Exortaţia apostolică a papei Francisc „Gaudete et exsultate” (rezumat)

Mai mult: Antonio Spadaro: https://www.laciviltacattolica.it/articolo/gaudete-et-exsultate/ 9 aprile 2018

Luni, 9 aprilie 2018, a fost prezentată la Sala de presă a Sfântului Scaun exortaţia apostolică a papei Francisc „Gaudete et exsultate”. Un îndemn apostolic prin care să răsune încă o dată, într-o lume grăbită şi agresivă, chemarea universală la sfinţenie: acesta este scopul declarat al exortaţiei apostolice a papei Francisc „Gaudete et exsultate” despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană, prezentată astăzi la Sala de presă a Sfântului Scaun. 

Începutul exortaţiei: îndemnul la bucurie şi chemarea la sfinţenie 

[1] „Gaudete et exsultate!” – „Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie!” (Mt 5,12), spune Isus celor persecutaţi şi umiliţi pentru cauza sa. Domnul cere totul şi ceea ce oferă este adevărata viaţă, fericirea pentru care am fost creaţi. El ne vrea sfinţi şi nu se aşteaptă să ne mulţumim cu o existenţă mediocră, apoasă, inconsistentă. În realitate, chemarea la sfinţenie este prezentă în diferite feluri încă din primele pagini ale Bibliei. Domnul o propune în felul următor lui Abraham: „Umblă în faţa mea şi fii neprihănit!” (Gen 17,1). [2] Nu trebuie să ne aşteptăm aici la un tratat despre sfinţenie, cu multe definiţii şi deosebiri care ar putea să îmbogăţească această temă importantă sau cu analizări care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sanctificare. Ţelul meu modest este să fac să răsune încă o dată chemarea la sfinţenie, urmărind să o concretizăm în contextul actual, cu riscurile, provocările şi oportunităţile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire” (Ef 1,4). 

Sinteza exortaţiei apostolice 

Se devine sfinţi trăind fericirile evangheliei, o cale regală pentru că este „contracurentului” în raport cu direcţia lumii. Devin sfinţi cu toţii, pentru că Biserica a învăţat întotdeauna că sfinţenia este o chemare universală şi la îndemâna oricui, după cum dovedesc numeroşii sfinţi „de la uşa de alături”. Viaţa de sfinţenie este, totodată, strâns legată de viaţa de milostivire, „cheia cerului”. Prin urmare, sfânt este cel care ştie să se lase mişcat şi se mişcă la rândul său pentru a-i ajuta pe cei săraci şi a vindeca formele de mizerie. Cel care respinge „elucubraţiile” vechilor erezii mereu actuale şi cel care, pe lângă toate celelalte, într-o lume „accelerată” şi agresivă, este capabil să trăiască cu bucurie şi simţul umorului”.

Frica de libertate - de Erich Fromm



 Erich Fromm (1900-1980).

 

Frica de libertate - de Erich Fromm

 



ftp://ftp.ulim.md/Psihologie/2011-2012/Psihologie/Darii%20V/Colectie%20de%20carti%20Psihologie,%20Psihanaliza,Psihologia%20religiilor,Psihologia%20Familiei/Erich%20Fromm%20-%20Frica%20de%20libertate.pdf

 

 

Frica de libertate de Erich Fromm

de Plesca Diana

– rezumat –

 

 

Erich Fromm (1900-1980), psihanalist și scriitor, în anul 1941 scrie o lucrare de bază Frica de libertate. În acestă carte individul este privit din perspectiva societății, și anume la felul cum el se dezvoltă în cadrul modernismului, prin tendința de a fi liber și a nu fi asuprit de cineva sau ceva. Se începe desfășurarea afirmând faptul că istoria modernă se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanțurile politice, economice și spirituale care încătușau oamenii. Luptele pentru libertate au fost duse de către cei asupriți, cei care doreau noi libertați, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. În ciuda multor eșecuri, libertatea a și câștigat bătălii, mulți au murit în aceste bătălii cu convingerea că a muri în lupta împotriva asupririi era mai bine decât să trăiești lipsit de libertate. Istoria părea să dovedească faptul că omul putea să se conducă singur, să ia decizii pentru sine, să gândească și să simte așa cum credea el de cuviință. Principiile liberalismului economic, ale democrației politice, ale autonomiei religioase și ale individualismului în viața personală dădeau expresie aspirației spre libertate. Una dupa alta, legăturile erau rupte. Omul a învins dominația naturii și a devenit stăpânul ei; a înfrânt dominația bisericii și pe cea a statului absolutist. Abolirea dominației externe părea să fie o condiție necesară și una suficientă pentru a atinge țelul: libertatea.

Războiul Mondial a fost privit de mulți ca o ultimă luptă, iar sfârșitul lui ca victoria definitivă a libertății. Însă n-au trecut prea mulți ani până să se ivească noi sisteme care negau tot ceeea ce oamenii credeau că au câștigat în secole de luptă. Pentru ca esenta acestor noi sisteme care au luat efectiv comanda întregii vieți sociale și personale a omului era supunerea tuturor, cu excepția unora, foarte puțini, față de o autoritate asupra căreia nu aveau nici un control. La început, mulți s-au consolat cu gândul că victoria sistemului autoritarist se datora nebuniei câtorva indivizi și că nebunia va duce la prăbușirea lor, la momentul potrivit. Alții credeau cu înfumurare că italienilor sau germanilor le lipsea o perioadă suficientă de practica democratică. O altă iluzie comună, era că Hitler obținuseră puterea asupra giganticului apărat de stat doar prin viclenie, că întreaga populație era numai obiectul lipsit de voință al înșelăciunii și terorii. În anii care au trecut de atunci a devenit clar faptul că aceste argumente erau greșite. Am fost siliți să recunoaștem că în Germania milioane de oameni erau tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fusesera parinții lor să lupte pentru ea; ca în loc să-și dorească libertatea, ei căutau căi de a fugi de ea; alte milioane erau indiferenți și nu credeau că merită să te bați și să mori pentru apararea libertății. De asemenea, trebuie să recunoaștem că criza democrației nu este o problema specifică Italiei sau Germaniei, ci una cu care se confruntă orice stat modern. Daca vrem sa luptam împotriva fascismului, trebuie să-l înțelegem.

 

Această carte își propune să analizeze acei factori dinamici din structura de caracter a omului modern care în țările fasciste l-au determinat să dorească să renunțe la libertate.

 

Când fascismul a ajuns la putere era incapabil să se creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinații spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere. Doar câțiva au fost conștienți de clocotul vulcanului care precede izbucnirea sa: Nietzsche, Marx și Freud.

Freud și-a îndreptat atenția către observarea și analiza forțelor iraționale și inconștiente care determina parțial comportamentul uman. El a arătat că aceste fenomene iraționale urmau anumite legi și de aceea puteau fi ințelese rațional. A descoperit că aceste manifestări erau reacții la influențele exercitate de lumea exterioară și, în mod special, de cele ce se petrecuseră în prima copilarie. Dar Freud din cauza spiritului culturii sale nu a putut trece peste anumite limite. Aceste limite i-au stânjenit înțelegerea individului normal și a fenomenelor iraționale prezente în viața socială. Freud a acceptat dihotonomia fundamentală dintre oameni și societate, precum și faptul că natura umană este rea. Pentru el omul este antisocial. Societatea trebuie să-l civilizeze, trebuie sa-i permită o anumita satisfacere directă a instinctelor biologice, trebuie să rafineze și să respingă impulsurile de bază ale omului. Ca urmare a acestei reprimări de către societate a impulsurilor naturale se întâmpla ceva miraculos: instinctele reprimate se trasformă în aspirații valoroase din punct de vedere cultural și devin astfel baza umană a culturii. Freud a ales cuvântul „sublimare” pentru aceasta trecere ciudată de la represie la comportament civilizat. În teoria lui Freud relația individului cu societatea este în mod esențial una statică: individul ramâne același, schimbându-se numai în măsura în care societatea exercită o presiune mai mare asupra instinctelor lui naturale sau îi permite o mai mare satisfacție. Freud întotdeauna consideră individul în relațiile sale cu alții. În accepția lui Freud, domeniul relațiilor umane este un schimb de satisfaceri ale nevoilor date biologic, în care relația cu celalalt este întotdeauna un mijloc de atingere a unui scop, dar niciodată un scop în sine.

Presence, formes et enjeux du demoniaque dans le roman catholique de l'entre-deux-guerres (Francois Mauriac, Georges Bernanos, Julien Green) de Alexandra Roux - PDF

 

A apărut o nouă teză de doctorat (2014) de Alexandra Roux.

Să vedem ce e în ea...
Și e mult: 1065 de pagini...

https://tel.archives-ouvertes.fr/tel-01168240/document

 

Résumé du projet de thèse

 

La littérature de l’entre-deux-guerres est un bouillonnement de genres très différents, et c’est dans cette effervescence que surgit la figure du démoniaque. Atteints d’un nouveau «mal du siècle», de nombreux écrivains – le plus souvent catholiques – mettent en scène le mal sous l’apparence de personnages démoniaques. Si nous nous sommes tournés vers François Mauriac, Georges Bernanos et Julien Green et avons mis l’accent sur quelques-unes de leurs oeuvres précises, c’est parce qu’ils représentent particulièrement bien cette mouvance. Nous nous sommes interrogés sur la nature de ce démoniaque et sur la manière dont il s’inscrit et s’écrit dans leurs romans de cette époque. Influencés par la religion, mais aussi par certains auteurs, Bernanos, Mauriac et Green ont su donner aux motifs caractérisant le démoniaque une dimension nouvelle, particuličrement tragique. Nous avons essayé de définir les rapports complexes qui existent entre le tragique et le démoniaque afin de montrer comment les oeuvres de Mauriac, Bernanos et Green participent de ce que Jean-Marie Domenach nomme «le retour du tragique». Situer nos oeuvres dans la lignée du tragique nous permet d’osciller entre excès et incomplétude, déconstruction et unité, crise et équilibre. Dès lors, le motif de l’ambiguďté, qui affecte á la fois la dimension narrative et thématique des récits, apparaît comme l’un des fils d’Ariane reliant les oeuvres de Bernanos, Mauriac et Green. Le démoniaque devient source d’une esthétique á part entière: de cette tension entre interrogation et compréhension naissent le surnaturel et l’indicible, seules voies d’accès au démoniaque.

 

(sursă:

http://lisaa.u-pem.fr/index.php?eID=tx_nawsecuredl&u=0&file=fileadmin/fichiers/LISAA/Doctorants/2014_2016/Alexandra_Roux/Resume_du_projet_de_these.pdf&t=1461361759&hash=bf985f1a379d4a2b60b9557c408fa4335a3b3eae