După 50 de ani, din nou procesiune cu lumânări

Ieri seară, (11 octombrie 2012) la 9AM, Papa Benedict al XVI-lea a apărut la fereastra biroului său de deasupra Pieţii San Pietro pentru a-i saluta pe participanţii la procesiunea cu lumânări organizată de Acţiunea Catolică Italiană (ACI) şi de Dieceza de Roma pentru a marca deschiderea Anului Credinţei şi a 50-a aniversare a începerii Conciliului Vatican II. Procesiunea, care a pornit de la Castelul Sant’Angelo la 7.30PM, face parte dintr-o iniţiativă mai largă intitulată “Biserica frumoasă a Conciliului”, organizată de ACI şi Dieceza de Roma.

“Bună seara tuturor şi vă mulţumesc că sunteţi aici”, a început Sfântul Părinte. “În această zi, acum 50 de ani, eram în această piaţă privind spre această fereastră de unde Bunul Papă, Fericitul Ioan al XXIII-lea, apărea şi ni se adresa cu cuvinte memorabile, cuvinte pline de poezie şi de bunătate, cuvinte venite din inimă. Eram fericiţi, plini de entuziasm. Marele Conciliu Ecumenic începuse şi eram siguri că primăvara Bisericii era iminentă; noi Rusalii cu o nouă şi puternică prezenţă a harului eliberator al Evangheliei.” Papa a continuat: “Şi astăzi suntem fericiţi. Avem bucurie în inimile noastre dar, aş spune, este probabil o bucurie mai sobră şi mai umilă. În aceşti cincizeci de ani am învăţat şi am experimentat modul în care păcatul original există şi se traduce, din nou şi din nou, în păcatele individuale, care devin şi structuri ale păcatului. Am văzut cum seminţele sunt de asemenea mereu prezente în pământul Domnului. Am văzut cum plasa lui Petru este plină şi de peşti răi. Am văzut cum fragilitatea umană este şi ea prezentă în Biserică, cum barca Bisericii navighează şi împotriva vântului şi este ameninţată de furtuni; iar uneori ne-am gândit că Domnul doarme şi a uitat de noi.”

“Acestea fac parte din experienţa ultimilor 50 de ani. Dar am avut şi o nouă experienţă a prezenţei Domnului, a bunătăţii şi puterii Sale. Focul Duhului Sfânt, focul lui Cristos, nu consumă şi nu distruge; este un foc tăcut, o flacără mică de bunătate şi de adevăr care transformă, dând lumină şi căldură. Am văzut că Domnul nu uită de noi. Chiar şi astăzi, în modul Său umil, Domnul este prezent şi aduce căldură inimilor, ne arată viaţa, creează carisme de bunătate şi caritate ce luminează lumea şi dau garanţia bunătăţii lui Dumnezeu. Da, Cristos este viu şi este cu noi astăzi. Şi astăzi putem fi fericiţi pentru că bunătatea Sa nu moare, rămâne mereu puternică chiar şi azi! În încheiere mă fac ecou al cuvintelor de neuitat ale Papei Ioan: ‘Mergeţi la casele voastre, daţi un sărut copiilor voştri şi spuneţi-le că este de la Papa’. În acest An, din adâncul inimii mele vă acord binecuvântarea mea: ‘Binecuvântat să fie numele Domnului’”. (Sursa: Catholica.ro).

XXVIII (B)

Înţ 7,7-11: ⁷ Lui Dumnezeu m-am rugat şi mi s-a dat pricepere; l-am implorat şi Duhul înţelepciunii s-a coborât asupra mea. ⁸ Am ţinut la înţelepciune mai mult decât la tronuri şi sceptre, în comparaţie cu ea, bogăţiile le-am socotit de nimic. ⁹ N-am pus alături de ea nici pietrele cele mai scumpe, fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip, iar argintul mi se pare noroi înaintea ei. ¹⁰ Am preţuit înţelepciunea mai mult decât sănătatea şi frumuseţea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată. ¹¹ Împreună cu ea mi-au venit bunurile şi prin mâinile ei bogăţii nenumărate.

Lectura I (Inţ 7,7-11). Cartea Înţelepciunii oferă conţinuturi şi mesaje apropiate celor din NT. Cristos şi apostolii le aprofundau şi le specificau după aceea. Înţelepciunea, prezentată de fragmentul de astăzi ca o piatră de o valoare inestimabilă, se va manifesta la plinirea timpurilor, ca persoană divină, care se face trup pentru a salva omenirea. Ea va deveni şi darul prin excelenţă al Duhului Sfânt, care ne oferă posibilitatea de a primi planul de mântuire al lui Dumnezeu, şi de a-l face eficace la nivel individual şi universal.

Autorul cărţii afirmă că posedă şi se foloseşte de înţelepciune, pentru că l-a rugat îndelung pe Dumnezeu ca să i-o dea. Noi, poate, nu ne ocupăm prea mult să cerem lui Dumnezeu, în rugăciune, darul înţelepciunii, pentru că o identificăm simplu cu înţelepciunea umană, pe care putem să o dobândim cu un efort de angajare personală. Şi totuşi este adevărat că înţelepciunea ne-a fost dată de Duhul Sfânt la botez, şi mai ales, la mir; însă dezvoltarea ei este rodul angajării noastre dar şi a harului divin, care poate fi implorat cu credinţă şi cu insistenţă. Să nu ne limităm să-i cerem lui Dumnezeu acele bunuri materiale, care vor deveni inutile cu trecerea timpului; să-i cerem mai curând darul înţelepciunii, care ne va însoţit în toată veşnicia, şi ne va îngădui să folosim şi să gustăm în mod just şi bunurile pământeşti.

Ev 4,12-13: ¹² Fraţilor, cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri; el pătrunde până în adâncul sufletului, până la încheieturile şi măduva oaselor, judecă sentimentele şi gândurile inimii. ¹³ Nici o creatură nu se poate ascunde de el, ci toate rămân goale în ochii lui, urmărite de privirea Aceluia, în faţa căruia vom da cont de toate.

Lectura a II-a (Ev 4,12-13). În comunitatea creştină de la început era deja prezent riscul de a asculta cuvântului lui Dumnezeu ca pe o simplă cronică de fapte edificatoare ale trecutului. Autorul scrisorii face apel cu forţă la credincioşi: cuvântul lui Dumnezeu este realitate care te răstoarnă, care tinde să schimbe radical viaţa celui care îl vesteşte şi a celui care îl primeşte.

Un călugăr tânăr spăla salata pentru masa simplă de la mănăstire. Se apropie de el un confrate vârstnic şi îl întreabă la ureche: „Ce îţi aminteşti din cuvântul lui Dumnezeu meditat în această dimineaţă?” Cel întrebat răspunde că, în acel moment, nu-şi aminteşte nimic. Bătrânul îi atrage atenţia că, dacă lucrurile stau aşa, el a meditat în zadar. Tânărul, cu surâsul pe buze, i-a replicat că nu este de acord şi îi spune de ce: „Vezi – adăugă el – apa care a spălat salata s-a scurs şi nu mai poate să se întoarcă; însă salata a rămas curată. La fel este sufletul purificat de cuvântul lui Dumnezeu”.

Credem în eficacitatea sacramentală a Cuvântului; pe cât posibil, însă, să căutăm şi să ni-l amintim, să-l medităm, să-l actualizăm şi să ne rugăm tot timpul care trece de la ascultarea sa şi ce urmează după.

Marcu 10,17-30: În acel timp, ¹⁷ pe când Isus era gata să plece la drum, a alergat la el un om, a căzut în genunchi înaintea lui şi l-a întrebat: "Învăţătorule bun, ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?" ¹⁸ Isus i-a răspuns: "Pentru ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu! ¹⁹ Cunoşti poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să nu înşeli pe nimeni, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta!" ²⁰ El i-a răspuns: "Învăţătorule, toate aceste porunci le-am păzit din tinereţe". ²¹ Atunci Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit şi i-a spus: "Un singur lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!" ²² Dar la auzul acestor cuvinte, el s-a întristat şi a plecat mâhnit, căci avea multe bogăţii. ²³ Isus s-a uitat împrejur şi a zis ucenicilor săi: "Cât de greu va fi pentru cei care au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!" ²⁴ Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele lui. Dar Isus a luat cuvântul din nou şi le-a zis: "Copiii mei, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! ²⁵ Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu". ²⁶ Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: "Atunci cine se mai poate mântui?" ²⁷ Isus s-a uitat la ei şi le-a răspuns: "Lucrul acesta este cu neputinţă pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu. Căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putinţă".

Evanghelia (Mc 10,17-30). Evanghelistul Marcu vorbeşte comunităţii cu claritate despre cum trebuie să se comporte faţă de proprietate, bogăţie şi sărăcie. În acest scop, evanghelistul culege câteva episoade: întâlnirea lui Isus cu tânărul bogat şi dialogul cu ucenicii privind obstacolul pe care îl reprezintă bogăţiile pentru împărăţia cerurilor; răspunsul Domnului la întrebarea lui Petru, privind recompensa rezervată celor care l-au urmat pe Cristos, după ce au lăsat tot ceea ce aveau.

Problema sărăciei evanghelice face să apară întrebări neliniştitoare în fiecare credincios autentic; de exemplu: este permis a pune deoparte un capital pentru viitor? Cât de mare poate fi? Cât trebuie dat săracilor pentru a fi liniştiţi în conştiinţă? Isus, ca de obicei, nu dă reţete detaliate; preferă să dea principii solide, din care fiecare poate lua punctul de plecare ca să se comporte după generozitatea sa. În orice caz, fragmentul evanghelic ne poartă la o reflecţie profundă. Dacă un tânăr, care a respectat dintotdeauna poruncile, din cauza bogăţiei nu este în stare să-l urmeze pe Cristos, ce se va întâmpla cu noi, încă mai bogaţi decât el, pentru că suntem ataşaţi şi de o mulţime de patimi şi păcate? Pentru a ajunge la mântuire, atunci, este bine ca să ne punem în siguranţă, să urmăm exemplul apostolilor, să avem o generozitate cât mai mare, să renunţăm la atâtea fleacuri care ne îngreunează drumul. Isus îi asigură pe ucenici şi pe cei care îi imitează cu generozitate, de o fericire mare pe pământ şi de posedarea împărăţiei lui Dumnezeu. (Sursa: Nardo Masetti; trad. pr. Isidor Chinez).

Păcatul

http://isichi.wordpress.com/2012/10/12/pacatul-lege-constiinta-pacat-iv/

Cincizeci de ani de la Conciliu

"Clarificarea termenilor dezbaterii despre interpretarea Conciliului": inaugurând în această după-amiază la Universitatea Pontificală Laterană prima dintre întâlnirile de "Recitirea Conciliului: Istorici şi teologi în confruntare", rectorul Ateneului, mons. Enrico dal Covolo, a explicat motivele iniţiativei. Şase conferinţe promovate de Universitatea Laterană şi de Institut français - Centre Saint Louis (1 martie - 17 mai 2012) ca pregătire pentru întâlnirea internaţională pe care Comitetul Pontifical de Ştiinţe Istorice o va promova, tot la Roma, între 3-6 octombrie 2012 în colaborare cu Universitatea Laterană cu ocazia aniversării a 50 de ani a Conciliului al II-lea din Vatican. În centrul celor şase întâlniri sunt cele patru Constituţii, Decretul despre ecumenism şi Declaraţia despre libertatea religioasă.

Reformă în continuitate. În interpretarea adunării istorice, afirmă mons. Dal Covolo, există "două poziţii hermeneutice foarte distincte; şi în mare parte contrapuse între". Amintind de două "intervenţii autoritare" ale lui Benedict al XVI-lea, rectorul citează hermeneutica discontinuităţii şi a rupturii", care "a provocat încurcătură", şi aşa-numita ""hermeneutică a reformei", a reînnoirii în continuitate", dar este nevoie de o cercetare ulterioară "răbdătoare şi sistematică" în diferitele arhive istorice ale Conciliului. Întâlnirea din octombrie va demara această cercetare: o a doua întâlnire pe la sfârşitul anului 2015, la aniversarea a 50 de ani a încheierii lucrărilor conciliare, va ilustra concluziile.

Istoria Conciliului al II-lea din Vatican

La 25 ianuarie, Papa Ioan al XXIII-lea, după o liturghie pontificală solemnă în Bazilica Sfântul Paul, a comunicat cardinalilor proiectul de a convoca un nou Conciliu.

Uimirea a fost mare, deoarece Ioan al XXIII-lea fusese ales papă abia la 28 octombrie anul precedent. Apoi s-a aflat că deja predecesorul său, Pius al XII-lea, avusese această idee şi, în cel mai mare secret, începuse lucrările pregătitoare. Dar după aceea s-a gândit că timpurile încă nu erau mature.

Ioan al XXIII-lea a început pregătirile în luna mai anul următor, constituind Comisia Pontificală Antepregătitoare. L-a numit pe monseniorul Pericle Felici secretar al acestei comisii.

În iunie 1960, cu motu proprio Superno Dei a instituit cele unsprezece Comisii pregătitoare: teologie, episcopi şi conducerea diecezelor, disciplina clerului şi a poporului creştin, călugări, sacramente, liturgie, seminarii, Biserici orientale, misiuni, laici.

În sfârşit, la 11 octombrie 1962 a fost deschis în mod oficial noul Conciliu. Papa a ales această dată pentru că atunci, în ziua aceea, se celebra sărbătoarea Mariei, Theothokos, Născătoare de Dumnezeu. În felul acesta a manifestat intenţia de a pune desfăşurarea Conciliului sub ocrotirea Mariei.

Pregătind Decretul Conciliului Vatican II despre activitatea misionară a Bisericii

Papa Benedict al XVI-lea

Papa Benedict al XVI-lea îşi aminteşte de zilele frumoase pe care le-a petrecut în zona rurală a Italiei împreună cu Episcopul Fulton Sheen şi alţii în 1965, pregătind Decretul Conciliului Vatican II despre activitatea misionară a Bisericii. “Sunt foarte recunoscător pentru ocazia de a vizita din nou această casă din Nemi, după 47 de ani. Am amintiri dragi de aici, poate cele mai de neuitat din întreg Conciliul”, a spus el înaintea Capitlului General al Misionarilor Cuvântului Divin, reunit în data de 9 iulie 2012 la Centrul Ad Gentes, având vedere asupra Lacului Nemi. Vorbind liber, Papa a amintit că a primit “un foarte mare dar” atunci când a fost invitat să se alăture grupului pregătitor în perioada 29 martie – 3 aprilie 1965, în ciuda faptului că era “un foarte tânăr teolog fără mare importanţă”.

Ep. Joseph Ratzinger

Pe atunci Joseph Ratzinger avea 37 de ani. Ca tânăr preot şi profesor, participa la Conciliul Vatican II în calitate de principal consilier teologic sau “peritus” pentru Cardinalul Joseph Frings de Koln. Departe de zgomotul Romei, a spus Pontiful, a fost frumos să fie “înconjurat de această verdeaţă, respirând natura, acest aer curat”, precum şi “în compania multor mari teologi” cărora li s-a încredinţat “importanta şi frumoasa sarcină” de a pregăti Decretul Conciliului despre misiune. “Era acolo Episcopul Fulton Sheen, care ne fascina seara cu discuţiile lui”, a spus, amintindu-i pe câţiva dintre cei prezenţi în timpul acelei săptămâni care a fost, pentru el, “o îmbogăţire spirituală, un mare dar”.

G.K. Chesterton şi uimirea în faţa realităţii

Puţini scriitori creştini oferă o mărturie mai autentică decît Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) faptului că oamenii capabili de simţul sacrului sînt de multe ori înzestraţi şi cu un umor veritabil. Considerat un geniu al ironiei şi al paradoxului, Chesterton a fost un jurnalist şi un critic literar britanic cunoscut mai ales pentru faptul că a inventat celebrul personaj Father Brown, un preot catolic cu o alură inofensivă, care părea distrat şi stîngaci, dar care totuşi observa toate detaliile necesare pentru a soluţiona o intrigă poliţistă, cu o perspicacitate similară celei a detectivilor Agathei Christie, Hercule Poirot şi Miss Marple.

Convertit la catolicism (oficial doar în 1922), Chesterton nu este numai un artist imprevizibil, ci şi un apologet plin de vervă şi ironie al creştinismului. Scrierile sale respiră însă, dincolo de jovialitate şi de farmecul retortelor neprevăzute, şi o profunzime simplă a vieţii, şi o înţelepciune neobişnuită. Dacă el considera „comun“ acest dar al înţelepciunii, explicaţia poate fi găsită, probabil, într-una dintre maximele sale proverbiale: „s-a afirmat de multe ori, pe bună dreptate, că religia este acel ceva care îl face pe omul obişnuit să se simtă extraordinar; este un adevăr la fel de important că religia este acel ceva care îl face pe omul ieşit din comun să se simtă un om obişnuit“.

Dar în ce constă, de fapt, acest dar? Îl descrie chiar el, într-un eseu intitulat Uimire şi stîlpul de lemn (Wonder and the Wooden Post) publicat în cartea sa The Coloured Lands (1912). Într-o zi, Chesterton s-a lovit din întîmplare cu capul de un stîlp de lemn. Acest incident banal l-a făcut – mărturiseşte el – să descopere un adevăr fundamental despre mistică şi mister: în mistică, totul porneşte de la uimirea în faţa realităţii. (Cei familiarizaţi cu filozofia greacă pot constata că uimirea în faţa naturii şi a universului stă atît la originea interogaţiei raţionale a filozofiei, cît şi la originea contemplaţiei intuitive a misticii – vezi şi Aristotel, Metafizica I. 2, 982b). Darul neobişnuit al lui Chesterton constă astfel în „capacitatea de a vedea lucrurile banale într-un fel de lumină a surprizei“ („the power of seeing plain things in a kind of sunlight of surprise“), ca şi cînd acele lucruri ar fi neobişnuite.

Luni - XXVII de peste an

Gal 1,6-12; Ps 110; Lc 10,25-37

Isus cere de la noi convertirea. Vrea ca, în loc să-l întrebăm cine este aproapele nostru, atitudine care poate aduce cu sine crearea unor bariere („acestuia trebuie să-i fac binele, faţă de acesta nu am nici o obligaţie”), să devenim noi înşine „aproapele” pentru ceilalţi. Preotul şi levitul „au trecut mai departe”, pentru a nu se face aproapele celui nenorocit; Samariteanul, în schimb, se apropie, se face aproapele lui.

În Sfânta Scriptură găsim multe moduri de a-l ajuta pe aproapele, de a deveni aproapele unei persoane sau al unui grup. În Scrisoarea către Galateni nu-l vedem pe Paul bun şi blând, ci dur şi energic. Galatenii, probabil, l-au înţeles de la primele rânduri; ştiau că primul lucru pe care Paul îl făcea în scrisorile sale era să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru darurile pe care destinatarii le primiseră. „Îi mulţumesc mereu lui Dumnezeu pentru voi – le scrie corintenilor – pentru harul pe care Dumnezeu vi l-a dat în Isus Cristos”. Aici, în loc de mulţumire, găsim imediat un reproş: e singura scrisoare care nu începe cu o mulţumire sau cu o binecuvântare a lui Dumnezeu. „fraţilor, sunt uimit că îl părăsiţi aşa de repede pe acela care v-a chemat prin harul lui Cristos, că vă îndreptaţi spre o altă evanghelie”, adică aţi devenit necredincioşi. Începe printr-un reproş şi, mai apoi, încarcă doza, spunându-le galatenilor că sunt nechibzuiţi şi că se află în greşeală.

Marilla Ness - Alleluia He is coming

Claudio Baglioni - Fratello sole sorella luna