1a domenica di Quaresima - anno C

 

 

Isus din Nazaret (tot filmul – subtitrat în limba româna)

http://isichi.wordpress.com/2013/02/15/isus-din-nazaret-tot-filmul-subtitrat-in-limba-romana/

I Postul Mare (C): Ispita de a merge după lume




În pustiu

Evanghelia: Lc 4,1-13  

 

Surprinde faptul că tocmai Duhul Sfânt, pe care l-a primit la Botez, îl conduce pe Isus în pustiu, acolo unde are loc confruntarea cu Satana. Filiaţiunea divină, darul Duhului şi misiunea (aceste trei structuri fundamentale ale Botezului) nu ne scutesc de încercări, ci dimpotrivă inaugurează o existenţă pusă continuu la încercare.

 

Satana îi sugerează lui Isus să parcurgă o cale mesianică conformă cu aşteptările populare. Istoricul evreu Iosif Flaviu povesteşte – de exemplu – că oameni fanatici provocau poporul invitându-l să se retragă în pustiu pentru că Dumnezeu ar fi repetat minunea cu mana, sau să se arunce de pe esplanada Templului unde Mesia avea să coboare în mod minunat din ceruri, şi dădeau asigurări că Mesia avea să stăpânească asupra lumii întregi. Să se conformeze aşteptărilor poporului (pentru a fi în felul acesta acceptat şi popular) sau să rămână la cuvântul lui Dumnezeu? Iată încercarea. Desigur nu este greu a descoperi în tripla încercare a lui Isus şi o dimensiune morală, să spunem personală şi de fiecare zi, internă nouă înşine şi lumii noastre: tentaţia de a se sluji chiar de puterea lui Dumnezeu pentru „a avea” sau „a putea” sau „a te face valoros”. Atitudine care corespunde canoanelor lumii, dar care pentru Evanghelie este sugestie a Satanei. Puterea lui Dumnezeu este dăruită pentru a iubi şi a sluji, nu pentru a avea, a putea şi a se face valoros.

„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, demonstrează-o!” repetă Satana. Şi de fapt Isus a demonstrat-o, dar pe o cale total diferită: ascultarea, încrederea în Tatăl, slujirea, dăruirea până la Cruce.

Nu se poate însă să se termine lectura din această relatare a lui Luca fără a observa concluzia sa surprinzătoare: „Diavolul s-a îndepărtat de la el pentru a reveni la timpul fixat”. Aşadar încercarea nu este un episod închis, ci deschis. Este prevăzut un timp în care Satana se va întoarce. Încercarea va reveni în viaţa lui Isus şi, mai târziu, în viaţa comunităţii şi a ucenicilor. Într-un anumit sens, toată viaţa lui Isus a fost însoţită de încercare, aşa cum avea să le spună el însuşi ucenicilor: „Voi ai rămas cu mine în încercările mele”. O încercare insistentă, provenind din diferite părţi (de la Satana, de la scribi şi farisei, de la lume) şi totuşi mereu aceeaşi în conţinut, adică ispita de a-l rupe pe Isus de încrederea în cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l face să parcurgă drumuri mai promiţătoare din punct de vedere uman. O încercare pe care Isus a depăşit-o în rugăciune şi în veghere şi în cea mai completă şi încrezătoare abandonare în mâinile Tatălui, refuzând tot ceea ce ispititorul i-a propus încă de la început: „Dacă tu eşti regele iudeilor, salvează-te pe tine însuţi”. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

 

Aniversarea Sfințirii Catedralei Sf. Iosif (15.02.1884)

"Este cel mai frumos edificiu religios care există în România"

(M. Kogălniceanu, de la tribuna Parlamentului, în dec. 1884).

(foto: Victor Bortaş; © Victor Bortaş/ARCB)

 

 

Crucea vorbește



Crucifix din biserica san Damiano

”Pe cerul cel mai întunecat, crucea rămâne cel mai mare semn al iubirii și cel mai mare motiv de speranță” (P. Gratry).

Fie ca vrei sau nu vrei, crucea este aceea care a salvat lumea. De fapt nu crucea, ci Cristos pe cruce. A dus la împlinire opera mântuirii, nu atât prin vestirea Fericirilor nici prin minunile sale, cât mai ales prin cruce, despuere, neputință, durere, moarte…

Acolo atârnând între cer și pământ, cu trupul său înroșit de sânge, a proclamat în fața universului care stătea în uimire împlinirea Scripturilor: ”Consumatum est” (”S-a împlinit”) (In 19,30).

De atunci și până la sfârșitul timpurilor, calea mântuirii se identifică cu Calea Crucii. Mereu răsună: ”Ia-ți crucea și urmează-mă!”

Și răspunsul tău?

- Care cruce? Acea? Nu! Vreau alta! Nu vreau singurătate, frig, oboseală, luptă continuă… Altceva… O cruce frumoasă… Ceva de decor… și nu prea greu…

- Dar nu există o astfel de cruce. Poate la raionul de jucării pentru copii… Grea sau ușoară, crucea ta este pe măsura ta și e diferită de toate celălalte.

Era prin luna februarie a anului 1206. Sfântul Francisc, alungat de acasă din Assisi de către tatăl său, luat în râs de prieteni, batjocorât de mulțime, a fugit rușinat spre muntele din apropiere. Nu departe de margirea orașului a ajuns în fața bisericuției crăpate a sfântului Damian. Voia să intre încă odată, după ce fusese de atâtea ori, să se arunce la picioarele Răstignitului plângându-și mizeria. Era părăsit de toți. Se simțea atât de singur!... „În biserică se lăsă să cadă în genunchi şi-şi ridică braţele spre cruce ca unul care înneacă. Nu ştiu să spună nici un cuvânt. Contampla crucea unde era pictat un Isus cu o privire blândă care te urmăreşte şi, de fiecare parte, în colţuri, sfinţi şi îngeri. Se abandonă total; ochii în ochii lui Cristos, mâinile şi inima deschise pentru a primi acea lumină de care era flămând sufletul său. Și Isus ţinea deschise braţele sale, îmbrăţişând lumea întreagă. Crucea era din lemn şi pictată; Francisc de o culoare vie şi însângerată. Între cruce şi el era aerul şi penumbra. Dar mai era între ei iubirea, care nu se vede, şi toate rugăciunile bătrânului paroh şi ale ţăranilor, rugăciunile şi lacrimile tuturor oamenilor şi ale întregului univers.

Tăcere. Francisc plângea şi în această tăcere, crucea vorbi. Ea vorbea. Pe cruce, Isus se mişca: trupul tremura, capul se ridică şi ochii prinseseră viaţă, ca ai unui om viu; gura fremăta şi buzele se deschideau şi se închideau. Și cu o voce mai frumoasă ca un cântec, Cristos îi spuse:

- Reclădeşte biserica mea care cade în ruină.

De trei ori. Si apoi capul se plecă din nou pe umăr, ochii s-au stins; şi nu mai era decât o simplă cruce de lemn. Dar Isus îi vorbise. Prin această voce, Isus coborâse de pe cruce.

Două iubiri - cea divină şi cea umană - se întâlniseră. Și în sufletul lui Francisc înflori un trandafir de lumină sângerândă.

- Isuse! Isuse! strigă el nu mai sunt eu, eu sunt Tu însuşi.

Și căzu cât era de lung plângând de fericire”. (Félix Timmermans, La harpe de saint François, Bloud et Gay, Paris 1933; trad. pr. Isidor Chinez).

Lui i-a vorbit, indicându-i drumul pe care apoi l-a urmat în viață.

Ție îți spune ceva crucea lui Cristos?

Privește-o… îngenunchiază… fă tăcere… ascultă… (Chinez Isidor, Predici).

Sfinţii Ciril şi Metodiu, călugări şi episcop

Cei doi fraţi Mihael şi Constantin, care şi-au luat în calitate de călugări noile nume, respectiv Metodiu şi Ciril, şi-au desfăşurat opera misionară în secolul al IX-lea în Europa centrală, şi sunt amintiţi pe bună dreptate ca "apostoli ai slavilor". Este marele lor merit faptul de a se fi adaptat popoarelor ce trebuiau evanghelizate prin metode misionare care, deşi obţinuseră deplina aprobare a papei, au trezit conflicte între greci şi latini, cărora numai îndârjirea tenace a lui Metodiu le-a putut face faţă.

 

 Crearea unui nou alfabet, care apoi a luat numele de chirilic tocmai de la sfântul Ciril, oferind lumii slave, prin traducerea Bibliei, a Misalului şi a Ritualului liturgic, unitate lingvistică şi culturală, este un merit pe care nimeni nu li-l poate contesta. Acest mare cadou pe care cei doi fraţi l-au făcut popoarelor slave (însăşi limba rusă este scrisă cu litere "inventate" de Ciril) a fost răsplătit printr-o inegalabilă iubire şi devoţiune populară. Dar în viaţă cei doi sfinţi misionari n-au avut, de fapt, o "soartă uşoară", dar au trebuit chiar să lupte contra discordiilor care s-au coalizat în jurul marilor inovatori.

Cei doi fraţi erau născuţi la Salonic dintr-un funcţionar imperial şi cunoşteau limba slavă, vorbită în Macedonia. Constantin, cel mai tânăr dintre cei doi, născut în jurul anului 827, şi-a completat studiile la Constantinopol sub Foţie, a fost hirotonit preot şi a început cariera de profesor. Mihael însă a îmbrăţişat cariera politică, dar când a fost numit guvernator al unei provincii bizantine de limbă slavă, a renunţat la sarcina dorită pentru a se face călugăr, luând numele de Metodiu. În anul 860, cei doi fraţi au primit de la împărat sarcina de a-i evangheliza pe kazari; după trei ani, fiind ceruţi de principele Ratislav, au ajuns în moravia. Aici, ei au creat alfabetul "chirilic" şi au realizat prima traducere în limba slavă a Bibliei şi a liturgiei. Acuzaţi de schismă şi de erezie, Ciril şi Metodiu au trebuit să meargă la Roma, unde însă au fost primiţi cu multă satisfacţie de către papa Adrian al II-lea, care le-a permis să celebreze sfintele mistere în limba slavă în faţa lui şi a unei numeroase comunităţi creştine.

În timpul Postului Mare

http://isichi.wordpress.com/2013/02/14/in-timpul-postului-mare/

Ispitirile lui Isus şi convertirea pentru Împărăţia cerurilor (Audiența generală)

http://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-13-feb-2013/

Miercurea Cenușii: Dumnezeu în centrul vieţii mele

Evanghelia: Mt 6,1-6.16-18 

Începem astăzi drumul Postului Mare. Un timp potrivit, care durează patruzeci de zile. La capătul său este Paştele: un memorial care reînnoieşte harul pătimirii şi morţii Domnului. Este un timp de penitenţă, care vrea să spună convertire şi luptă împotriva spiritului rău. Şi mai este şi un timp care ne invită să ne întoarcem la Domnul cu toată inima, cu post şi rugăciune. Iată, timpul mântuirii, sau al reconcilierii cu Dumnezeu, a ajuns.

Evanghelia de astăzi ne arată care trebuie să fie atitudinea noastră şi insistă asupra corectitudinii interioare, oferindu-ne şi mijlocul pentru a creşte în această purificare de intenţii: intimitatea cu Tatăl. Evanghelia este cu adevărat foarte frumoasă şi ar trebui să o citim adesea, pentru că ne spune şi care era orientarea însăşi a Domnului Isus, care „nu făcea nimic pentru a fi admirat de oameni, dar trăia în intimitatea Tatălui său. Evanghelistul Matei ne prezintă trei exemple: pomana, rugăciunea şi postul şi scoate în evidenţă în toate trei o tentaţie comună, aş spune normală. Când facem ceva bun, imediat apare în noi dorinţa de a fi stimaţi pentru această faptă bună, de a fi admiraţi: adică de a avea recompensă, o recompensă falsă însă pentru că este glorie umană, satisfacţia noastră, plăcerea noastră. Şi aceasta ne închide în noi înşine, în timp ce ne poartă în afara noastră, pentru că trăim proiectaţi spre ceea ce gândesc alţii despre noi, laudă şi admiră în noi. Domnul ne cere să facem binele pentru că este bine şi pentru că Dumnezeu e Dumnezeu şi ne dă şi modul pentru a trăi astfel: a trăi în raport cu Tatăl. Pentru a face binele noi avem nevoie să trăim în iubirea cuiva. Dacă trăim în iubirea Tatălui, în secret, cu Tatăl, binele îl vom face în mod perfect.

Gândul zilei

Legea sfințeniei

 

„Fiţi sfinţi pentru că eu sunt sfânt” (Lev 11,44.45; 19,2; 20,26).

Se repetă în aceste capitole o altă formulă: „Eu Yahveh sunt cel care sfinţesc” (Lev 20,8; 21,23; 22,9.16.32 şi Ex 31,13).

 

Lev 11 – animalele comestibile şi animalele interzise;

         

Lev 19 – diferite legi, mai ales morale;

Lev 20 – legi despre căsătorie şi cultele străine;

Lev 21 – puritatea preoţilor

Lev 22 – legi despre ofrande;

Lev 25 – anul sabatic şi jubiliar;

 

Lev 25 – câteva legi scrute, apoi binecuvântări şi blesteme.

O serie de practici privind cultul şi prescripţiile morale.

 

Reţinem mai ales prescripţiile morale care se găsesc în principal în Lev 19.

Exigenţa sfinţeniei decurge din proximitatea materială a lui Dumnezeu care locuieşte în mijlocul poporului său; sfinţenia afectează ţara însăşi; şi pentru ea sfinţenia este o obligaţie (Lev 26,34.35) şi el va respinge cu dezgust poporul care ar încălca datoria sa de a fi sfânt. În Lev 26 ţara devine practic un personaj partener sau complice al poporului; prin ea Yahveh binecuvântează sau pedepseşte pe poporul său: „dacă voi veţi urma legile mele... eu vă voi da ploaie şi pământul va da roade” (26,3.4).

 

Declaraţia Papei Benedict al XVI-lea privind retragerea sa

11.02.2013, Vatican (Catholica) - Papa a anunţat luni, 11 februarie 2013, faptul că renunţă la ministerul petrin. Vă oferim traducerea textului declaraţiei sale din această dimineaţă, din cadrul Consistoriului convocat pentru trei canonizări.

 

Iubiţi fraţi, v-am convocat în acest Consistoriu nu doar pentru cele trei canonizări, ci şi pentru a vă comunica o decizie de mare importanţă pentru viaţa Bisericii. După ce mi-am examinat în mod repetat conştiinţa înaintea lui Dumnezeu, am ajuns la certitudinea că puterile mele, datorită vârstei avansate, nu mai sunt potrivite pentru o exercitare adecvată a ministerului petrin.

 

Sunt conştient că acest minister, datorită naturii lui spirituale esenţiale, trebuie să fie îndeplinit nu doar prin cuvinte şi fapte, ci şi, nu mai puţin, prin rugăciune şi suferinţă. Cu toate acestea, în lumea de astăzi, supusă la atât de multe schimbări rapide şi zguduită de probleme de profundă relevanţă pentru viaţa de credinţă, pentru a conduce barca Sfântului Petru şi pentru a proclama Evanghelia, sunt necesare atât puterea minţii cât şi a trupului, putere care în ultimele luni s-a deteriorat în mine până acolo încât a trebuit să îmi recunosc incapacitatea de a îndeplini în mod adecvat slujirea încredinţată mie.

De aceea, şi fiind conştient de gravitatea acestui act, în deplină libertate declar că renunţ la ministerul de Episcop al Romei, Succesor al Sfântului Petru, încredinţat mie de Cardinali în 19 aprilie 2005, astfel că, de la 28 februarie 2013, ora 20.00, Scaunul Romei, Scaunul Sfântului Petru, va fi vacant şi va trebui să fie convocat, de către cei care au competenţa să facă aceasta, un Conclav pentru alegerea noului Pontif Suprem.

 

Iubiţi fraţi, vă mulţumesc sincer, din inimă, pentru toată iubirea şi munca cu care m-aţi susţinut în slujirea mea şi vă cer iertare pentru toate defectele mele. Iar acum, să încredinţăm Sfânta Biserică grijii Păstorului nostru Suprem, Domnul nostru Isus Cristos, şi să o implorăm pe Preasfânta Sa Mamă Maria, pentru ca ea să îi asiste pe Părinţii Cardinali, cu grija ei maternă, în alegerea noului Pontif Suprem. În ceea ce mă priveşte, şi în viitor, doresc să slujesc cu devotament Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, printr-o viaţă dedicată rugăciunii.

Papa Benedict al XVI-lea se va retrage din cauza vârstei pe 28 februarie

Papa Benedict al XVI-lea și-a anuntat retragerea, începand cu 28 februarie, și a invocat ca motiv vârsta sa, într-un discurs pronuntat în latina într-un consistoriu la Vatican, a declarat, pentru AFP, purtatorul de cuvant al Sfantului Scaun.

"Papa a anuntat că va renunta la minister la 20,00 (19,00 GMT), 28 februarie. Va începe atunci perioada de 'sede vacante' (loc vacant)", a precizat părintele Federico Lombardi, într-un anunt fără precedent în istoria moderna a Bisericii Catolice.

"După ce mi-am examinat conștiința în fața lui Dumnezeu, în diverse rânduri, am ajuns la certitudinea ca forțele mele, din cauza avansării în vărstă, nu mai sunt apte să exercite de manieră adecvată" misiunea de a conduce Biserica Catolica, a spus Papa Benedict al XVI-lea, în vârstă de 85 de ani, în anuntul său în latina tradus ulterior de Vatican.

Papa a subliniat că "în lumea de azi, subiect al unor schimbari rapide și agitată de întrebari de mare împortantă pentru viața credinței, pentru a conduce barca Sfântului Petru și a predica Evanghelia, vigoarea corpului și a spiritului este de asemenea necesara".

Aceasta vigoare s-a "împuținat în ultimele luni în mine de o asemenea manieră încât trebuie să-mi recunosc încapacitatea de a administra bine ministerul care mi-a fost încredintat", a adaugat Papa.

Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes

La 11 februarie 1858 o fată de paisprezece ani, Bernadeta Soubirous, ingenuă şi umilă, care încă nu ştia să citească şi să scrie repede, s-a dus împreună cu o soră şi o colegă să strângă lemne uscate în apropiere de Massabielle, un loc stâncos la periferia localităţii Lourdes, unde, pentru a ajunge, trebuia să se treacă un torent cu picioarele goale. Bernadeta, care suferea de astm, ezita să bage picioarele în apă şi întârzia.

Un foşnet printre copaci a făcut-o să ridice ochii în direcţia grotei din apropiere, unde a zărit "o doamnă", cu faţa radioasă, îmbrăcată în alb, cu o cingătoare albastră, care îi surâdea şi cu care a recitat a treia parte din rozariu, cu rozariul pe care îl purta totdeauna cu ea. Părinţii, cărora sora Bernadetei le-a revelat îndată secretul, i-au interzis mai întâi vizionarei să se întoarcă la grotă, apoi au cedat la lacrimile ei. Apariţia s-a repetat la 18 februarie.

Doamna a surâs la gestul fetei care stropea cu apă sfinţită stânca, apoi i-a spus: "Voiţi să aveţi bunătatea de a veni aici timp de cincisprezece zile?... Nu vă promit să vă fac fericite în această lume, dar în cealaltă". În cursul apariţiilor succesive, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi a chemat credincioşii la pocăinţă.

La 25 februarie, a invitat-o să bea dintr-un izvor, arătându-i locul. Bernadeta a scormonit cu unghiile suprafaţa locului: la început a ţâşnit doar un fir de apă tulbure: Bernadeta a băut o înghiţitură şi s-a spălat: era izvorul miraculos de la Lourdes. La 2 martie, doamna i-a zis tinerei să transmită preoţilor dorinţa ei de a se face o procesiune şi de a se construi în acel loc o capelă. Parohul Peyramale s-a arătat neîncrezător şi a tratat-o dur pe Bernadeta: "Spune-i acelei doamne să-ţi spună numele ei", i-a poruncit el. În dimineaţa de 25 martie, Fecioara a dat răspunsul: "Eu sunt Neprihănita Zămislire".

Cu patru ani mai înainte Pius al IX-lea proclamase dogma zămislirii fără pata originală a Fecioarei, iar acum Maria comunica oamenilor titlul cu care voia să fie invocată. În ciuda interzicerii din partea autorităţilor civile (au interogat-o şi ameninţat-o pe Bernadeta; accesul la grotă a fost mai întâi oprit şi apoi, în sfârşit, acceptat din ordinul însuşi al împăratului Napoleon al III-lea), pelerinii alergau acolo din toate părţile şi s-au probat primele fapte miraculoase. La peste o sută de ani distanţă aleargă acolo încă mulţimi imense, pentru a experimenta "miracolul de la Lourdes". (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei).

 

Mesajul lui Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului (11 feb. 2013)

Iubiţi fraţi şi surori!

1. La 11 februarie 2013, comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, se va celebra în formă solemnă, la Sanctuarul marian din Altötting, a XXI-a Zi Mondială a Bolnavului. Această zi este pentru bolnavi, pentru lucrătorii sanitari, pentru credincioşii creştini şi pentru toate persoanele de bunăvoinţă “moment forte de rugăciune, de împărtăşire, de oferire a suferinţei pentru binele Bisericii şi de chemare adresată tuturor să recunoască în persoana fratelui bolnav Faţa Sfântă a lui Cristos care, suferind, murind şi înviind a realizat mântuirea omenirii” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare de instituire a Zilei Mondiale a Bolnavului, 13 mai 1992, 3). În această circumstanţă, mă simt deosebit de apropiat de fiecare dintre voi, dragi bolnavi care, în locurile de asistenţă şi de îngrijire sau şi acasă, trăiţi un dificil moment de încercare din cauza bolii şi a suferinţei. La toţi să ajungă cuvintele încurajatoare ale Părinţilor de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican: “Nu sunteţi nici abandonaţi, nici inutili: voi sunteţi chemaţi de Cristos, voi sunteţi imaginea sa transparentă” (Mesaj adresat celor săraci, celor bolnavi şi celor suferinzi).

Cântec pentru papa (2009)

 

În memoria Papei Ioan Paul al II lea.
Înterpreteaza Maria Luisa și Francesca.