Harul este în mod esenţial acţiunea lui Dumnezeu asupra omului şi nu poate fi gândit despărţit de iubirea personală şi liberă, cu care Dumnezeu se dăruieşte omului. De aceea concreteţea sa în timp şi spaţiu nu este doar manifestarea actului spiritual şi existenţial al omului şi depăşirea păcatului, dar şi „manifestare” a acţiunii salvifice şi a iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru oameni. Aceasta se verifică în viaţa fiecărui „sfânt” bernanosian. În comuniunea ca cu Dumnezeu în Cristos prin har, el este într-un fel un mediator pentru aproapele. Pentru Bernanos nu are mare importanţă în ce mod această datorie de mediere trebuie să fie înţeleasă mai precis în raporturile sale cu harul, că este instrumentală sau pur condiţională. Ceea ce îl interesează este să demonstreze că fiecărui om niciodată nu-i este negat harul, că nu-i lipseşte posibilitatea de a depăşi păcatul indiferent de cât ar fi puterea sa, că dacă este adevărat că „suntem cu toţii în păcat, unii pentru a se bucura de el, alţii pentru a-l suferi, dar în cele din urmă, este aceeaşi pâine pe care o rupem cu toţii pe marginea fântânii, este acelaşi dezgust pe care-l înghiţim o dată cu saliva” – cum se exprimă Chantal în La joie (G. Bernanos, La joie, 671) – la fel este de adevărat – şi aici stă nodul problemei – că există o comuniune a sfinţilor care face dintr-o comunitate de credincioşi, constituită din „păcătoşi” şi din „ceilalţi”, „un mare trup, în care mila, dacă nu harul lui Dumnezeu, circulă ca limfa într-un copac” (G. Bernanos, Monsieur Ouine, 1487), că harul divin este legat adesea în istoria salvifică de mediaţia umană. Orice contact cu care o persoană comunică propria viaţă interioară unei alteia este, în mod explicit sau nu, o mărturie cu privire la propria relaţie cu harul.
„Dacă Dumnezeu ar insufla o idee limpede despre solidaritatea care ne leagă unul de ceilalţi, în rău ca şi în bine, într-adevăr nu am mai putea trăi” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1159). În acest text, pe care autorul l-a pus în gura abatelui de Ambricourt, apare convingerea sa că aici, în istoria fiinţei noastre umane, nu putem avea o ideea cu totul clar despre ceea ce se numeşte comuniune. Poate de aceea scriitorul a aprofundat propria cercetare literară în tema comuniunii sfinţilor. Va exista mereu o confuzie în a surprinde semnificaţia sa, cu toate acestea acţiunea şi întreaga viaţă a sfântului bernanosian va oferi mărturia sa cu privire la acest adevăr de credinţă creştină, aşa încât să nu fie negată de nimeni.
Lumea romanului lui Bernanos nu a fost niciodată aceea a solitudinii janseniste. Şi dacă Sous le soleil de Satan alunecă adespre spre o concepţie eroică a sfinţeniei unde omul lui Dumnezeu lasă mult în spate turma păcătoşilor (cf. G. Bernanos, Sotto il sole di Satana, 246), vedem mai curând aici o încercare de comuniune decât o soluţie de solituine. Este o rătăcire fără îndoială elanul care-l poartă pe abatele Donissan să-şi ofere propria mântuire ca zălog pentru mântuirea comună, cel puţin aceasta este mântuirea tuturor scopul acestui act în care se insinuează demonul orgoliului. Iar semnul sfinţeniei nu este rugăciunea personală, ci viziunea sufletelor pentru răscumpărarea lor.
Acum alegem un exemplu din propunerea făcută de Maritain lui Bernanos cu privire la necesitatea de a schimba în unele puncte textul original, care scoate în evidenţă şi face să transpară, dincolo de dezacordul dintre ei doi, insistenţa autorului lui Sous le soleil de Satan pentru comuniunea harului. Când în 1925 Bernanos a încredinţat editorului de la Plon romanul pentru a fi publicat în coloana „Roseau d'or” condusă de J. Maritain, acesta a luat în considerare conţinuturile filosofico-teologice ale romanului. Se tema ca romancierul să nu fie suspectat pe de o parte de maniheism, şi pe de altă parte de o anumită confuzie, adică de o neliniştitoare conotaţie de ambivalenţă între Cristos şi satana, Satana asimilat lui Cristos pe cruce. În plus nu-i plăceau unele episoade din roman: ca întâlnirea protagonistului, abatele Donissan, cu diavolul, care îi apare sub imaginea unui giambaş de cai, pe faţa căruia preotul regăseşte propria asemănare. Nu accepta imaginea sfinţeniei elaborate de Bernanos; nu putea să admită că un „sfânt” ar putea fi fascinat de tentaţia disperării şi că ar putea păcătui împotriva virtuţii speranţei. Ca atare a decis să facă unele intervenţii pe manuscrisul autorului. Iată un exemplu. În Histoire de Mouchette, în prologul romanului, Bernanos scria: „Da un alt drum poate fi încercat, drept, inflexibil care se îndepărtează tot mai mult de pe care nu te întorci singur”. Maritain corijează: „de pe care nimeni nu se întoarce”, schimbând proiectul lui Bernanos, pentru care adolescenta nu se poate întoarce singură, doar cu puterile sale, din acea experienţă disperată, dar pentru a se salva trebuie să implice un alt suflet, care trebuie să împărtăşească disperarea sa[1]. De fapt Bernanos explică într-o conferinţă relaţia la nivel supranatural dintre Donissan şi Mouchette cu aceste cuvinte: „La capătul unei deprimări, este o anumită disipare sacrilegă a sufletului uman – afirmă autorul – se impune spiritului ideea de răscumpărare, nu de reformă nici de întoarcere înapoi, dar de răscumpărare. Astfel abatele Donissan nu a apărut la întâmplare: strigătul de disperare al lui Mouchette îl chema, îl făcea indispensabil”[2]. De fapt, abatele Donissan pentru a o salva pe Mouchette trebuie să treacă prin seducţia disperării; pentru a o răscumpăra pe Mouchette trebuie să rişte să-şi piardă sufletul. „Mouchette, (...) pe care unii critici pioşi, în număr mare, m-au rugat să o înlătur, nu este doar necesară echilibrului interior al romanului, dar ea însăşi este acest echilibru. (...) este indispensabil să fie adevărată, altfel opera nu-şi mai are sensul, iar teribila expiere a parohului din Lumbres nu este nimic mai mult decât o istorie atroce şi demenţială”[3]. Dacă se poate spune că este un mod prea paradoxal de a concepe comuniunea sfinţilor, totuşi trebuie să observăm că rămâne un mod mereu în sintonie cu stilul „cuvântului forte” al scriitorului francez.
Dacă eroismul depăşeşte umanul, sfinţenia îl asumă şi îl poartă la realizarea sa. Tocmai această fugă spre o mântuire comună vrea să ne arate Bernanos în romanele sale. Sfântul nu este niciodată cel care luptă singur pe ultima frontieră: el este locul de trecere a harului universal, el aparţine unei comunităţi. Preot sau laic, el revelează Biserica – acea comuniune a sfinţilor şi a păcătoşilor. Iar răul ca şi păcatul (în schimb nu păcătosul poate fi atins de iubire) stă în afara comuniunii – poate să intre cel mult în domeniul solidarităţii în sens de împărtăşire – sub fatalitatea singurătăţii care devine semn că cineva a alunecat din comunitate[4]. Iar dacă omul modern este singur între alţi oameni şi acuză mereu singurătatea, neliniştia, dezgustul care îl tulbură, este pentru că sărăcia crescândă a vieţii sale interioare îl împiedică să intre în comuniune cu alţii: a pierdut simţul iubirii. De aceea Bernanos aminteşte: Dumnezeu „nu este stăpânul iubirii, este iubirea însăşi. Dacă vreţi să iubiţi, nu vă plasaţi în afara iubirii” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1158), adică inseraţi-vă în comuniunea sa. În acest sens, sfântul, contrar păcătosului, vrea să împărtăşească totul în elanul său de iubire:
„Infernul, doamnă, înseamnă a nu iubi. A nu mai iubi sună în urechile dumneavoastră ca ceva obişnuit. A nu iubi înseamnă pentru omul viu a iubi mai puţin sau a iubi altundeva. (...) Să nu mai iubeşti, să nu mai înţelegi şi să trăieşti totuşi, ce miracol! Eroareacomună tuturor este că atribuie acestor făpturi părăsite ceva din noi, din perpetua noastră mobilitate, pe când ele sunt în afara timpului, în afara mişcării, fixate o dată pentru totdeauna. Vai! Dacă Dumnezeu ne-ar duce de mână spre una din aceste dureroase făpturi, şi care să fi fost odinioară prietenul nostru cel mai scump, cum i-am vorbi noi? Desigur, dacă un om viu, un semen al nostru, fie şi cel din urmă dintre oameni, cel mai ticălos dintre ticăloşi, ar fi aruncat în flăcările mistuitoare, aş vrea să-i împărtăşesc soarta, m-aş duce să i-l smulg călăului. Să-i împărtăşesc soarta!... Nenorocirea, nenorocirea de neconceput a acestor pietre încinse, care au fost ândva oameni, e că nu mai au nimic de împărtăşit!” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1157).
În concluzie: dacă pe de o parte este adevărat că păcatul exercită şi o influenţă asupra propriului semen, privându-l de har şi purtându-l într-un fel la o situaţie de lipsă a harului, pe de altă parte în schimb există o comuniune a sfinţilor, în care i-a fost oferită creştinului posibilitatea de a depăşi păcatul În dăruirea de sine, în a fi pentru, adică în deschiderea spre alţii, care este în totală opoziţie cu starea de egoism, omul, în special creştinul, oricare ar fi el, preot sau laic, ajunge să se realizeze pe deplin. Iar aceasta este o chemare stringentă de a acţiona în comuniune ca semn credibil al credinţei noastre în Răscumpărătorul lumii.(Sursa: Isidor Chinez, Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos. Tesi di masterat. Roma 1994; trad. I. Chinez).
[2] BERNANOS G., „Satana e noi”, în NVCR, 39.
[3] BERNANOS G., „Satana e noi”, în NVCR, 39.
[4] În Journal d'un curé de campagne Bernanos foloseşte în mod direct expresia „comuniune a păcătoşilor”: „Există o comuniune a sfinţilor, există de asemenea o comuniune a păcătoşilor” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1139). Cu toate acestea face imediat o explicaţie în ce constă această comuniune din urmă: „În ura pe care şi-o poartă păcătoşii unul altuia, în dispreţul unora faţă de ceilalţi, se unesc, se îmbrăţişează, se strâng unii într-alţii, se confundă unii cu alţii; ei nu vor mai fi într-o zi, în ochii Celui Etern decât lacul acesta mocirlos şi năclăit deasupra căruia trece zadarnic din răstimp în răstimă imensa maree a dragostei divine, marea mugind sub flăcările vii care au fecundat haosul” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 139). Mie mi se pare că expresia deşi este folosită – poate pentru un echilibru lingvistic – totuşi nu are aceeaşi pondere ca în cazul grupului de sfinţi: lipseşte legătura care este iubirea; poate rămâne la nivel de convieţuire, coexistenţă ne plăcută, sub greutatea urii, dispreţului. Nu poate fi o adevărată comuniune după cum nu este între Isus şi păcatul lumii cu toate că şi-l asumă. În plus nu trebuie să uităm că limbajul său este acela de poet şi nu de teolog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu