Istoria Conciliului al II-lea din Vatican

La 25 ianuarie, Papa Ioan al XXIII-lea, după o liturghie pontificală solemnă în Bazilica Sfântul Paul, a comunicat cardinalilor proiectul de a convoca un nou Conciliu.

Uimirea a fost mare, deoarece Ioan al XXIII-lea fusese ales papă abia la 28 octombrie anul precedent. Apoi s-a aflat că deja predecesorul său, Pius al XII-lea, avusese această idee şi, în cel mai mare secret, începuse lucrările pregătitoare. Dar după aceea s-a gândit că timpurile încă nu erau mature.

Ioan al XXIII-lea a început pregătirile în luna mai anul următor, constituind Comisia Pontificală Antepregătitoare. L-a numit pe monseniorul Pericle Felici secretar al acestei comisii.

În iunie 1960, cu motu proprio Superno Dei a instituit cele unsprezece Comisii pregătitoare: teologie, episcopi şi conducerea diecezelor, disciplina clerului şi a poporului creştin, călugări, sacramente, liturgie, seminarii, Biserici orientale, misiuni, laici.

În sfârşit, la 11 octombrie 1962 a fost deschis în mod oficial noul Conciliu. Papa a ales această dată pentru că atunci, în ziua aceea, se celebra sărbătoarea Mariei, Theothokos, Născătoare de Dumnezeu. În felul acesta a manifestat intenţia de a pune desfăşurarea Conciliului sub ocrotirea Mariei.

Discursul de la sfânta Liturghie de deschidere, Gaudet Mater Ecclesia, a indicat liniile conducătoare ale Conciliului şi a motivat oportunitatea de a celebra noul Conciliu. A spus că scopul principal al Conciliului trebuie să fie prezentarea, apărarea şi răspândirea depozitului sacru al doctrinei creştine: "5.1. Ceea ce interesează Conciliul mai mult decât orice este ca depozitul sacru al doctrinei creştine să fie păstrat şi învăţat în formă mai eficace. Această doctrină cuprinde omul integral, compus din suflet şi din trup, iar nouă, care locuim pe acest pământ, ne porunceşte să tindem ca pelerini spre patria cerească... 2. Al douăzeci şi unulea Conciliu Ecumenic... vrea să transmită în întregime, nu diminuată, nu deformată, doctrina catolică".

Trece apoi la modul Bisericii de a se comporta cu privire la erorile doctrinale: "Deschizând Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, este mai clar ca oricând că adevărul Domnului rămâne în veci. Nu există nici un timp în care Biserica să nu se fi opus acestor erori; adesea le-a şi condamnat, şi uneori cu severitatea maximă. Cât priveşte timpul prezent, Mireasa lui Cristos preferă să folosească medicamentul milostivirii în loc să ia în mâini armele rigorii; se gândeşte că trebuie să se meargă în întâmpinarea necesităţilor de astăzi mai degrabă expunând mai clar valoarea învăţăturii sale decât condamnând".

Discursul de deschidere se încheie exprimând dorinţa de a promova unitatea în familia creştină şi umană pentru că: "din păcate întreaga familie creştină încă nu a ajuns pe deplin la această vizibilă unitate în adevăr".

Prima sesiune s-a terminat în ziua de 8 decembrie 1962. Lucrările au fost programate pentru luna septembrie din anul următor. În acest timp, la 3 iunie 1963, Papa Ioan al XXIII-lea a murit. În mod automat, cu moartea Papei, Conciliul este suspendat. Îi revine succesorului să-l continue sau nu.

Noul papă ales la 21 iunie a fost Giovanni Battista Montini, care a luat numele de Paul al VI-lea. El a manifestat imediat dorinţa de a continua Conciliul.

A doua sesiune s-a deschis la 29 septembrie 1963 şi s-a încheiat la 4 decembrie 1963. În discursul de deschidere, Paul al VI-lea a prezentat cele patru scopuri ale Conciliului: "Vom rezuma în patru puncte, care sunt: definirea sau, dacă se preferă, conştiinţa Bisericii, reforma sa, recompunerea unităţii între toţi creştinii şi dialogul Bisericii cu oamenii contemporani".

În ianuarie 1964, Paul al VI-lea a făcut vizita istorică în Ţara Sfântă atât pentru a se întoarce la izvoarele creştinismului, cât şi pentru a revigora raporturile cu religia ebraică şi statul Israel, încă nerecunoscut oficial de Sfântul Scaun. Dar şi pentru a lansa noi înţelegeri cu Biserica ortodoxă. Emoţionantă şi unică în istoria precedentă a fost întâlnirea şi îmbrăţişarea la Ierusalim între Paul al VI-lea şi Atenagora, Patriarh de Constantinopol.

A treia sesiune a fost între 14 septembrie - 21 noiembrie 1964. În discursul de încheiere, Paul al VI-lea a proclamat-o pe Sfânta Fecioară Maria: Maica Bisericii. A spus: "Pentru acest motiv ni se pare necesar ca în această şedinţă publică să enunţăm în mod oficial un titlu cu care să fie cinstită Sfânta Fecioară Maria, care a fost cerut din diferite părţi ale lumii catolice şi Nouă ne este deosebit de drag şi plăcut, deoarece cu sinteză minunată exprimă poziţia privilegiată în Biserică pe care acest Conciliu a recunoscut-o proprie Născătoarei de Dumnezeu".

"De aceea - a continuat el - spre gloria Sfintei Fecioare şi spre mângâierea noastră o declarăm pe Preasfânta Maria Mamă a Bisericii, adică a întregului popor creştin, atât a credincioşilor cât şi a Păstorilor, care o numesc Maică preaiubită; şi stabilim ca prin acest titlu întregul popor creştin, de acum înainte să dea şi mai multă cinste Născătoarei de Dumnezeu şi să-i adreseze rugăciuni".

Sesiunea a patra: deschisă la 14 septembrie 1965, s-a încheiat la 8 decembrie 1965, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri.

În discursul de deschidere a caracterizat astfel Conciliul: "Nici nu pare dificil a da conciliului nostru ecumenic caracterul unui act de iubire: al unui mare şi triplu act de iubire: faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de omenire".

În această sesiune, la 4 octombrie 1965, Paul al VI-lea a vizitat Adunarea Naţiunilor Unite la New York, invitat în mod oficial pentru a celebra al douăzecilea an al ONU.

La 18 noiembrie 1965, Paul al VI-lea, în apropierea încheierii Conciliului, a făcut un discurs despre atitudinea care trebuie avută în perioada de după conciliu, aproape prevăzând devierea care a avut loc după aceea. "Veneraţi Fraţi, nu atât trebuie să fim atenţi la aceste reforme fie ele necesare, atât la cele morale cât şi la cele spirituale, care să ne facă mai conformii cu Învăţătorul nostru divin şi mai apţi pentru îndatoririle vocaţiei noastre respective. La aceasta trebuie în mod deosebit să fim atenţi: la sfinţirea noastră efectivă şi la capacitatea reală de a răspândi printre oamenii din timpul nostru mesajul evanghelic".

La 7 decembrie 1965, ajunul încheierii, a fost celebrată sfânta Liturghie a ultimei sesiuni. Paul al VI-lea, în omilie, aşa a rezumat întregul Conciliu: "Pe chipul oricărui om trebuie să se vadă chipul lui Cristos şi, în acesta, chipul Tatălui ceresc. Pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu trebuie cunoscut omul. A-l iubi pe Dumnezeu pentru a-l iubi pe om. Acest Conciliu se rezumă în întregime în semnificaţia sa religioasă conclusivă, ca o puternică invitaţie adresată omenirii de astăzi şi a-l regăsi, pe calea iubirii fraterne, pe Dumnezeu".

La sfârşitul celebrării euharistice a avut loc un fapt epocal. Paul al VI-lea, cu Scrisoarea Apostolică Ambulate in Dilectione, a abolit excomunicarea aplicată la 16 iulie 1054 Patriarhului de Constantinopol Mihail Cerularie. În acelaşi moment la Constantinopol (Istanbul), Patriarhul Atenagora abroga excomunicarea Predecesorului său aplicată Papei Leon al IX-lea.

Aşa afirmă Scrisoarea lui Paul al VI-lea: "Vrem să eliminăm din amintirea Bisericii sentinţa de excomunicare dată atunci şi să o distrugem şi o voim îngropată în uitare şi ştearsă. Suntem bucuroşi că ne este dată ocazia de a îndeplini acest act de caritate fraternă aici la Roma, alături de mormântul apostolului Petru, în aceeaşi zi în care are loc acelaşi lucru la Constantinopol, care este numită Noua Romă".

Cardinalul Johannes Willebrands a citit Declaraţia Comună a Bisericii catolice romane şi a Bisericii ortodoxe din Constantinopol. Imediat după aceea, cardinalul Agostino Bea a citit Scrisoarea citată Ambulate in Dilectione.

Documentele conciliare sunt:

·        Patru constituţii:

o   Sacrosanctum Concilium (despre liturgie), 4 decembrie 1963 (votanţi 2178, placet 2159)

o   Lumen gentium (despre Biserică) 21 noiembrie 1964 (votanţi 2145, placet 1921)

o   Dei Verbum (despre Revelaţia Divină), 18 noiembrie 1965 (votanţi 2350, placet 2344)

o   Gaudium et spes (despre Biserica în lumea contemporană), 7 decembrie 1965 (votanţi 2373, placet 2309)

·       

           Nouă decrete:

o   Inter mirifica (despre instrumentele de comunicare socială), 4 decembrie 1963 (votanţi 2124, placet 1960)

o   Orientalium Ecclesiarum (despre Bisericile orientale catolice), 21 noiembrie 1964 (votanţi 2149, placet 2110)

o   Unitatis redintegratio (despre ecumenism), 21 noiembrie 1964 (votanţi 2148, placet 2137)

o   Christus Dominus (despre episcopi), 28 octombrie 1965 (votanţi 2322, placet 2319)

o   Perfectae caritatis (despre călugări), 28 octombrie 1965 (votanţi 2325, placet 2321)

o   Optatam totius (despre formarea sacerdotală), 28 octombrie 1965 (votanţi 2321, placet 2318)

o   Apostolicam actuositatem (despre apostolatul laicilor), 18 noiembrie 1965 (votanţi 2342, placet 2340)

o   Ad gentes (despre activitatea misionară), 7 decembrie 1965 (votanţi 2399, placet 2394)

o   Presbyterorum ordinis (despre slujirea şi viaţa preoţilor), 7 decembrie 1965 (votanţi 2394, placet 2390)

·        Trei declaraţii:

o   Gravissimum educationis (despre educaţia creştină), 28 octombrie 1965 (votanţi 2096, placet 1912)

o   Nostra aetate (despre relaţia cu religiile necreştine), 28 octombrie 1965 (votanţi 2312, placet 2221)

o   Dignitatis humanae (despre libertatea religioasă), 7 decembrie 1965 (votanţi 2386, placet 2308).

În anul 1966, jurnalistul italian Alberto Cavallari într-o carte-interviu a scris: "Adevărata semnificaţie a Conciliului al II-lea din Vatican nu va fi recunoscută decât peste multe decenii şi orice concluzie rigidă devine imprudentă" (Il Vaticano che cambia, Mondadori, pag. 27).

Astăzi, la distanţă de 50 de ani de la începutul Conciliului, această reflecţie apare adevărată. (Sursă: Vitaliano Mattioli, Sinteza a ceea ce s-a întâmplat în urmă cu cincizeci de ani; după Zenit, 18 august 2012; trad. pr. M. Pătraşcu; http://www.ercis.ro).