Mister de
iubire și milostivire
[anul A]
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] (11 iunie 2017)
Lecturi: Exodului
34,4b-6.8-9; 2Corinteni 13,11-13; Evanghelia Ioan
3,16-18.
Omilie
În duminica după Rusalii,
creştinii din Occident, celebrează misterul lui Dumnezeu unul şi de trei ori
sfânt. Dumnezeu este o comuniune de iubire între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
comuniune care nu rămâne închisă în sine ci deschisă tuturor oamenilor care
sunt chemaţi să-i răspundem unei asemenea iubiri a lui „Dumnezeu pentru noi” [Deus pro nobis]. Așa ne-a iubit Domnul
pe noi, trimițându-l pe Isus pe lemnul crucii. Este mister de iubire și
milostivire, pe care oamenii nu au reușit să-l dezlege; nici chiar profeții.
Autorul Exodului încearcă prima dată să povestească experiența lui Moise de
pe muntele Sinai sau Horeb din mijlocul rugului arzând, iar răspunsul este
enigmatic: „Eu sunt cel care sunt” (Ex 3,14),
„cel existent”, cel care face să existe, explică experții. În prima lectură
este luată din cartea Exodului (Ex 34,4b-6.8-9), în timp ce Moise era pe
munte, poporului evreu păcătuise împotriva lui Dumnezeu: și-a făcut un viţel de
aur şi s-a prosternat în fața lui. După tragedia refuzului Domnului din partea
Israelului și alegerea idolatriei cultelor fertilității (vezi vițelul de aur),
îl găsim pe Moise urcând pe munte pentru a doua oară. El găsește fundamentul de
neînlocuit al moralei, judecata păcatului, secretul vieții lui Dumnezeu cel
milostiv. „Moise s-a sculat de dimineaţă şi s-a suit pe muntele Sinai […] şi a
luat în mână cele două table de piatră. […] El a chemat numele Domnului. […]
«Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de
bunătate şi de adevăr»!” (vv. 4-6). Domnul pe care îl întâlnește Moise nu se
mulțumește cu observarea legii; el merge infinit mai departe prin milostivire
și iertare. Dumnezeu este „mare și de temut”, dar „plin de îndurare şi
milostiv”. Dumnezeu însuși descoperă aceste două caracteristici: iertare și
dreptate. Dar întâietatea are iertarea. Dumnezeu nu urmează legea talionului, ci
preferă să fie „uman”. Este un Dumnezeu care iubeşte şi iubirea sa merge până la
iertare. Iertarea lui Dumnezeu îl eliberează pe om și-l recreează. Această
definiţie pe care Dumnezeu o dă despre sine manifestă dragostea sa milostivă: o
iubire ce învinge păcatul, acoperindu-l şi eliminându-l. Atare concept despre
Dumnezeu poate pune în încurcătură pe Moise și pe toți moraliștii, care nu văd
cum se scrie cuvintele compătimire și milă pe tablele de piatră. O desemnare
neobișnuită a lui Dumnezeu, făcută pe măsura omului!... Precizarea „încet la
mânie”, pare să sugereze că în ciuda a toate Dumnezeu uneori s-ar putea simţi
obligat să folosească rigoare, dreptatea, pentru cei care încalcă legea, dar
știe să se rețină. Este un Dumnezeu care merge cu noi în ciuda păcatelor
noastre, a unui popor încăpățânat. Domnul iartă cu milostivire.
În a doua lectură (2Cor 13,11-13), la sfârșitul scrisorii
sale adresată corintienilor, apostolul Paul ne invită să facem un pas mai
departe în sărbătoarea Sfintei Treimi. Salutul pe care îl adresează
corintenilor introduce o noutate: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi
dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!” Apostolul
invocă asupra acestei comunități oglindirea iubirii lui Dumnezeu [agápe] și a harului lui Cristos [cháris] și a comuniunii [koinonia] Duhului Sfânt. Dumnezeu nu este
chemat ca „Tată”, nici Isus definit ca „Fiu”, dar cu toate acestea se vorbește
despre „trei”: Treimea Sfântă care este harul, iubirea și comuniunea – bunurile
mântuirii.
Este încurajarea de a trăi
împreună în pace cu Dumnezeu și cu proprii semeni. Creștinii din Corint nu sunt
încă „perfecți”. Este de dorit ca comunitatea corintienilor – așa de controversată
– să se convertească. Este o urgență. Și noi trebuie să primim ca pe o
invitaţie la iubirea lui Dumnezeu. Isus ne-a meritat harul răscumpărării din
care Tatăl este izvorul și Duhul Sfânt comunicatorul. Este sărbătoarea lui
Dumnezeu – iubire. În ziua botezului nostru am fost scufundaţi în acest ocean
de iubire. Atunci viața noastră s-a schimbat cu totul.
În Evanghelia după sfântul Ioan (In
3,16-18) găsim această revelaţie de iubire a lui Dumnezeu. „Atât de mult
a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine
crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (v. 16). Aceste cuvinte fac parte din întâlnirea lui
Isus cu Nicodim, simbolul omenirii care caută cu inimă sinceră pe Dumnezeu. El credea
că se află în fața unui „rabi” și întâlnește „lumina lumii”; credea că Dumnezeu
ar fi „cu” Isus și descoperă cine este Cristos: Fiul unic a lui Dumnezeu.
Aștepta pe un „fiu al omului” care ar fi judecat lumea cu mare zgomot și în
schimb vine învățat că judecata se face în secret în inimi acolo unde trebuie
să acceptăm sau să refuzăm invitația Fiului lui Dumnezeu care ne-a fost adresată:
„Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja
judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu!” (v. 18). În
fața inițiativei lui Dumnezeu, oamenii se împart în două: primirea este
„viață”, refuzul este ruina, dialogul este „mântuirea”, tăcerea este
„judecata”: „pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece
lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (v. 17).
„Atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut!” Această lume, despre care vorbeşte Isus, este o lume rea, cu oameni care
trăiesc în păcat. Dar Isus nu a venit să judece lumea ci să-i distrugă răul,
salvând-o. În Isus, Dumnezeu este cel care vine la întâlnire. Prin felul
său de a trăi, prin cuvintele și faptele sale, Isus ne arată ce este iubirea
lui Dumnezeu când vindecă bolnavii, iartă păcătoşii, primește pe toți cei care
vin a el. Dumnezeu nu este un Dumnezeu abstract, dar un Dumnezeu viu, nu un
Dumnezeu al morților dar un Dumnezeu al celor vii – cum spunea Isus (cf. Mt 22,32). Un Dumnezeu care iubește, acționează,
vorbește, iartă, dă viață fără de moarte. Această iubire a mers până la a dărui
viața pe cruce. Este semnul milostivirii lui Dumnezeu! Domnul l-a trimis pe
Fiul său unic în lume, pentru ca noi să avem viață prin el.
În această celebrarea euharistică
ne întoarcem spre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iubirea sa vrea să ne
unească pe toți împreună într-o comuniune de iubire. Suntem făcuţi pentru a ne
întâlni, a dialoga şi a ne iubi, pentru că suntem „chipul lui Dumnezeu”, şi
Dumnezeu este exact – atât cât ne este dat să înţelegem – o comunitate de
iubire. Chemarea la comunitate este lăsată de Sfânta Treime în om.
Să ne rugăm lui Dumnezeu: Tatălui
și Fiului și Sfântului Duh, precum era la început și acum și pururea și în
vecii vecilor. Amin.
[bibliografia
(anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].
