Comuniunea în har (III)

Dimensiunea expiatorie

a durerii

„O Durere adevărată care ţâşneşte din sufletul omului aparţine mai întâi, aşa îmi pare mie, lui Dumnezeu. Încerc s-o primesc cu umilinţă în inima mea, aşa cum este, mă străduiesc să mi-o apropii, s-o iubesc. Şi înţeleg atunci tot sensul adânc al expresiei devenită banală: «a împărtăşi», căci e adevărat că durerea aceea o împărtăşesc” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1096).

Punctul cel mai înalt al dăruirii de sine îl atinge omul – sfântul – în suferinţa şi moartea pentru alţii: se ajunge astfel la cea mai înaltă formă de comuniune cu Dumnezeu, în Cristos suferind, şi cu celălalt, fratele său. Este ca un „mare fluviu invizibil care ne poartă pe toţi” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1152). Aici este suferinţa care este cu siguranţă „substanţa inimii divine” (G. Bernanos, La joie, 352), dar este şi „ceea ce cere Dumnezeu prietenilor săi privilegiaţi ceea ce el însuşi a oferit”[1]. Durerea este pentru Bernanos un semn al vieţii autentice: cel care suferă reflectă exact în starea sa de om care suferă, adevărata natură, esenţa însăşi a omului: „Cel care caută adevărul omului – scrie Bernanos – trebuie să devină stăpânul durerii sale printr-o minune de înţelegere şi puţin are importanţă că-i cunoaşte sau nu izvorul murdar” (La joie, 561). Însă dacă toţi „au într-o anumită parte, într-un colţ secret al vieţii sale, un altar dedicat suferinţei”, aşa cum spune psihiatrul Lipotte în Un mauvais rève (p. 941), numai sfinţii sunt cei care propun măsura dreaptă a persoanei umane, ei care nu sunt fiinţe superioare care prin meritele lor se ridică la cer, dar adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu care îl însoţesc pe Cristos în coborârea în lume şi care sunt astfel purtători ai unui cuvânt de mântuire: acest cuvânt este viaţa lor, întrucât este oferită sub Cruce. Într-adevăr, durerea lor „aparţine mai întâi lui Dumnezeu”, de aceea este „de neînţeles”: este mai mult decât „recompensa dreaptă a vinei”; după Bernanos este „pâinea pe care Dumnezeu o împarte cu omul; este imaginea temporală a posedării divine la care suntem chemaţi”[2]. În orice agonie se reflectă chipul acelui Cristos care întinde asupra istoriei umbra sa vie şi dătătoare de viaţă pentru a-şi lua chipul săracilor, celor care se tem, suferinzilor, martirilor. De aceea, aşa cum marii mistici rămân fascinaţi la contemplarea Răstignitului, la fel lui Bernanos îi este imposibil să-şi abată privirea de la Cristos în agonie, mai ales atunci când suferinţa apasă asupra vieţii şi se simt paşii morţii[3].

 

Ne aflăm aici în inima unui adevăr teologic la care Bernanos ţine mult: comuniunea sfinţilor care presupune reversibilitatea bunurilor, adică acel schimb mistic prin care suferinţa omului este oferită ca răscumpărare pentru altul. Crists a suferit agonia pentru a răscumpăra temerile şi mizeriile noastre. Misiunea sa însă nu s-a terminat încă. Ea se prelungeşte, în timp şi spaţiu, adică în Biserică, asociată în mod tainic la opera Salvatorului până la sfârşitul timpurilor. Privirea lui Bernanos este fixată şi asupra acestui Cristos care continuă să fie în agonie în noi pentru a extinde opera răscumpărării: suntem într-un context nu de pedeapsă ci de mântuire, întrucât luând asupra sa agoniile, le-a transformat în instrument de mântuire. Durerea dobândeşte o dimensiune nouă: aceea supranaturală de ispăşire – reflex de lumină a harului într-o lume tristă, degradată de păcat.

„Cum devin transparenţi sfinţii!” esclamă Chantal de Clergerie[4]. „Sfinţii” bernanosieni sunt solidari nu în rău, dar cu păcătosul; iau asupra lor păcatele lumii, ca şi Cristos, şi poartă greutatea păcatului. Să vedem această trăsătură a sfinţeniei şi a harului întrupată în câteva atitudini ale celor mai renumite personaje din romanele lui Bernanos. (Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez). 

---

[1] G. BERNANOS, Lettera a Frederic Lefevre, în NVCR, 13.

[2] G. BERNANOS, Lettera a Frederic Lefevre, în NVCR, 13. „Aşa cum un copil repetă fără să înţeleagă, cu o docilitate sacră, cuvintele pe care le primeşte, unul după altul, cu buzele materiale, ea (Chantal) înainta pas cu pas printre întunecimile unei Agonii al cărei prag n-a fost trecut de nici un înger; ea adunca fiecare firimitură, pe dibuite, din această pâine teribilă...” (G. Bernanos, La joie, 686).

[3] Citind scrierile lui Bernanos, există riscul de a-l considera un autor de spiritualitate doloristă, de o „mistică a durerii”. Dar el nu făcut curte morţii şi suferinţei. Ştia foarte bine că nici Domnul nu le-a iubit şi căutat. Mai ales în faţa morţii. Ceea ce îl interesează – după părerea mea – este să poată oferi omului de astăzi, cel puţin la început la nivel de meditaţie, posibilitatea de a depăşi starea sa de criză provocată de păcat pentru a deveni cu adevărat liber, realizat pe deplin în deschiderea la har. Lunga sa meditaţie sub crucea lui Cristos pare să fie o provocare, aceaşi expresie: „ce importanţă are?” Prin această „spoliere” de sine omul a fost răscumpărat, păcatul ispăşit, suferinţa transformată în răscumpărare.

[4] „Cum devin transparenţi sfinţii! Iar eu, eu sunt opacă, iată răul. Reflectez puţină claritate, uneori, cu zgârcenie, sărac (...) Ar trebui să fiu numai cristal, o apă pură. Ar trebui să se vadă Dumnezeu prin mine” (La joie, 603).