Văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele căci erau abătute ca nişte oi fără păstor”. Acesta este privirea lui Dumnezeu cernută prin Trupul Fiului Omului.

„Atunci, Isus i-a chemat pe doisprezece discipoli”. I-a făcut părtași de aceeași iubire infinită a lui Dumnezeu. Chemându-i pe nume, Isus le-a dat o misiune: „Le-a dat puterea… de a vindeca”. Suntem deci vindecaţi, salvați de această iubire pentru a deveni la rândul nostru salvatori! „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Trebuie să fi fost ridicați din suferință pentru a ridica și pe fraţii noştri. Cine iubește cu adevărat  poate veni în ajutorul fraţii noştri în această credinţă, în această speranţa în Isus! Contăm pe Dumnezeu, ştim că rugăciunea noastră va fi ascultată. Cu Isus, noi nu avem teamă, ne încredem în iubire infinită a lui Dumnezeu, în privirea lui Dumnezeu: „Ați primit gratuit, gratuit să dați”. Această chemare la gratuitate este semnul iubirii lui Dumnezeu care s-a revelat în Isus Cristos. El este cel care ne mântuieşte în dragoste lui cea mare. El iubeşte şi își dă viaţa sa „atunci când eram încă păcătoşi”. Isus alege şi trimite apostolii săi, care îl vor urma pe tot parcursul slujirii sale de a predica. Ei reprezintă Biserica ce se naște proclamând vestea cea bună.

„În drumul vostru, proclamați că Împărăţia cerurilor este aproape, vindecați bolnavii, înviați morții, curățați leproşi, alungați diavoli!” Apostolii sunt astfel mesagerii promisiunilor de viață a lui Isus. El este Dumnezeul care mântuieşte. Nu putem pune orgoliul calităţilor noastre, ci iubirea lui Dumnezeu care „a împăcat pe toţi oamenii în Fiul său”. Suntem chemaţi „pentru a-l sluji” pe Cristos. „Acum, dacă veţi asculta glasul meu şi dacă veţi păzi alianţa mea, veţi fi partea mea dintre toate popoarele” unde vă voi trimite eu. Apostolul Paul dă măsura, privirea, pentru a realiza misiunea noastră: „Dovada că Dumnezeu ne iubeşte, este că Cristos a murit pentru noi atunci când încă eram păcătoşi”. Este ca o armonie între putere de vultur a lui Dumnezeu şi cel sărac, mizerabil, care suntem noi, dar învăluiți, înconjurați de o iubire infinită.

„Dacă Dumnezeu s-a împăcat cu noi din cauza morţii Fiului său, atunci când eram încă duşmanii săi, cu atât mai mult acum când suntem împăcați, vom fi mântuiţi prin viaţa lui Cristos cel înviat”. Avem nevoie pentru a izbuti în această iubire infinită a lui Dumnezeu, impresionați de dragoste, zidiți de aceasta iubire, pe care o anunțăm. Mântuiţi de Isus, pentru el, cu el, în el, devenim salvatori pentru fraţii noştri.

Căutăm să înţelegem acest cuvânt: „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Cerem că credinţa şi speranța noastră să se intensifice pentru ca noi să fim chipuri care răspândesc iubirea infinită a lui Dumnezeu.

(pr. Gilbert Adam; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.pere-gilbert-adam.org/Onzieme-Dimanche-annee-A.html).

Adoro te devote [cânt gregorian]

† Trupul și Sângele Domnului (A) : Mâncăm Trupul lui Cristos [joi, 15 iunie 2017]

Mâncăm Trupul lui Cristos

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (15 iunie 2017)

Lecturi: Deuteronomului 8,2-3.14b-16a; 1Corinteni 10,16-17; Evanghelia Ioan 6,51-58.

Omilie

Celebrăm astăzi solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos, memoria Euharistiei. Sărbătoarea Trupul Domnului s-a născut sub impulsul emotiv provocat de miracolul de la Bolsena (1263). Bula „Transiturus de hoc mundo” (11 august 1264) a papei Urban al IV-lea, stabileşte această sărbătoare.

Un preot de origine din Boemia – Petru din Praga – foarte evlavios, în ultimul timp avea îndoieli cu privire la prezenţa lui Isus în sfânta Euharistie. În anul 1263, a pornit într-un pelerinaj la Roma să se roage la mormintele apostolilor. Obosit de călătorie, oprește la Bolsena, nu departe de Orvieto, voind să celebreze sfânta liturghie în biserica unde se afla mormântul sfintei Cristina martiră. La prefacere, în momentul în care se pregătea să ridice sfânta Ostie, el observă că între degetele sale nu mai avea chipul pâinii, ci carne adevărată, din care curgea cu îmbelşugare sânge, prelingându-i-se pe mână şi împrăştiindu-se pe corporal. Ne putem închipui spaima care l-a cuprins pe sărmanul preot! Nu a putut termina sfânta liturghie din cauza sângelui care curgea fără încetare. A deschis tabernacolul şi a pus acolo potirul împreună cu corporalul, apoi s-a retras tremurând de frică. Fără să mai piardă vremea, a mers la papa Urban al IV-lea care se afla pe atunci în orăşelul din apropiere, Orvieto, s-a aruncat în genunchi şi l-a rugat să-l dezlege de păcatul său de îndoială. Capela sfintei Cristina, unde s-a petrecut aceasta, păstrează şi astăzi semnele minunii. Atunci când preotul a coborât de la altar, câteva picături de sânge au căzut jos. Ele s-au întipărit în aşa fel pe piatră, încât se pot vedea şi astăzi. Mulţi pelerini care au drum pe acolo, merg să privească şi să întipărească un sărut de cinste şi de recunoştinţă pe acea lespede.

Însă această solemnitate merge dincolo de miracolul de la Bolsena şi ne pune în faţa cuvintelor lui Cristos din Evanghelie: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,52).

În prima lectură, luată din cartea Deuteronomului (Dt 8,2-3.14b-16a), Moise îndeamnă poporul evreu să nu uite faptele minunate ale lui Dumnezeu făcute în pustiu. Poporul este în încercarea propriei sale identități: trebuie experimentat experiența trecutului – „amintește-ți!” Israelul este într-o perioadă de prosperitate şi abundenţă, „timp de bunăstare” (N. Lohfink). Israelul trăiește stabilit în Palestina într-o civilizație sedentară a consumismului. Riscul pe care credința îl are de înfruntat este puternic. „De ce să continuăm să-l cinstim pe Dumnezeu atunci când ne descurcăm singuri?” Orgoliul, mândria, autonomia, independența conțin valori de progres care conduc poporul la necredință. Dar Cuvântul lui Dumnezeu vine să le reamintească: „adu-ţi aminte!” „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani în pustiu!” (v. 2).  Este sinonim cu „a crede”, a se angaja la reînnoirea alianței cu Dumnezeu. „Amintirea” biblica îl introduce pe cel credincios în istoria mântuirii. „Adu-ți aminte” – devine apelul fundamental al Deuteronomului actualizând evenimentele trecutului. În cursul acestui drum dificil, Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie acolo. A înmulţit beneficiile pentru a asigura supravieţuirea poporului său. A făcut să plouă mană din cer şi a scos apă din stâncă. Când poporul se hrănea cu mană, atunci recunoştea că totul vine de la Dumnezeu. Recunoştea că depinde de el.  Hrana și băutura – mana și apa – adică întreaga supraviețuire, erau încredințate în mâna lui Dumnezeu. Mai presus de toate el a oferit Cuvântul său care este hrană esenţială pentru suflet. Termenul ebraic dabár indică „cuvântul”: darul cuvântului divin. „Amintiţi-vă!” – auzim din nou chemarea Domnului. Nu uitaţi să vă hrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu!

În scrisoarea întâia către Corinteni (1Cor 10,16-17), apostolul Paul insistă asupra importanţei Euharistiei. A împărți pâinea cu un necunoscut este deja un gest de unitate. A invita pe un oarecare să participe la masă este un semn de prietenie. A împărți hrana în familie este semnul unei comunități de viață. Binecuvântare potirului şi frângerea pâinii nu sunt doar gesturi rituale, nu e o simpla evocare a gesturilor din trecut. Ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Cristos. Această comunicare este unitate, este prietenie, este comunitate de viață. Sfântul Paul ne arată că toţi creştinii, care se hrănesc cu Trupul lui Cristos şi se împărtăşesc cu Sângele lui, formează un singur Trup cu Cristos şi între ei.

Evanghelie după sfântul Ioan (In 6,51-58) ne prezintă discursul lui Isus în sinagoga din Cafarnaum, în care spune că el este „pâinea vieții”. După înmulțirea celor cinci pâini de orz și a celor doi pești, lângă lacul Tiberiadei, Isus se duce la Cafarnaum împreună cu discipolii săi, iar aici, în sinagogă, ține un discurs lung despre pâinea vieții. Cei care au văzut minunea îl caută pe Isus și îl găsesc. Au înțeles că el poate să dea hrană tuturor, asemenea lui Moise altădată, și vor să aibă cât mai multă pâine. Isus încearcă să le deschidă ochii celor care îl caută cerându-le ascultătorilor de a crede în cuvântul său, să nu se preocupe de hrana perietoare ci cea adevărată. Astăzi se decide un nou pas în revelarea persoana sa. Această pâine despre care el vorbește, este „pâinea vieții”, „trupul lui dat pentru viaţa lumii”. Anunţă astfel moartea sa, pe care o prezintă ca un dar al vieţii veşnice pentru lume.

Cum reacționează la acest mesaj cei prezenți? Rămân uimiți. Nu-l înțeleg când Isus le vorbește despre trupul său oferit pentru viața lumii. De fapt, la sfârșit, mulți dintre ei îl vor părăsi. Capii religioşi ai lui Israel reacţionează împotriva lui, pentru că fiinţa sa –  pe deplin umană, fiu a lui Iosif – este de neîmpăcat cu venirea sa de la Dumnezeu. Suntem în faţa scandalului întrupării.

Dar Isus, aprofundând ulterior propria sa revelaţie, afirmă: „Eu sunt pâinea vie coborâtă din cer. Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci iar pâinea pe care i-o voi da eu este trupul meu [carnea mea]!” Acest anunţ, făcut din grele cuvinte, apare enigmatic: cum este posibil ca un om să-şi dea propria carne să fie mâncată? Însă trebuie luat în serios scandalul provocat de acest „limbaj dur” [„greu este cuvântul acesta!” (In 6,60)]: să ne lăsăm loviţi de aceste cuvinte dure, dacă voim să ajungem la o credinţă matură! În faţa uimirii ascultătorilor săi, Isus reia cu un ton solemn: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi” (v. 53). Să nu uităm că pentru evrei rămâne în vigoare opreliştea de a nu bea sângele oricărei fiinţe vii (Gen 9,4). Este vorba de a mânca trupul şi a bea sângele lui Isus și de a comunica întreaga sa viaţă, aşa încât ajungi să trăieşti aşa cum a trăit el.

De aceea, sărbătoarea aceasta întăreşte unirea noastră cu Isus Cristos, Mântuitorul, şi cu fraţii noştri, nutrind în noi germenul fericit al vieţii veşnice. Este pâinea ce trebuie să intre în viaţa noastră, ca să devină energia fiecărei acţiuni. Cu Isus în noi, viaţa noastră devine veşnică, deplină, izvor de iubire și bucurie.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

Sărbătoarea sfântului Sacrament [Trupul și Sângele Domnului (A) (joi, 15.06.2017)]

Evanghelia Ioan 6,51-58: În acel timp, Isus le-a zis iudeilor: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”. Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” Dar Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl, care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”.

Omilie

După Euharistie din Joia Sfântă, noi regăsim această mare sărbătoare a Euharistie, a Preasfântul Sacrament, a Trupului şi Sângelui lui Cristos. Este Isus însuşi care se dăruieşte ca hrană. A voit să ne lase prezenţa sa sub formă de mâncare. Euharistia este într-adevăr hrană esenţială pentru viaţa noastră. Parohul de Ars zicea: „Nu sunt vrednici de aceasta, dar aveți nevoie de ea”. Textele biblice din această sărbătoare ne pregătesc pentru a primi acest dar al lui Dumnezeu.

Prima lectură merge înapoi cu șapte secole înainte de Cristos. Pentru poporul lui Israel era o perioadă de prosperitate şi abundenţă; tentaţia era de a crede că reușita vine de la geniul uman. Problema se pune: „De ce continuăm să-l onorăm pe Dumnezeu atunci ne descurcăm?” Dar Cuvântul lui Dumnezeu vine să ne reamintească: „adu-ţi aminte”. Mersul prin deşert a fost un timp de probă. În cursul acestui drum dificil, Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie acolo. A înmulţit beneficiile pentru a asigura supravieţuirea poporului său. A făcut să plouă mană şi a scos apă din stâncă. Mai presus de toate el a oferit Cuvântul său care este hrană esenţială pentru suflet.

Atunci când poporul se hrănea cu mană, el recunoştea că totul vine de la Dumnezeu. Recunoştea că depinde de el. Era singura modalitate de a nu deveni sclavi unui alt zeu căci adevăratul Dumnezeu este eliberator. Noi care trăim într-o lume indiferentă sau ostilă credinţei creştine, trebuie să auzim din nou chemarea Domnului: „Amintiţi-vă!” Nu uitaţi să vă hrăniți din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Euharistia.

În scrisoarea întâia către corinteni, apostolul Paul insistă asupra importanţei Euharistiei. Binecuvântare potirului şi frângerea pâinii nu sunt doar gesturi rituale. Nu sunt o simpla evocare a gesturilor din trecut. Sub semnele pâinii şi vinului, noi ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Cristos; iubim pe Cel care și-a dat Trupul și și-a vărsat Sângele său pentru noi şi pentru mulţime. Aceasta dragoste care ne uneşte cu el trebuie să ne unească și cu toţi fraţii noştri. Învăţăm să privim cu ochii lui Cristos, o privire plină de iubire şi îndurare.

Evanghelia ne propune un fragment din discursul lung despre Pâinea vieţii. Era după înmulțirea pâinilor lângă lacul Tiberiadei. Până aici Isus le-a cerut ascultătorilor de a crede în cuvântul său. Astăzi se decide un nou pas în revelarea persoana sa. Această pâine despre care vorbește el, ne spune că el este „pâinea vieții”; ne spune că este „trupul lui dat pentru viaţa lumii”. Anunţă astfel moartea sa, pe care o prezintă ca un dar al vieţii veşnice pentru lume.

Pâinea coborâtă din cer este Isus însuşi. Trupul şi sângele său sunt aliment care dă Viaţă veşnică. Astăzi ca și în trecut, Isus ne cere să facem actul de credinţă. Trebuie să ne hrănească cu învăţătura sa şi să bem cuvintele sale. Ele sunt cele ale Fiului care ne aduce viaţa Tatălui. Însă pentru a primi acest dar, trebuie să ieșim din certitudinile şi raţionamentele noastre umane. Trebuie să avem o inimă săracă, complet deschisă celui care este „calea, adevărul şi viaţa”.

Euharistia este „Pâinea vieţii”. Această sărbătoare trebuie să reînvie dorinţa noastră de comuniune cu Dumnezeu pentru „a locui în el şi el în noi”. În aceste zile, cineva a spus: „Orice Euharistie este cu mult mai puternică decât tot răul din lume”. E adevărat, la fiecare liturghie celebrăm jertfa lui Cristos şi victoria sa asupra morţii şi a păcatului. Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu care nu încetează să ne umple cu beneficiile sale. În el vom găsi adevărata bucurie. Din păcate, suntem prea adesea victimele rutinei atunci când noi ar trebui să fim în uimire. Intrăm în Euharistie fără transformare treptată, fără pregătire. Şi plecăm din nou adesea fără a avea timp să primim pe acela care a venit să locuiască între noi. Şi mai ales nu am înţeles că suntem trimiși pentru a trăi în comuniune.

Astăzi, trebuie să regăsim puterea mesajului Evangheliei. Când ne-am adunat pentru a celebra Euharistia suntem în momentul cel mai important al zilei. Din păcate, mulţi sunt absenți: toate acestea nu sunt noi. Deja, în momentul în care sfântul Ioan scria Evanghelia sa, el suferă mult pierzând afecțiunea comunităților cu privire la Euharistie. Atunci el le amintește cu putere că Isus a spus iudeilor odinioară: „Eu sunt pâinea care m-am coborât din cer”.

Să dea Domnul ca această veste bună să dea bucurie, mulţumire şi un nou elan pentru viaţa noastră.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6915-homelie-pour-la-fete-du-saint-sacrement-2/).

Istoria pâinilor sfântului Anton de Padova

Devoțiunea „pâinii săracilor” s-a născut în urma unuia dintre multele miracole pe care sfântul Anton de Padova le-a înfăptuit imediat după moartea sa. La scurt timp de la trecerea sa la cele veșnice, pe când la Padova bazilica lui era în construcție, un copilaș pe nume Toma, jucându-se printre ustensilele de la șantier, a căzut într-o covată cu apă și a sfârșit tragic înecându-se. Îndurerată, mama acestuia a alergat încrezătoare la sfântul Anton, promițându-i că va da săracilor o cantitate de grâu echivalentă cu greutatea copilului, dacă acesta s-ar întoarce la viață.

Sfântul Anton a ascultat promisiunea nefericitei femei și a înfăptuit minunea, dând origine acelei devoțiuni care în sec. al XIII-lea a fost chemată pondus pueri („greutatea copilului”) și care, mai târziu, a fost denumită „pâinea săracilor sfântului Anton de Padova”. Astfel, părinții promiteau sfântului Anton pâine atâta câtă era greutatea copiilor lor, pentru ca să îi ferească de epidemii ori de alte rele.

Această practică, înfloritoare câteva decenii, a tins să dispară spre sfârșitul Evului Mediu. A reapărut la începutul sec. al XIX-lea, răspândindu-se în toată lumea, astfel încât în multe biserici, alături de icoana ori de statuia sfântul Anton, a început să se găsească nelipsita casetă pentru donații „pâinea sfântului Anton”. Această practică a dat naștere „Caritasurilor Antoniene” care, inspirându-se din modelul marelui Sfânt, au devenit instrument al grijii și al întrajutorării pentru cei aflați în nevoi, prin activități și opere sociale potrivite cu problemele timpului nostru.

(sursă:  http://www.cristofori.ro/istoria-painilor-sf-anton; traducere făcută de pr. Cristian Sabău, după un fluturaș ce însoțea „Pâinea sfântului Anton” împărțită la bazilica din Padova în sărbătoarea marelui sfânt).

Profetia Ratzinger despre viitorul Bisericii

Biserica Catolică din Orșova,

județul Mehedinți, România.

O Biserică redimensionată, cu mult mai puţini adepţi, constrânsă să-şi abandoneze o parte din lăcaşurile de cult construite de-a lungul secolelor. O Biserică Catolică minoritară, puţin influentă în deciziile politice, irelevantă social, umilită şi constrânsă să „repornească de la origini”.

Dar şi o Biserică care, prin această „mare schimbare”, se va regăsi şi va renaşte „simplificată şi mai spirituală”. Este profeţia despre viitorul creştinismului pe care a făcut-o acum 40 de ani un tânăr teolog: Joseph Ratzinger. […]

Profeţia a fost făcută la finalul unor serii de lecţii radiofonice pe care profesorul de teologie Ratzinger le-a susţinut în 1969, într-un moment decisiv al vieţii sale şi al Bisericii. Erau anii tulburi ai contestării studenţeşti, ai călătoriei pe Lună, dar şi ai marilor dispute despre Conciliul Vatican al II-lea, care se încheiase de câţiva ani. Ratzinger a fost unul dintre protagoniştii conciliului.

Ca teolog, a fost izolat după ce nu a mai fost de acord părerea „progresiştilor” Küng, Schillebeeckx şi Rahner despre conciliu. În acea perioadă şi-a consolidat prietenia cu teologii Hans Urs von Balthasar şi Henri de Lubac, cu care va da viaţă unei noi reviste Communio. În această revistă vor scrie preoţi tineri „ratzingerieni”, astăzi toţi cardinali consideraţi „papabili” (potenţiali papi) înainte de alegerea papei Francisc: Angelo Scola, Christoph Schönborn şi Marc Ouellet.

În cinci discursuri puţin cunoscute – republicate cu ceva timp în urmă de Ignatius Press în volumul Faith and the Future – viitorul papă trasa încă din 1969 viziunea sa asupra viitorului omului şi a Bisericii. Mai ales în ultima lecţie, citită în ziua de Crăciun la microfonul radioului „Hessian Rundfunk”, a prevăzut viitorul Bisericii.

Ratzinger era convins că Biserica trăia o epocă asemănătoare celei ulterioare iluminismului şi Revoluţiei Franceze. „Ne aflăm în momentul unei cotituri imense în evoluţia speciei umane. Un moment pentru care trecerea de la Evul Mediu la timpurile moderne pare nesemnificativă”. Profesorul Ratzinger asemăna era actuală cu cea a papei Pius al VI-lea, care a fost răpit de trupele Republicii franceze şi a murit în închisoare în 1799. Biserica se afla în conflict cu o forţă care dorea distrugerea ei pentru totdeauna. Bunurile ei şi cele ale ordinelor religioase fuseseră confiscate.

O situaţie nu cu mult diferită ar putea să se întâmple şi cu Biserica de astăzi, ameninţată, după cum spune Ratzinger, de tentaţia de a-i reduce pe preoţi la „asistenţi spirituali”, iar misiunea lor la o simplă prezenţă politică. „De la criza de astăzi”, spunea tânărul teolog, „va ieşi o Biserică care va pierde multe”.

Va deveni mică şi va trebui să plece aproape de la începuturi. Nu va mai fi capabilă să locuiască în clădirile pe care le-a construit în timpurile de prosperitate. O dată cu scăderea numărului credincioşilor, va pierde o mare parte din privilegiile sociale. Va reporni de la grupuri mici, de la mişcări bisericeşti şi de la o minoritate care va repune credinţa în mijlocul experienţei. „Va fi o Biserică mai spirituală, care nu-şi va aroga mandatul politic flirtând cu Stânga sau cu Dreapta. Va fi săracă şi va deveni Biserica săracilor”.

Ceea ce Ratzinger prevedea era „un proces lung, dar când tot travaliul va trece, va lua naştere o mare putere a unei Biserici mai spirituale şi mai simple”. În acel moment oamenii vor descoperi că trăiesc într-o lume „de singurătate inimaginabilă” şi că nu mai ţin cont de Dumnezeu, „vor descoperi oroarea sărăciei lor”.

Atunci şi doar atunci, încheia lecţia teologul Ratzinger, vor vedea „acea mică turmă de credincioşi ca fiind ceva total nou: vor descoperi acest lucru ca o speranţă pentru ei înşişi, răspunsul pe care l-au căutat în secret”.

(Bardazzi Marco într-un atricol din e-communio.ro; traducere: Andrei Hrişman; sursa: vaticaninsider.lastampa.it).

Summe Trinitati [cântec gregorian]