Mesajul lui Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului (11 feb. 2013)

Iubiţi fraţi şi surori!

1. La 11 februarie 2013, comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, se va celebra în formă solemnă, la Sanctuarul marian din Altötting, a XXI-a Zi Mondială a Bolnavului. Această zi este pentru bolnavi, pentru lucrătorii sanitari, pentru credincioşii creştini şi pentru toate persoanele de bunăvoinţă “moment forte de rugăciune, de împărtăşire, de oferire a suferinţei pentru binele Bisericii şi de chemare adresată tuturor să recunoască în persoana fratelui bolnav Faţa Sfântă a lui Cristos care, suferind, murind şi înviind a realizat mântuirea omenirii” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare de instituire a Zilei Mondiale a Bolnavului, 13 mai 1992, 3). În această circumstanţă, mă simt deosebit de apropiat de fiecare dintre voi, dragi bolnavi care, în locurile de asistenţă şi de îngrijire sau şi acasă, trăiţi un dificil moment de încercare din cauza bolii şi a suferinţei. La toţi să ajungă cuvintele încurajatoare ale Părinţilor de la Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican: “Nu sunteţi nici abandonaţi, nici inutili: voi sunteţi chemaţi de Cristos, voi sunteţi imaginea sa transparentă” (Mesaj adresat celor săraci, celor bolnavi şi celor suferinzi).

2. Pentru a vă însoţi în pelerinajul spiritual care de la Lourdes, loc şi simbol de speranţă şi de har, ne conduce spre Sanctuarul din Altötting, aş vrea să propun reflecţiei voastre figura emblematică a Samariteanului Milostiv (cf. Lc 10,25-37). Parabola evanghelică relatată de sfântul Luca se inserează într-o serie de imagini şi relatări din viaţa cotidiană, cu care Isus vrea să ne facă să înţelegem iubirea profundă a lui Dumnezeu faţă de orice fiinţă umană, în special atunci când se află în boală şi în durere. Însă, în acelaşi timp, cu cuvintele conclusive din parabola Samariteanului Milostiv, “Mergi şi fă şi tu la fel” (Lc 10,37), Domnul arată care este atitudinea pe care trebuie să o aibă fiecare discipol al său faţă de ceilalţi, îndeosebi dacă au nevoie de îngrijire. Deci este vorba de a lua din iubirea infinită a lui Dumnezeu, printr-o relaţie intensă cu El în rugăciune, forţa de a trăi zilnic o atenţie concretă, asemenea Samariteanului Milostiv, faţă de cel care este rănit în trup şi în spirit, faţă de cel care cere ajutor, chiar dacă este necunoscut şi lipsit de resurse. Acest lucru este valabil nu numai pentru lucrătorii pastorali şi sanitari, ci pentru toţi, chiar şi pentru bolnavul însuşi, care poate să trăiască propria condiţie într-o perspectivă de credinţă: “Nu evitarea suferinţei, fuga din faţa durerii, îl vindecă pe om, ci capacitatea de a accepta încercarea de a creşte în ea, de a găsi sens prin unirea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită” (Enciclica Spe salvi, 37).

3. Mulţi Părinţi ai Bisericii au văzut în figura Samariteanului Milostiv pe Isus însuşi, iar în omul căzut în mâinile tâlharilor pe Adam, Omenirea rătăcită şi rănită prin propriul păcat (cf. Origene, Omilie despre Evanghelia lui Luca XXXIV, 1-9; Ambroziu, Comentariu la Evanghelia sfântului Luca, 71-84; Augustin, Discurs 171). Isus este Fiul lui Dumnezeu, Cel care face prezentă iubirea Tatălui, iubire fidelă, veşnică, fără bariere şi fără graniţe. Dar Isus este şi Cel care “se despoaie” de “haina sa divină”, care se înjoseşte de la “condiţia” sa divină, pentru a asuma formă umană (Fil 2,6-8) şi a se apropia de durerea omului, ajungând să coboare în iad, aşa cum recităm în Crez, şi să aducă speranţă şi lumină. El nu a considerat cu orice preţ să fie egal cu Dumnezeu, faptul că este Dumnezeu (cf. Fil 2,6), ci se apleacă, plin de milostivire, asupra abisului suferinţei umane, pentru a vărsa untdelemnul mângâierii şi vinul speranţei.

4. Anul Credinţei pe care-l trăim constituie o ocazie potrivită pentru a intensifica diaconia carităţii în comunităţile noastre ecleziale, pentru fi fiecare samaritean milostiv faţă de celălalt, faţă de cel care este lângă noi. În această privinţă, aş vrea să amintesc câteva figuri, printre nenumăratele figuri din istoria Bisericii, care au ajutat persoanele bolnavi să valorizeze suferinţa pe planul uman şi spiritual, pentru ca să fie exemplu şi stimulent. Sfânta Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe, “expertă în scientia amoris” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo Millennio ineunte, 42), a ştiut să trăiască “în unire profundă cu Pătimirea lui Isus” boala care a condus-o “la moarte prin mari suferinţe” (Audienţa generală, 6 aprilie 2011). Venerabilul Luigi Novarese, a cărui amintire vie o mai serbează astăzi mulţi, în exercitarea slujirii sale a simţit în mod deosebit importanţa rugăciunii pentru şi cu bolnavii şi suferinzii, pe care-i însoţea adesea în Sanctuarele mariane, în mod special la grota de la Lourdes. Mişcat de caritatea faţă de aproapele, Raoul Follereau şi-a dedicat propria viaţă îngrijirii persoanelor lovite de boala Hansen până în zonele cele mai îndepărtate ale planetei, promovând printre altele Ziua Mondială împotriva Leprei. Fericita Tereza de Calcutta îşi începea mereu ziua întâlnindu-l pe Isus în Euharistie, pentru a ieşi după aceea pe străzi cu Rozariul în mână ca să-l întâlnească şi să-l slujească pe Domnul prezent în cei suferinzi, în special în aceia care “nu sunt voiţi, nu sunt iubiţi, nu sunt îngrijiţi”. Sfânta Ana Schäffer din Mindelstetten a ştiut, şi ea, în mod exemplar să unească propriile suferinţe cu acelea ale lui Cristos: “patul de durere a devenit… chilie de convent şi suferinţa a constituit slujirea sa misionară… Întărită de Împărtăşania zilnică, ea a devenit un neobosit instrument de mijlocire în rugăciune şi o reflexie a iubirii lui Dumnezeu pentru multe persoane care căutau sfatul ei” (Omilie pentru canonizare, 21 octombrie 2012). În Evanghelie iese în evidenţă figura Sfintei Fecioare Maria, care-l urmează pe Fiul suferind până la jertfa supremă pe Golgota. Ea nu-şi pierde niciodată speranţa în victoria lui Dumnezeu asupra răului, asupra durerii şi asupra morţii şi ştie să-l primească cu aceeaşi îmbrăţişare de credinţă şi de iubire pe Fiul lui Dumnezeu născut în peştera din Betleem şi mort pe cruce. Încrederea sa tare în puterea divină este luminată de Învierea lui Cristos care dăruieşte speranţă celui care se află în suferinţă şi reînnoieşte certitudinea apropierii şi consolării Domnului.

5. În sfârşit, aş vrea să îndrept gândul meu de recunoştinţă vie şi de încurajare instituţiilor sanitare catolice şi însăşi societăţii civile, diecezelor, comunităţilor creştine, familiilor călugăreşti angajate în pastoraţia sanitară, asociaţiilor lucrătorilor sanitari şi de voluntariat. Fie ca să crească în toţi conştiinţa că “în primirea iubitoare şi generoasă a oricărei vieţi umane, mai ales dacă este slabă şi bolnavă, Biserica trăieşte astăzi un moment fundamental al misiunii sale” (Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Christifideles laici, 38).

Încredinţez această a XXI-a Zi Mondială a Bolnavului mijlocirii Preasfintei Fecioare Maria a Harurilor venerată la Altötting, pentru ca să însoţească mereu omenirea suferindă, în căutare de alinare şi de speranţă tare, să-i ajute pe toţi cei care sunt implicaţi în apostolatul milostivirii ca să devină samariteni milostivi pentru fraţii şi surorile lor încercaţi de boală şi de suferinţă, în timp ce împart cu bucurie Binecuvântarea Apostolică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.01.2013
Publicarea pe acest sit: 08.01.2013
Etichete: Mesaje - Bolnavi, Papa B16