A ierta și a iubi (VII TPA [A] - 19 februarie 2017)

Predica de pe Munte (1912) - de Rudolf Yelin.

A ierta și a iubi

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (19 februarie 2017)

Lecturi: Leviticului 19,1-2.17-18; 1Corinteni 3,16-23; Evanghelia Matei 5,38-48.

Ca și duminica trecută, Cristos ne spune: inima ta depășește toate obligațiile. Iubește dușmanii tăi. Imită-mă pe mine, Domnul vostru.

„Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru!” Cu această invitație adresată de Dumnezeu poporului evreu începe prima lectură din Cartea Leviticului (Lev 19,1-2.17-18), care poartă numele de „legea sfințeniei”. În limbajul curent, prin „sfânt” se înțelege cel care a dus o viață exemplară și e în paradis, iar după ce se invocă cu credință se poate primi haruri și miracole. Însă semnificația acestui termen este mult mai amplă: indică pe cel separat și consacrat lui Dumnezeu. Sunt templele sfinte pentru că erau distincte, „retrase” din lumea profană și rezervate divinității, întrând în sfera lui Dumnezeu și pentru aceasta fiind necesare numeroase rituri purificatorii. Sunt sfinte obiectele sacre neputând fi folosite altor uzanțe. Sunt persoane sfinte care primeau funcții deosebite. Iar cel mai sfânt este Dumnezeu, absolut divers din tot ce există. Ce pretindea Domnul atunci când a impus poporului său să fie „sfânt”? Vrea poate să trăiască separat de alte popoare? Israel a înțeles în acest mod porunca lui Dumnezeu și a gândit că e de datoria sa a evita orice contact cu ce ar fi putut să-l poarte la idolatrie. Pentru a menține această „sfințenie” s-a înmulțit interdicţii: opreliștea de a intra în casele străinilor, de a mânca cu ei sau chiar de a strânge mâna unui păgân. Fiind aceasta mentalitatea comună, rămâi uimit când constați într-un text – cel propus astăzi – în care „sfințenia” este înțeleasă în mod complet diferit: nimic din separările materiale de la ceilalți oameni, nimic din prescriile rituale. „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta. […] Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (vv. 17-18).

Găsim aceste două porunci: „Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt!” şi „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Încă nu suntem la Evanghelie, în Noul Testament. Această revelaţie implică unele exigențe. Printre exigențe este iubirea fraternă: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Din vechea lege, descoperim că iubirea frăţească era mai bună decât toate ritualurile: era semnul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Cu toate acestea are încă o limită: iubirea nu este universală. De fapt, interpetarea rabinică se restrângea la poporul lui Israel; se limitează la legăturile de sânge, legăturile familiale. Orizontul legii nu depășește încă limitele poporului evreu.

Cu Noul Testament, se face un pas înainte. În scrisoarea sa către corintieni (1Cor 3,16-23), sfântul Paul insistă asupra universalităţii iubirii lui Dumnezeu. Comunitatea este ca un sanctuar: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (v. 16). În templul lui Dumnezeu – „decupat” din lumea profană – Duhul Sfânt este cel ce locuiește în el și menține unită comunitatea. Diviziunile ruinează și amenință distrugerea construcției. Cine se simte responsabil de un astfel de dezastru, va fi tras la răspundere de Domnul cu o extremă severitate: „Cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el!” (v. 17). Este imaginea tradițională a judecății finale care servește, în limbaj rabinic, nu la descrierea a tot ce se întâmplă la sfârșit, dar la acțiunea extrem de gravă a celor care fac rău Bisericii.

Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Fiecare om este un templu de care se îngrijește Domnul. „Toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (vv. 22-23). Aceste gânduri introduc la interpretări noi în cadru Evangheliei de astăzi.

Evanghelia după Matei (Mt 5,38-48) face parte din „Predică de pe munte”, unde Isus se prezintă ca noul Moise, care, de pe muntele „Fericirilor”, dă noua sa Lege. Nu desființează vechea legea, ci interpretează în felul său. „Aţi auzit că s-a spus… Eu însă vă spun” – de şase ori se întâlneşte în Evanghelia lui Matei. Astăzi sunt ultimile două.

„Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău!” (vv. 38-39). Evanghelia pornește de la străvechea legea a talionului, care urmărea să pună frâu răzbunării: „legea talionului”, născută din voinţa civilă de a împiedica răzbunările exagerate. Această lege, prezentă în primul cod de legi cunoscut în istorie, Codul lui Hammurabi, datând probabil din anul 1760 înainte de Cristos, fiind preluat de Vechiul Testament și introdusă de romani în „Legea celor 12 Table” care erau afişate în Forul Roman, urmărea stabilirea echitabilă a dreptăţii. Ştiau bine anticii că sălbaticul tinde să întreacă măsura când este vorba de a-şi face singur dreptate... Isus spune că nu ajunge legea. „Eu însă vă spun: dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!” Nu aboleşte legea veche, dar o duce la desăvârşire. Trebuie depăşită tentaţia răzbunării. A învinge răul cu puterea binelui pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte.

„Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (vv. 43-44). Cristos ne cere să iubim dușmanii. Cum să facem? El este cel care ne dă răspunsul: „Rugaţi-vă, pentru vrăjmaşii voştri”. Este vorba despre rugăciune ce face minuni. „Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v. 44). Sfântul Paul, care a fost persecutorul creştinilor, s-a lăsat transformat de această rugăciune pe care sfântul Ștefan o înălța spre cer. Cristos este „răstignitul fără ură”. El se roagă cu psalmul 22,2: „«Elí, Elí, léma sabactáni?» adică «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (Mt 27,46). Și a fost ascultat. Tatăl l-a înviat din morți.

Și Isus termină predica sa prin aceste cuvinte: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” (v. 48). Isus ne invită să ne uităm către Tatăl: el face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste cei răi. Vrea ca toată lumea să fie iluminată de acest soare… Iubirea sa este pentru toţi: pentru cei buni şi pentru cei răi. A-i iubi pe cei care nu ne iubesc, înseamnă a-l imita pe Dumnezeu. Nu înseamnă să fi ajuns la scopul sublim – iubirea universală – dar înseamnă să încerci să tinzi spre ea în fiecare zi.

Un rabin bătrân întrebă o dată pe elevii săi când se putea recunoaște momentul precis în care se termină noaptea şi începe o nouă zi. „Poate că din momentul în care se distinge cu uşurinţă un câine de o oaie?” „Nu”, a spus rabinul. „Când un copac se distinge față de un smochin?” „Nu”, a repetat el. „Dar atuncea când?”, întrebară toți elevii. Rabinul a răspuns: „Atunci când privind o persoană oarecare tu reconoști pe un frate tău sau pe sora ta. Până la acel moment încă este noapte în inima ta!”

Să ne dea, Domnul, această lumină…

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974].

---

† Duminica a 7-a de peste an (A): Rugați-vă pentru dușmanii voștrii [19.02.2017]

Rugați-vă pentru dușmanii voștrii - de Patxi Velasco Fano.

Evanghelia Matei 5,38-48: În acel timp, Isus îi învăţa, zicând: „Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt! Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două! Celui care îţi cere dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele. Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii? Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!”

Omilie

În cartea Leviticului din prima lectură, găsim două porunci: „Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt, Domnul Dumnezeul vostru!” şi „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Încă nu suntem la Evanghelie. Aceste cuvinte uimitoare se găsesc deja în Vechiul Testament. Cartea Leviticului este deosebit de sensibilă la sfinţenia lui Dumnezeu. Această revelaţie implică unele exigențe. Printre aceste exigențe este iubirea fraternă: „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Din vechea lege, descoperim că iubirea frăţească era mai bună decât toate ritualurile: era semnul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Această chemare a Leviticului nu era decât o etapă, un pas. Se limita la legăturile de sânge, de rasă, de naţii, la legăturile familiale.

Cu Noul Testament, vom face un pas înainte. În scrisoarea sa către corintieni, sfântul Paul insistă asupra universalităţii iubirii lui Dumnezeu. Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Fiecare om este un sanctuar în ochii Domnului. Noi aparţinem toți lui Cristos și Cristos este a lui Dumnezeu. Acest lucru provoacă o inversare: suntem chemaţi să fim împreună la un loc prezenţa lui Dumnezeu. Ceea ce contează acum este noua Împărăţie pentru a o construi şi a o manifesta.

În Evanghelie, Isus a început să se ocupe de învățătura cărturarilor, a fariseilor, a învățătorilor de religie, a unor oameni care au mania să corecteze pe alții. Toţi aceşti oameni care îşi exercită autoritatea spun dar nu fac. Ei încarcă pe umerii sărmanilor oamenii dar ei înșiși nu fac. Ceea ce Isus denunţă într-o vreme este de actualitate în interiorul religiei. Dar dacă există o contradicţie între ceea ce el spune şi ceea ce el trăiește, noi o însemnăm.

În Evanghelia acestei duminici, auzim despre Isus că ne vorbește cu autoritatea lui Dumnezeu. El atinge două puncte slabe: instinctul de violenţă şi răzbunare. Suntem de multe ori înconjurați de oameni nu neapărat amabili şi ne luptăm să ne iubească toată lumea. Avem probleme cu iertarea; cum să-i iubim pe cei care ne persecută şi ne fac să suferim? Şi totuşi, acesta este calea pe care Isus a parcurs-o pentru mântuirea noastră. Într-una din omiliile sale, papa Francisc se oprește asupra dificultăților de a iubi pe duşmani. Şi el s-a întrebat cum este posibil de a iubi şi a ierta.

„Noi avem duşmani... unii mic, alții mari. Uneori devenim dușmanii altei persoane; nu-i iubim. Isus ne spune că trebuie să iubim dușmanii” (papa Francisc). Da, dar cum să-l iubeşti pe cel care, pentru iubirea de bani, te lasă fără hrană şi fără medicamente – cei care au nevoie – lăsându-i să moară? Cum să iubim acele persoane care nu caută doar interesul material şi care fac atât de mult rău?

Da, cum să facem? Este adevărat că ne simţim săraci şi nevoiaşi. Astăzi, Isus ne invită să ne uităm către Tatăl: el face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste cei răi. Vrea ca toată lumea să fie iluminată. Iubirea sa este pentru toţi; este pentru cei bun şi pentru răi. Sfântul Paul care a fost persecutorul creştinilor s-a lăsat transformat de această iubire.

Isus termină predica sa prin acest cuvânt: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” Suntem toţi chemaţi pentru a-l imita perfecţiunea Tatălui în a iubii. Isus ne arată calea: el a iertat pe dușmanii săi; a făcut totul pentru a-i ierta. El e plin de tandrețe când îl primește pe Iuda pe muntele Măslinilor atunci când unii discipoli se gândeau la răzbunare. Se spune că răzbunarea este un fel de mâncare care se mănâncă rece. Dar nu este creştinește; este contrar Evangheliei. Astăzi Cristos ne cere să ne iubim dușmanii. Cum să facem? El este cel care dă răspunsul: „Rugaţi-vă, rugați-vă pentru vrăjmaşii voştri”. Rugăciunea face minuni.

A iubi cum Isus a iubit, i-a iertat pe cei care l-au făcut să moară; este oprirea pentru a asculta strigătul celui care suferă aşa cum a făcut-o pentru cerşetorul căruia toată lumea voia să-l facă să tacă; este a privi fără a-l judeca aşa cum a făcut-o pentru păcătoșii pe care i-a întâlnit; este a prinde timpul de rugăciune pentru a reveni la rădăcinile profunde la izvorul Iubirii.

Uneori cântăm: „Este minunat să iubim!” Dar din experență noi ştim că s-ar putea de asemenea cântă: „Este greu să iubim”, mai ales să iubim în felul Evangheliei. Acestă Euharistie pe ca noi o celebrăm vine să ne redea toată iubirea lui Cristos pentru noi. Ajută-ne să rămânem în această iubire şi de a trăi în fiecare zi. Da, Doamne, „fă-ne artizanii păcii, constructori iubirii”.

(pr. Jean Compazieu [2017]; traducător din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org/6649-homelie-du-7eme-dimanche-du-temps-ordinaire-2/).

Căsătoria creştină poate fi comparată cu un munte foarte înalt...

(sursă:http://www.iltimone.org/35714,News.html).

„Întrucât căsătoria creştină
poate fi comparată cu un munte foarte înalt
care pune soții în imediata apropiere de Dumnezeu,

trebuie să recunoaștem

că urcarea sa ia o lungă perioadă de timp şi mult efort.

Dar acest lucru este un motiv

pentru a suprima sau cobor această înălțime?”

(sfântul Ioan Paul al II-lea, 29 noembrie 1980).

Isus în celulă

Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist!
Luna venea dupa el, în celulă
Și-l facea mai înalt și mai trist.

Mâinile lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca niște păduri.
Luna-l bătea cu argint pe veștminte
Argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătură sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac?
Isus a dus lin un deget la gură
Și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lângă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
Parcă purtase lanțuri cândva.

Oftând și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână,
Și mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
Şi-am dormit o mie de ani.

Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Isus nu era nicăieri.

Am intins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
Cu sulița lor m-au străpuns.

– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor lui.

Radu Gyr

Credinţa îţi dă certitudinea, nu siguranţa...

Moise în fața tufișului arzând.

„Am auzit un glas”

a afirmat părintele Turoldo,

fratele poet al Slujitorilor Mariei,

când, în 1991, cu puţine luni înainte de a muri,
a povestit într-un interviu rădăcina vocaţiei sale.
Al cui era acest glas?
„Părea glasul lui Abraham, glasul tufişului arzând”.
Era „glasul lui Dumnezeu”
a continuat Turoldo aproape bâlbâindu-se de emoţie:
„Aveam certitudinea despre asta, nu eram sigur.
Credinţa îţi dă certitudinea[1], nu siguranţa[2].
Certitudine despre Dumnezeu, niciodată sigur că ajung la El”.


(părintele Turoldo).

---

[1] n.t. certitudo, -inis = încredere deplină, caracterul unui lucrul cert, stabil.

[2] n.t. lipsă de îndoială, a fi fără primejdie, în securitate, ferm, sigur.