† Duminica a IV-a din Postul Mare (A) – Cine este orb şi cine vede? (omilie)

Isus vindecă pe orbul din naștere

Evanghelia - Ioan 9,1.6-9.13-17.34-38 (forma scurtă): În acel timp, ¹ Isus a văzut un om care era orb din naştere. ⁶ După ce a zis acestea, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta, ⁷ şi i-a zis: "Du-te şi te spală în scăldătoarea Siloe". El s-a dus, s-a spălat şi, când s-a întors, vedea. ⁸ Vecinii şi cei care îl văzuseră mai înainte cerşind ziceau: "Nu este acesta cel care şedea şi cerşea?" ⁹ Unii ziceau: "El este!" Alţii ziceau: "Nu! dar seamănă cu el". Dar el zicea: "Eu sunt!" ¹³ L-au adus la farisei pe cel care fusese orb mai înainte. ¹⁴ Era o zi de sâmbătă când făcuse Isus tină şi-i deschisese ochii. ¹⁵ Fariseii l-au întrebat şi ei cum şi-a căpătat vederea. Şi el le-a zis: "Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd". ¹⁶ Atunci unii dintre farisei au început să zică: "Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta". Alţii ziceau: "Cum poate un păcătos să facă asemenea minuni?" Şi era dezbinare între ei. ¹⁷ Iarăşi l-au întrebat pe orb: "Tu ce zici despre el, cu privire la faptul că ţi-a deschis ochii?" "Este un profet!", le-a răspuns el. ³⁴ Ei i-au răspuns: "Tu eşti cu totul cufundat în păcat de la naştere şi vrei să ne înveţi pe noi?" Şi l-au dat afară. ³⁵ Isus a auzit că l-au dat afară şi, când l-a întâlnit, i-a zis: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" ³⁶ El a răspuns: "Cine este, Doamne, ca să cred în el?" ³⁷ I-a zis Isus: "Tu îl vezi, este cel care vorbeşte cu tine!" ³⁸ "Cred, Doamne", i-a zis el. Şi i s-a închinat.

 

 

Omilie

 

În drumul pe care Biserica ne propune să-l facem spre Paşte, după tema apei, iată tema luminii, sau mai bine spus, a iluminării, acţiune împlinită de Isus pentru ca noi să vedem şi să fim smulşi din întuneric. Fragmentul evangheliei este o lungă relatare, construită în mod minunat, una dintre cele mai preţioase din evanghelia a parta, adevărată capodoperă a artei dramatice. La Ierusalim, acolo unde se celebrează sărbătoarea corturilor (sukkot), sărbătoarea luminii în care esplanada templului era toată luminată, Isus declară: „Eu sunt lumina lumii!” (In 8,12) şi dă un semn, arată cum luminează această lumină.

 

Isus şi ucenicii săi trec pe lângă un orb: Evanghelia citeşte în privirea lor cu care se îndreaptă cei prezenţi spre acel om. Mai întâi ucenicii, care-i pun lui Isus o întrebare asemenea celei pe care o punem şi noi. În faţa răului, noi simţim nevoia unei explicaţii, vrem să găsim vinovatul: „A păcătuit acest orb, ca să merite orbirea, sau au păcătuit părinţii săi?” Nu este scris: „Eu, Domnul, sunt un Dumnezeu gelos care pedepseşte vina părinţilor în fii până la a treia şi a patra generaţie” (Ex 20,5)?

 

Isus refuză modul categoric al acestei explicaţii şi răspunde arătând acţiunea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu! Isus refuză explicaţiile obişnuite, chiar pioase şi se angajează să facă o deosebire, să distrugă răul, făcând solidaritate cu cel care suferă. Acesta este unicul comportament al lui Dumnezeu, pe care omul trebuie să-l adopte. Iată, în faţa orbului două optici diferite: privirea ucenicilor care culpabilizează, şi aceea de compasiune şi de solidaritate din partea lui Isus. El face tină din salivă şi pământ, unge ochii orbului cu această tină cu un gest terapeutic ce aminteşte gestul lui Dumnezeu atunci când l-a creat pe Adam, şi apoi i-a cerut orbului să meargă la piscina Siloe (adică a trimisului) ca să se spele. Isus, care în evanghelia a patra este numit de mai multe ori trimisul lui Dumnezeu, trimite orbul să se spele la apa trimisului: orbul a făcut aşa şi s-a vindecat.

 

În acest moment urmează „vederea” diferită a martorilor. Isus a ieşit din scenă, dar începe procesul împotriva lui, prin orbul vindecat. Mai întâi vecinii se întreabă dacă într-adevăr cel vindecat care vede este aceeaşi persoană cu cel care era orb sau este unul care seamănă cu el. Apoi vin fariseii care se informează despre modul în care a fost vindecat şi îl contestă: de ce Isus a făcut în zi de sâmbătă un act medical, oprit în acea zi? Vin părinţii orbului din naştere, oameni săraci, care spun şi nu spun, plini de teamă faţă de autoritatea religioasă.

 

Fariseii cu ştiinţa lor teologică şi autoritatea lor, nu se gândesc să-l întâlnească pe Isus ca să-l interogheze, dar dau o sentinţă: „Noi ştim că acest om este un păcătos!” Se termină astfel procesul în contumacie în care cei care se fac judecători ai lucrării lui Dumnezeu sfârşesc prin dispreţ spunând că atât Isus cât şi orbul din naştere şi care acum vede sunt păcătoşi. În realitate însă orbul nu numai că vede, dar contemplează şi deosebeşte în credinţă cine este trimisul lui Dumnezeu, care l-a salvat.

 

Concluzia arată că cei care credeau că judecă au fost deja judecaţi de Isus, că cei care vedeau şi credeau că văd apar ca orbi, că cei care îi arătau pe alţii ca păcătoşi apar pradă unei oribiri păcătoase, cu inimi împietrite. Să ne întrebăm: cine este orb şi cine vede? Rămâne orb cel care-şi împietreşte inima în faţa lui Cristos. Vede cel care discerne orbirea sa şi se deschide acţiunii Domnului care însănătoşeşte. (Enzo Bianchi [02.03.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).

Gândul zilei [copilăria]

La fântână (1897) - de W. A. Bouguerau

„De ce oare vremea copilăriei noastre

ni se înfăţişează atât de suavă,

atât de radioasă?

Un copil are suferinţele lui ca toată lumea,

şi, în fond, el e atât de dezarmat

în faţa durerii, a bolilor!

Anii copilăriei şi cei ai bătrâneţelor adânci

ar trebui să fie cele două

mari încercări ale omului.

Dar din sentimentul propriei sale

neputinţe copilul scoate,

cu umilinţă, principiul însuşi

al bucuriei sale”

(G. BERNANOS Journal d’un curé

de campagne, OR, 1045).

Gândul zilei

 

Vorbind despre intrarea triumfală a lui Isus,

 Bernanos se face auzit prin gura parohului

 de Torcy:

 

„Ei, bine, tocmai episodul acela al intrării

 triumfale în Ierusalim eu îl găsesc

atât de frumos!

Domnul nostru a binevoit să guste din

triumf ca şi din celelalte, ca şi din moarte,

el n-a refuzat nici una din bucuriile noastre,

el n-a refuzat decât păcatul.

Şi apoi, moartea lui, ce bine a mai îngrijit-o,

 nimic nu i-a lipsit.

În timp ce triumful său este un triumf

pentru copii, nu crezi?

O imagine din Epinal, cu fătul măgăriţei,

cu ramuri verzi, şi cu oameni

de la ţară care bat din palme.

O parodie drăguţă, puţin ironică,

a măreţiilor imperiale.

Domnul nostru pare a zâmbi.

Domnul nostru surâde adesea – el ne spune:

 «Nu luaţi lucrurile astea prea în serios,

şi apoi sunt şi triumfuri legitime,

nu-i este nimănui interzis să triumfe;

atunci când Ioana d'Arc îşi face

intrarea în Orleans printre flori şi steaguri,

în frumoasa ei tunică scurtă din postav

cu fir de aur, nu vreau să-şi închipuie

că face ceva rău.

Pentru că ţineţi atât de mult,

bieţii mei copii, la triumful vieţii,

l-am sfinţit, i-am dat binecuvântarea mea,

 după cum am binecuvântat

şi vinul din viile voastre»”

(G. BERNANOS, Journal d'un cure de campagne, 1193).

Gândul zilei [copilăria]

 

„Ce importanţă care viaţa mea?

Vreau doar să rămân până
la sfârşit fidel copilului care am fost”

(G. BERNANOS, I grandi cimiteri

sotto la luna,

Mondadori, Milano 1980, 85).

 

În altă parte adaugă:

 

„Eu nu ştiu pentru cine scriu,
dar eu ştiu pentru ce scriu.

Scriu ca să mă justific. În ochii cui?

V-am spus-o deja, risc să devin ridicol repetând-o.

În ochii copilului care am fost”

(G. BERNANOS, Verra il vendicatore,

Logos, Roma 1980, 150).

† Buna-Vestire [25 martie]: Doi de „da”: al lui Isus și a Mariei (omilie)

Buna-Vestire (1603) - de Alessandro Allori

Evanghelia: Luca 1,26-38. În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, cu numele de Nazaret, ²⁷ la o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria. ²⁸ Intrând îngerul la ea, a zis: "Bucură-te, tu, care eşti plină de har, Domnul este cu tine, tu eşti binecuvântată între femei". ²⁹ Ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi se întreba în sine: "Ce poate să însemneze salutul acesta?" ³⁰ Îngerul i-a zis: "Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. ³¹ Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus. ³² Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, tatăl său; ³³ va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit". ³⁴ A zis Maria către înger: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?" ³⁵ Îngerul i-a răspuns: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta şi Cel Sfânt, care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. ³⁶ Iată, şi Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi ea, căreia i se zicea sterilă, este acum în luna a şasea, ³⁷ căci pentru Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă". ³⁸ Atunci a zis Maria: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău". Şi îngerul a plecat de la ea.

 

 

Omilie

 

 

La 25 martie cade solemnitatea Bunei-Vestiri a Fericitei Fecioare Maria. Să ne oprim acum asupra  acestui minunat mister al credinţei noastre pe care îl contemplăm în fiecare zi la recitarea antifonului Angelus - Îngerul Domnului.

 

Lecturile de astăzi ne vorbesc nu numai despre răspunsul Mariei către înger, ci şi despre sentimentele lui Isus în momentul întrupării; putem surprinde, astfel, admirabila asemănare dintre cuvintele Mariei şi acelea pe care Isus le spune Tatălui atunci când intră în lume. Conform Scrisorii către Evrei, Isus spune: „Iată, vin ca să fac voia ta, Dumnezeule” (Ev 10,7): el se prezintă ca Servitorul lui Dumnezeu anunţat de profeţi. Şi Maria se prezintă pe sine ca servitoarea lui Dumnezeu: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În realitate, „da”-ul Mariei este reflexul desăvârşit al aceluia al lui Cristos însuşi când a intrat în lume. Ascultarea Fiului se oglindeşte în ascultarea Mamei şi astfel, datorită întâlnirii acestor doi „da”, Dumnezeu a putut să asume un chip de om. Când Fecioara a spus „da”-ul său la vestirea îngerului, Isus a fost zămislit şi cu el a început noua eră a istoriei care avea să fie apoi consacrată la Paşte ca „noul şi veşnicul Legământ”. Noi ştim că identitatea de reacţii într-un lucru atât de important este un semn al unei profunde iubiri.

 

Evanghelia ne spune că disponibilitatea Mariei, promptitudinea ei în a accepta voinţa lui Dumnezeu se bazează pe credinţă. Sufletul Mariei era complet disponibil faţă de cuvântul lui Dumnezeu prin încrederea totală în atotputernicia şi bunătatea lui, încrederea că Dumnezeu îi pregăteşte lucruri mari. Cuvintele îngerului sunt, într-adevăr, cuvinte de bucurie, cuvinte care anunţă lucruri minunate: „Vei zămisli şi vei naşte un fiu… El va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema”. Sunt cuvinte incredibile, sunt promisiuni extraordinare. Şi Mariei i se cere în acest moment să creadă în promisiunile extraordinare venite din partea lui Dumnezeu, să nu se îndoiască de bunătatea imensă a lui Dumnezeu. „Buna-Vestire, povestită la începutul Evangheliei Sfântului Luca, este un eveniment umil, ascuns –  nimeni nu l-a văzut, nimeni nu l-a cunoscut, decât Maria –, dar în acelaşi timp decisiv pentru istoria omenirii” (Benedict XVI).

 

Apoi, când Maria cere unele precizări, din cauza hotărârii sale de a nu cunoaşte bărbat, răspunsul este şi mai surprinzător: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri, pentru aceasta, şi Cel Sfânt care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

 

E necesar ca sufletul Mariei să fie complet disponibil faţă de Dumnezeu, faţă de iubirea lui, faţă de lucrările sale minunate: aceasta este premisa unei ascultări desăvârşite.

 

Răspunsul Mariei dat îngerului se prelungeşte în Biserica, chemată să-l facă prezent pe Cristos în istorie, oferind propria disponibilitate pentru ca Dumnezeu să poată continua să viziteze omenirea prin milostivirea sa.

 

În acest timp al Postului Mare să o contemplăm mai frecvent pe Preasfânta Fecioară care pe Calvar sigilează „da”-ul pronunţat la Nazaret. Unită cu Isus – martorul iubirii Tatălui – Maria a trăit martirajul sufletului său. Să invocăm cu încredere mijlocirea ei, pentru ca Biserica, credincioasă misiunii sale, să dea lumii întregi mărturie curajoasă despre iubirea lui Dumnezeu.

Gândul zilei [Biserica]

 

„Biserica are nervii tari,

nu se sperie de păcat, dimpotrivă.

Îl priveşte drept în faţă, liniştită şi,

după pilda Domnului nostru,

îl ia chiar asupră-şi, şi-l asumă”

(Georges Bernanos, Journal d’un

curé de campagne,  1044).

 

„Contrariul unui norod creştin

este un norod trist, un norod de moşnegi”.

[...]

„Doar n-ai vrea ca într-o prăpădită

de jumătate de oră pe săptămână,

Biserica să-i înveţe ce-i bucuria!”

(Georges Bernanos, Journal d’un

curé de campagne, 1044).

De ce mă uraști tu, frate

 

 

Paula Seling - solistă

De ce mă uraști tu, frate

 

De ce mă uraști tu frate tot mereu,

Tu nu știi c-avem același Dumnezeu?

Eu ți-s frate, tu mi-ești frate

În noi doi un suflet bate, de român.

Iar în cer avem același bun Stăpân.

De ce oare nu mai vrem ca să ne știm?

Ca din veac am fost aceiași buni creștini.

Toți românii laolaltă n-am avut decât un Tată

Sus în cer, iar în lume am avut un singur țel.

Și-am avut și-o mama bună pe pământ

Biserica stramoșească orisicând,

Și la bine și la rău, ne-a ținut la sânul său

Ne-a iubit ca și Întemeietorul ei cel Sfânt.

Crezi tu frate că părinții-s bucuroși

Când copiii între ei sunt mânioși?

Tu, române, ce-ai cu mine că și eu-s român ca tine,

Ori nu știi că străinii nu vreau pace-ntre copii?

Când necazurile ne-au împresurat

Împreună în biserici ne-am rugat,

Astazi când e libertate ne urâm frate cu frate, frați români.

Nici părinții cu-ai lor prunci nu sunt mai buni.

În numele dragostei de Dumnezeu

Oare cum se poate face atâta rău…

Pentru-un licăr de credință e atâta suferință…

Dezbinari între frați ce se iubeau până mai ieri.

Stăpâniți românilor de acelașii dor

Să fim iarași doar o turma și-un păstor.

Doamne sfinte și-ndurate, dă-ne iarși unitate

Cum a fost de când ne-am născut creștini după Cristos.