 |
| „Iată, semănătorul a ieşit să semene”. |
Evanghelia Matei 13,1-23:
În ziua aceea Isus a ieşit din casă şi s-a aşezat pe malul lacului. În jurul
lui s-a adunat o mulţime aşa de mare de oameni, încât el s-a urcat şi s-a
aşezat în barcă iar mulţimea stătea pe mal. El le-a spus multe lucruri în parabole:
“Iată, semănătorul a ieşit să semene. În timp ce semăna, o parte din seminţe au
căzut lângă drum, unde au venit păsările cerului şi le-au mâncat. Altele au
căzut pe pământ pietros, unde era numai puţin pământ; ele au încolţit îndată
pentru că pământul nu era destul de adânc, dar când s-a ridicat soarele le-a
dogorât şi, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între
spini iar spinii au crescut şi le-au înăbuşit. În sfârşit, altele au căzut în
pământ bun şi au dat roade, care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are
urechi să audă!” Ucenicii s-au apropiat de Isus şi i-au spus: “Pentru ce le
vorbeşti în parabole?” El le-a răspuns: “Pentru că vouă vi s-a dat să
cunoaşteţi tainele împărăţiei cerului, dar lor nu li s-a dat. Celui care are i
se va mai da şi-i va prisosi, dar celui care nu are şi ceea ce are i se va lua.
De aceea le vorbesc în parabole, pentru că, deşi văd, nu văd, pentru că, deşi
aud, nu aud şi nu înţeleg. Astfel se împlineşte în ei profeţia lui Isaia care
zice: “Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege; cu ochii veţi privi, dar nu
veţi vedea. Acest popor şi-a împietrit inima, şi-a astupat urechile şi-a
acoperit ochii, pentru ca ochii lor să nu vadă, urechile lor să nu audă şi
inima lor să nu înţeleagă, ca nu cumva să se convertească şi eu să-i vindec”.
Dar fericiţi sunteţi voi, căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud. Căci
vă spun adevărul: mulţi profeţi şi drepţi au dorit să vadă ceea ce vedeţi voi
şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ascultaţi ce vrea să
spună parabola semănătorului. Când cineva aude cuvintele împărăţiei fără să le
înţeleagă, vine Cel Rău şi răpeşte cea ce s-a semănat în inima lui; în cazul
lui, sămânţa a căzut lângă drum. Sămânţa a căzut în pământ pietros la acela
care aude cuvântul şi-l primeşte îndată cu bucurie; dar în inima lui nu prinde
rădăcini, căci el este nestatornic şi, când este strâmtorat şi prigonit din
cauza cuvântului, îndată se poticneşte şi cade. Între spini sămânţa a căzut la
acela care, ce-i drept, aude cuvântul, dar apoi grijile acestei lumi şi pofta
de avere înăbuşă cuvântul şi-l împiedică să aducă roade. În pământ bun a căzut
sămânţa la acela care aude cuvântul şi-l înţelege, apoi aduce roade, care o
sută, care şaizeci, care treizeci”.
Semănătorul este primul personaj care
apare în parabolă. Ceea ce este izbitor este faptul că se aruncă sămânţa peste
tot, pe pământ bun şi pe pământul rău. Nu se face distincţie între parcele.
Citind din punctul de vedere al semănătorului, parabola se adresează
predicatorilor evangheliei. Nu au dreptul de a alege unde să semene sâmânța şi unde
nu. Cum să ştie în momentul însămânţării ce terenuri dau roade și care nu? Nimeni
nu trebuie să anticipeze judecata lui Dumnezeu.
Figura semănătorului apare la
început şi apoi dispare: reprezentantul de frunte este sămânța care e pe scenă
de la început până la sfârşit. Situația presupusă de parabolă este aceea în care
se pare (să se vadă insistenţa pe această temă) că totul este pierdut, că
insuccesul Împărăției și a Cuvântului este total sau excesiv. Dar – afirmă Isus
cu parabola sa – nu este aşa. Este adevărat că există eşecuri şi chiar mai
multe, dar este sigur că undeva există succes. Deci este o lecţie de încredere.
În explicaţia dată de Isus
ucenicilor săi, accentul nu este pus pe sămânță, dar pe diferitele tipuri de terenuri.
Discursul nu pare să fie îndreptat spre proclamarea Evangheliei, dar pe cel care
îl ascultă și îl accepta. Se observă că explicaţia nu se oprește la toate
tipurile de terenuri. Se trece repede peste primul și al patrulea, și se
oprește mai mult spre a analiza pe al doilea și al treilea. Motivul e clar. Și
tocmai pe aceste două terenuri se evidențiază rațiunile istorice și concrete pe
care mulți din comunitate nu făceau față cerinţelor Cuvântului, care abia l-au primit.
Sunt aceleaşi dificultăți ca și astăzi: frica de persecuţie şi în faţa fricii
pe care Evangheliei o comportă şi mai presus de toate seducția bogăţiilor și
preocupărilor lumii.
Între parabolă şi explicaţia sa
este introdusă în lungul dialogul dintre Isus şi ucenici săi tema: Cuvântul lui
Dumnezeu nu ar trebui să fie clar pentru toată lumea? Cum se explică că cuvântul
Evangheliei, care pretinde a fi de la Dumnezeu, este de fapt respins de mulți?
Răspunsul este surprinzator: Cuvântul pe care îl oferă Evanghelia, tocmai
pentru că e a lui Dumnezeu, lasă omului libertatea de a deschide sau de a se închide.
Cuvântul lui Dumnezeu are o slăbiciune, care în realitate este măreția sa: respectarea
libertăţii umane. Tocmai pentru că este a lui Dumnezeu cuvântul Evangheliei nu
constrânge. Nu reduce spaţiul libertății, dar îl măreşte.
(don Bruno Maggioni
[10.07.2005]; trad. pr. dr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4583).
+-+0.jpg)
