G.K. Chesterton şi uimirea în faţa realităţii

Puţini scriitori creştini oferă o mărturie mai autentică decît Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) faptului că oamenii capabili de simţul sacrului sînt de multe ori înzestraţi şi cu un umor veritabil. Considerat un geniu al ironiei şi al paradoxului, Chesterton a fost un jurnalist şi un critic literar britanic cunoscut mai ales pentru faptul că a inventat celebrul personaj Father Brown, un preot catolic cu o alură inofensivă, care părea distrat şi stîngaci, dar care totuşi observa toate detaliile necesare pentru a soluţiona o intrigă poliţistă, cu o perspicacitate similară celei a detectivilor Agathei Christie, Hercule Poirot şi Miss Marple.

Convertit la catolicism (oficial doar în 1922), Chesterton nu este numai un artist imprevizibil, ci şi un apologet plin de vervă şi ironie al creştinismului. Scrierile sale respiră însă, dincolo de jovialitate şi de farmecul retortelor neprevăzute, şi o profunzime simplă a vieţii, şi o înţelepciune neobişnuită. Dacă el considera „comun“ acest dar al înţelepciunii, explicaţia poate fi găsită, probabil, într-una dintre maximele sale proverbiale: „s-a afirmat de multe ori, pe bună dreptate, că religia este acel ceva care îl face pe omul obişnuit să se simtă extraordinar; este un adevăr la fel de important că religia este acel ceva care îl face pe omul ieşit din comun să se simtă un om obişnuit“.

Dar în ce constă, de fapt, acest dar? Îl descrie chiar el, într-un eseu intitulat Uimire şi stîlpul de lemn (Wonder and the Wooden Post) publicat în cartea sa The Coloured Lands (1912). Într-o zi, Chesterton s-a lovit din întîmplare cu capul de un stîlp de lemn. Acest incident banal l-a făcut – mărturiseşte el – să descopere un adevăr fundamental despre mistică şi mister: în mistică, totul porneşte de la uimirea în faţa realităţii. (Cei familiarizaţi cu filozofia greacă pot constata că uimirea în faţa naturii şi a universului stă atît la originea interogaţiei raţionale a filozofiei, cît şi la originea contemplaţiei intuitive a misticii – vezi şi Aristotel, Metafizica I. 2, 982b). Darul neobişnuit al lui Chesterton constă astfel în „capacitatea de a vedea lucrurile banale într-un fel de lumină a surprizei“ („the power of seeing plain things in a kind of sunlight of surprise“), ca şi cînd acele lucruri ar fi neobişnuite.

Nu e vorba de a reflecta asupra lucrurilor în imaginaţie, îmbogăţindu-le cu propria fantezie şi transformîndu-le, din nişte realităţi banale, în ceva „sublim şi minunat“. Chesterton comentează cu ironie că cei mai mulţi mistici moderni pe care i-a întîlnit aveau acest reflex speculativ, pornind de la „stîlpul de lemn“ imaginat în mintea lor, pe care îl reflectau apoi în oglinzile lor interioare, separate de realitatea concretă (se pare că toţi misticii moderni pe care i-a întîlnit Chesterton erau, conştient sau nu, nişte cartezieni). Chesterton preferă să pornească, în schimb, de la stîlpul de lemn din grădină, de la realitatea lui materială, şi nu de la un „stîlp de lemn“ aflat în imaginaţie. Pentru Chesterton, universul material există şi este minunat pentru că există pur şi simplu, şi nu pentru că ar ascunde mistere neînţelese şi crepusculare. Stîlpul de lemn este minunat pentru că există şi poate fi privit la lumina zilei, chiar dacă cel care îl priveşte vrea sau nu ca el să existe.

Mistica reală nu se teme – în opinia lui Chesterton – de lumina zilei şi nu caută să ascundă misterele sub învelişuri clarobscure. Nu le ascunde, ci le revelează. Aşază un lucru în lumina zilei şi, chiar după ce l-ai văzut, el rămîne un mister. În schimb, falsa mistică ascunde un lucru în întuneric şi îl înconjoară cu secrete – dar, atunci cînd îl descoperi, se dovedeşte a fi o platitudine.

Lumina zilei este o lumină creată. Dar, ca orice lucru creat, el transmite ceva despre Creatorul său, dacă este privit cu ochii deschişi ai credinţei. Chesterton urmează aici calea teologiei naturale a Sf. Toma de Aquino, cu care era desigur familiarizat, ca autor al unei cărţi despre Doctorul Angelic (Saint Thomas Aquinas: The Dumb Ox): despre Dumnezeu nu se poate afla ceva decît pornind de la efectele sale, adică de la lucrurile create – o cale indicată mai întîi de Sf. Pavel în Scrisoarea către Romani (1,20). Cunoaşterea contemplativă a lucrurilor create, a realităţilor concrete precum stîlpul de lemn din grădină, poate duce la experimentarea mistică a Creatorului prezent în ele. Desigur, această „experimentare“ nu poate fi obiectul unei voinţe care planifică dobîndirea unei „stări de contemplaţie“, aşa cum un om de afaceri îşi planifică obţinerea unui anumit profit la sfîrşit de an. Nu există o „artă a contemplaţiei“ care se poate învăţa de la cineva, asimilînd o „tehnică psihologică“ sau o metodă de a cultiva „luminile interioare“. Contemplaţia depinde radical de o chemare şi este un dar, ce nu este oferit neapărat celor cu o fire pasivă şi liniştită, cărora le place să gîndească, şi nu are legătură nici cu obiceiul de a medita afectiv la lucruri misterioase, fie ele chiar şi divine.

Chesterton descrie în felul următor o asemenea trezire la contemplaţie, în cartea sa The Coloured Lands. Tommy stă afară şi este plictisit de zidul alb, simplu, al casei de ţară, de albastrul deschis şi spălăcit al cerului de vară, de galbenul stins al acoperişului de paie, de şirul drept, enervant, al ghivecelor de flori, de roşul florilor şi de verdele ierbii. Adulţii care se află în această stare de spirit „scriu cărţi despre viziunea lor asupra lumii“. Dar Tommy nu are decît zece ani şi nu poate să facă aşa ceva.

Un tînăr cu o înfăţişare ciudată se apropie de Tommy şi îi spune că este fratele său şi că înţelege starea lui, pentru că şi el se simţise o dată în acelaşi fel. ţi, pe cînd visa să picteze lumea într-o singură culoare – culoarea lui preferată –, un vrăjitor i-a oferit mai multe pahare colorate în felul ales de el, dar nici aceasta nu l-a mulţumit. Atunci, vrăjitorul, plictisit de protestele mute ale tînărului, i-a dat voie să picteze lucrurile în culorile pe care le dorea. Tînărul a început să lucreze şi să coloreze în detaliu toate lucrurile, folosind diferite culori. Dar, în scurt timp, şi-a dat seama ce făcea de fapt (o descoperire rară, care nu este comună majorităţii oamenilor): a realizat că alcătuise, încetul cu încetul, chiar tabloul care era acum în faţa lor: colorase cu alb zidul casei, cu galben stins acoperişul de paie, cu albastru deschis cerul de vară, cu verde iarba grădinii şi cu roşu – florile din ghivece. Toate acele lucruri erau acum aşa cum erau, în faţa ochilor lor, din cauză că el le colorase astfel. După ce a terminat de spus aceste lucruri, Tommy n-a mai apucat să-l vadă pe tînăr întorcîndu-se şi sărind gardul, pentru că rămăsese uluit şi privea casa de ţară cu o privire complet nouă. Înţelegea acum că toate acele culori au fost alegerea unui Artist şi le privea cu uimire, ca pe culorile unui tablou dintr-o expoziţie de artă. Plictisul lui iniţial se datora faptului că nu înţelegea că toate acele culori fuseseră alegerea cuiva, şi le privea ca şi cînd ar fi fost aruncate la întîmplare. (Autor: Tereza-Brînduşa Palade; sursa:  http://www.observatorcultural.ro).