† Duminica a 3-a a Paştelui: Ochi noi pentru a privi la mormânt (omilie)

 

Evanghelia – Luca 24,13-35: ¹³ A treia zi, după moartea lui Isus, doi ucenici mergeau către un sat numit Emaus, situat la două ore de mers din Ierusalim, ¹⁴ şi vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. ¹⁵ Pe când vorbeau şi discutau aprins, Isus însuşi s-a apropiat şi a început să meargă cu ei. ¹⁶ Însă ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască. ¹⁷ Isus le-a zis: "Despre ce vorbeaţi între voi pe drum?" Atunci ei, foarte trişti, s-au oprit. ¹⁸ Unul dintre ei, cu numele Cleofa, i-a răspuns: "Oare tu eşti singurul dintre toţi cei care au fost la Ierusalim, care nu cunoaşte cele petrecute acolo zilele acestea?" ¹⁹ El i-a întrebat: "Ce anume?" I-au răspuns: "Cele despre Isus din Nazaret, care era profet puternic prin faptele şi cuvintele sale în faţa lui Dumnezeu şi a întregului popor; ²⁰ arhiereii şi mai marii poporului l-au trădat, au cerut să fie condamnat la moarte şi să fie răstignit. ²¹ Noi speram că el va fi eliberatorul lui Israel şi iată, astăzi este deja a treia zi de când s-au petrecut toate acestea. ²² Ba mai mult, nişte femei de-ale noastre ne-au şi speriat; ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, ²³ dar n-au găsit trupul lui; atunci au venit să ne spună că le-au apărut şi nişte îngeri, care le-au spus că el trăieşte. ²⁴ Unii dintre ai noştri au mers la mormânt şi au găsit că cele spuse de femei erau adevărate, dar pe el nu l-au văzut". ²⁵ Atunci Isus le-a zis: "Aşadar, tot n-aţi înţeles! Cât de greoi sunteţi la inimă, ca să credeţi toate cele spuse de profeţi! Nu trebuia oare ca Mesia să sufere toate acestea pentru a intra în slava sa?" ²⁷ Şi, începând cu Moise şi continuând cu toţi profeţii, le-a dovedit din toată Scriptura cele care se refereau la el. ²⁸ Când s-au apropiat de satul în care mergeau, Isus s-a făcut că merge mai departe. ²⁹ Dar ei s-au străduit să-l reţină: "Rămâi cu noi, că se lasă seara şi ziua e deja pe sfârşite". A intrat deci şi a rămas cu ei. ³⁰ Şi, pe când stătea cu ei la masă, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o. ³¹ Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut din ochii lor. ³² Iar ei şi-au zis unul către altul: "Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?" ³³ Şi imediat s-au ridicat de la masă şi s-au întors la Ierusalim. Acolo i-au găsit pe cei unsprezece apostoli, adunaţi cu ai lor, ³⁴ care le-au zis: "E adevărat, Domnul a înviat şi i s-a arătat lui Simon Petru". ³⁵ La rândul lor, au povestit ce li s-a întâmplat pe drum şi cum l-au cunoscut la frângerea pâinii.

 

 

Omilie

 

Luca a construit relatarea celor doi ucenicii din Emaus (Lc 24,13-35) în jurul imaginii drumului. Mai întâi un drum care îndepărtează de Ierusalim de evenimentele pătimirii şi de amintirea lui Isus: putem spune un drum care poartă de la speranţă la deziluzie („noi speram...”), un drum plin de tristeţe („s-au oprit cu faţa tristă”). Dar apoi – după întâlnirea cu Necunoscutul – un drum de reîntoarcere, de la deziluzie la speranţă: „Şi imediat s-au ridicat de la masă şi s-au întors la Ierusalim”.

 

 

Drumul de întoarcere se datorează unui nou mod de a citi evenimente sugerat lor de către necunoscut. Evenimentele au rămas cele de mai înainte (crucea şi mormântul gol), dar acum sunt citite cu ochi noi. Ascultând fragmentul evanghelic de astăzi apare o întrebare foarte importantă: cum să-l recunoaştem pe Domnul care merge cu noi? Este necesară o primă condiţie: cei doi ucenici care se îndepărtau de Ierusalim şi de speranţă, însă erau împreună şi mergeau gânditori, discutând între ei ceea ce se întâmplase, despre Isus din Nazaret şi despre eliberarea Israelului. Aceasta este prima condiţie. Lumina lui Dumnezeu este pentru oamenii care o caută, oameni gânditori şi care discută între ei adevăratele probleme. Oamenilor distraţi, sau închişi în probleme marginale, chiar cuvântul lui Dumnezeu are puţin să le spună.

 

Să ne întoarcem la întrebarea importantă: cum şi unde se poate întâlni Domnul care merge cu noi? Celor doi ucenici din Emmaus li s-au deschis ochii atunci când, stând la masă în compania lor, Isus a făcut patru gesturi (a luat pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o), care poartă atenţia înapoi, la cina euharistică, la viaţa pământească a lui Isus (o viaţă în dar cu pâine frântă), la cruce care este împlinirea acelei vieţi.

 

Dar gesturile acestea poartă şi înainte, la viaţa Bisericii, din timpul în care creştinii continuau să „frângă pâinea”. Frângerea pâinii este aşadar un gest, într-un anumit sens rezumă multe, în care se concentrează, suprapunându-se, trei etape ale existenţei lui Isus: Isus pământesc, Isus Înviat şi Isus Domnul prezent acum în comunitate. Frângerea pâinii, adică dăruirea, este totdeauna modul în care poate fi recunoscută prezenţa Domnului: este modul de a fi prezent în Biserică a celui Răstignit, Înviat şi Glorificat. Aceasta este trăsătura care-l face recunoscut pe Domnul Isus.

 

(Don Bruno Maggioni [10.04.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4062).

Sfântul Iosif Muncitorul

 

Pius al XII-lea, instituind în anul 1955 sărbătoarea "Sfântul Iosif Muncitorul", a intenţionat să ofere muncitorului creştin un model şi un protector. "Orice muncă - spusese deja în radiomesajul de Crăciun din 1942 - are o demnitate inalienabilă şi, în acelaşi timp, o legătură intimă cu perfecţionarea persoanei: nobilă demnitate şi prerogativă, pe care nu le micşorează în nici un mod oboseala şi povara care trebuie suportate ca efect al păcatului original, în ascultare şi supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu". Cristos însuşi a voit să fie muncitor manual, petrecând o mare parte a vieţii în atelierul lui Iosif, sfântul cu mâinile bătătorite, tâmplarul din Nazaret.

 

Cu puţini ani înainte ca sfântul Iosif să-şi deschidă umilul atelier, Cicero scria: "...Au o meserie de jos toţi meşteşugarii, pentru că într-un atelier nu poate fi nimic prestigios". Filozoful Aristotel fusese mai categoric, întrebându-se în prima carte a Politicii: "Trebuie recunoscuţi printre cetăţeni şi meseriaşii?".

 

Răspunsul a fost dat de către exemplul lui Cristos, care a voit să aibă parte de condiţia de muncitor alături de Iosif, şi ne-a venit din conştientizarea mişcării muncitoreşti însăşi, care în această zi celebrează sărbătoarea muncii şi realizările din domeniul social, sindical şi economic. "Din punct de vedere creştin - citim în manualul dell'aclista - mişcarea muncitorească nu este decât o formă a mişcării generale de înălţare a omenirii, un aspect special al acelui fenomen general de asceză exprimat prin parabola talanţilor".

 

Pentru a sublinia nobleţea muncii, Biserica îl propune meditaţiei noastre pe sfântul Iosif muncitorul. Sărbătoarea de astăzi o substituie pe cea a patronatului sfântului Iosif asupra Bisericii universale, prescrisă în anul 1847 de către Pius al IX-lea.

 

Pius al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea (papa Roncalli a introdus numele sfântul Iosif în Canonul Misei) au adus omagiu acestui maestru exemplar al vieţii creştine, omului laborios, onest, fidel cuvântului lui Dumnezeu, ascultător, virtuţi pe care evanghelia le sintetizează prin două cuvinte: "bărbat drept". "Proletarii şi muncitorii - scria Leon al XIII-lea, în enciclica Rerum novarum - au dreptul special de a recurge la sfântul Iosif şi de a-şi propune imitarea lui. Într-adevăr, Iosif, fiind din neam regesc, unit în căsătorie cu cea mai mare şi mai sfântă dintre femei, tată purtător de grijă al Fiului lui Dumnezeu, cu toate acestea îşi petrece viaţa lucrând şi aşteaptă de la munca sa de meşteşugar tot ceea ce este necesar pentru menţinerea familiei". (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Numai tu, Lumina lumii

 

Numai tu, Lumina lumii,
numai tu, Apa cea vie,
numai tu, Pâinea Vieţii,
mi-eşti eterna bucurie.

Numai ție, numai ție
Dumnezeul meu Cel Mare,
pentru toate, pentru toate,
slavă, cinste şi-nchinare.

Numai Sângele-ți Isuse,
numai Jertfa Crucii Tale,
numai Sfânta-ți Mântuire
m-a scăpat de-a morţii cale.

Numai Pacea ta-nsenină,
numai Mâna ta salvează,
numai Faţa ta slăvită,
inima mi-o-nviorează.

Numai ploaia ta adapă,
numai umbra ta alină,
numai raza ta cea dulce
încălzeşte şi lumină.

Numai Harul tău dă viaţă,
numai vântul tău m-adie,
numai paza ta-mi păstrează
liniştita bucurie.

Numai tu faci tinereţea
harnică şi fericită,
numai tu dai bătrâneţe
rodnică şi liniştită.

Numai tu faci moarte dulce
şi de pace sfântă plină
numai tu dai veşnicia
strălucită şi senină.

Traian Dorz

 

Sfânta Ecaterina din Siena (1347-1380)

 

Fecioară, învăţător al Bisericii, patroană a Italiei

“I-ai dat harul să pătrundă misterele insondabile ale vieţii tale divine şi să iubească Biserica ta cu o inimă mare şi plină de pasiune. În tăcerea unei asidue rugăciuni, contempla frumuseţea ta, şi în faţa discordiilor şi a schismei, ea îşi ridica vocea plină de însufleţire, ca să se refacă unitatea fiilor tăi”.

În evul mediu târziu, în domeniul civil, ca şi în cel bisericesc, oamenii se sfâşiau în lupte interne, provocând războaie între state şi schismă în Biserică, chiar riscul supravieţuirii civilizaţiei creştine în faţa pericolului tot mai ameninţător al musulmanilor. Dumnezeu a ridicat atunci femei ca sfânta Brigita a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, care, prin carismele lor, au încercat să aducă pace în suflete şi să reconstruiască unitatea Bisericii, dând o contribuţie importantă, în unele aspecte bine determinate, la civilizaţia europeană.

Ecaterina Benincasa s-a născut la Siena, în cartierul popular Fontebranda, dintr-o familie de zugravi, în anul 1347. Era al douăzeci şi patrulea copil dintre cei douăzeci şi cinci ai soţilor Jacopo Benincasa şi Lapa Piagenti. La 6 ani, i-a apărut, într-o mare lumină, Isus îmbrăcat în veşminte pontificale şi înconjurat de o mulţime de sfinţi, printre care i-a recunoscut pe sfântul Petru, sfântul Paul şi sfântul Ioan. La 7 ani, în prezenţa sfintei Fecioare, se oferea ca mireasă lui Isus, pentru totdeauna, având pe deplin conştiinţa valorii acestui vot, aşa cum ea însăşi o va declara mai târziu confesorului ei.

“O chilie în minte”

Mama Lapa, foarte conştientă de situaţia socială a femeii de atunci, căuta să-şi pună la cale fetele. Pentru aceasta, atunci când Ecaterina a ajuns la vârsta de 12 ani, nu a voit să-i asculte “poveştile” şi a promis-o în căsătorie unui tânăr din Siena. Ecaterina, pentru a protesta şi pentru a se apăra, şi-a tăiat părul şi s-a baricadat în camera ei. Reacţia părinţilor a fost foarte dură. Au tras-o afară şi au obligat-o la muncile cele mai umile şi grele. Ecaterina nu s-a revoltat, dar cu ajutorul Duhului Sfânt, şi-a construit o chilie cu totul interioară, unde trăia alături de Mirele ei, în timp ce în exterior se dedica cu multă dăruire treburilor casei. Mai târziu, discipolilor ei, cufundaţi în multe activităţi pământeşti, putea să le spună: “Faceţi-vă o chilie în minte, din care să nu mai puteţi ieşi niciodată”.

Gândul zilei

Conștiința. Iuda - de Nicolai Ge

„Pentru a descrie neantul,

Bernanos n-a folosit mereu

aceleaşi metode.

Convins că n-ar trebui să picteze răul

de dinafară fără să fie părtaş la el,

că ar trebui prin urmare

o anumită experienţă interioară,

care nu este în mod necesar rea,

şi care-şi găseşte în definitiv baza sa

în ispitirea lui Cristos

şi în coborârea lui în iad,

el s-a păzit totdeauna să

nu descrie răul decât considerându-l

plecând de la lumea Luminii şi a Iubirii,

de a nu descrie infernul decât din Cer.

Astfel, în prima sa carte,

a înţeles irealitatea răului

ca fiind funcţia unei realităţi inferioare, Satan,

şi interpretat ca minciună

în întregime cu referinţă

la „adevărul” ultim al celui

care este „părintele minciunii”

şi pe care a ştiut să-l arate gol,

despuiat de deghizările sale

şi de măştile sale”

(H. U. von Balthasar, Le chrétien Bernanos,

Éditions du Seuil, Paris 1956, 118-119).