† Duminica a 33-a de peste an (B): „Vino, Doamne Isuse!” [15 noiembrie 2015]

Când veţi vedea că se împlinesc acestea,
să ştiţi că este aproape, la uşă!
by Bernardette Lopez

Evanghelia Marcu 13,24-32: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „În zilele acelea, după acea nenorocire, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da strălucirea ei; stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui. Atunci îl vor vedea pe «Fiul Omului venind pe nori» cu putere mare şi glorie. Atunci va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului. Învăţaţi de la smochin parabola: când mlădiţa devine deja fragedă şi dau frunzele, ştiţi că vara este aproape. La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că este aproape, la uşă. Adevăr vă spun că nu va trece această generaţie până nu se vor împlini toate acestea! Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece. Cât despre ziua şi ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl”.

 

 

Omilie

 

 

Evanghelia din această duminică se situează într-un moment precis al urcării lui Isus la Ierusalim. Aşazaţi pe muntele Măslinilor, în faţa Templului, câţiva ucenici se minunau în faţa acelei construcţii: „Învăţătorule, priveşte: ce pietre, ce construcţie!” Răspunsul lui Isus este dezarmant: „Totul va fi distrus!” Iar ei întrebau: „Când se va întâmpla aceasta?”

 

Din discursul lui Isus, citim astăzi penultima parte, doar, aceea care priveşte venirea Fiului Omului, a cărei aşteptare trebuie să-i ţină pe ucenici trezi.

 

Adunarea celor aleşi

 

Putem rămâne fascinaţi de evenimentele de la sfârşitul timpurilor. În Antichitate, corpurile cereşti, astrele erau divinizate şi erau considerate ca fiinţe spirituale cărora trebuia să li se aducă cult. Prin ele, se încerca să se citească viitorul şi să se descopere destinul oamenilor. Şi astăzi avem astfel de credincioşi, numeroşi sunt contemporanii noştri care rămân încă legaţi de astrologie şi de horoscoape.

 

În literatura ebraică, aproape de epoca creştină, tema zguduirii aştrilor, fixaţi pe un cer rigid, făcea parte din genul literar numit apocalips. El formează decorul clasic al scenelor teofaniei, apariţiilor lui Dumnezeu printre oameni, ca şi al judecăţii pe care o face Dumnezeu. Marcu foloseşte aceste imagini tradiţionale pentru a evoca intervenţia finală a lui Dumnezeu asupra lumii noastre.

 

Aceste bulversări sunt evocate de profetul Isaia (Is 13; 34). Totuşi Marcu face referinţă cu această zguduire la venirea lui Dumnezeu, care are ca scop adunarea celor aleşi.

 

Un mesaj de speranţă

 

Ţinând cont de aceasta, este de preferat să citim aceste texte ca un mesaj de speranţă şi o încurajare adresată celor care au credinţă în apropierea Fiului Omului. Ei trebuie să rămână tari în încercări şi să fie vigilenţi. Această venire va coincide cu mântuirea lor definitiv, „cu mare slavă”.

 

Marcu nu vorbeşte nici de zdrobirea răului nici de judecata lumii şi a oamenilor. Este îndemnul şi consolarea care caracterizează această învăţătură. „El este la uşă”.

 

Comparaţia cu smochinul îi este semnul. Smochinul care-şi pierde frunzele în timpul iernii şi nu dă nici un semn de viaţă decât târziu. Când seva urcă în ramurile care devin fragede, încep să apară frunzele, se ştie că iarna s-a terminat şi că anotimpul cald este aproape. Aici este „punctul forte” al parabolei. Aşa cum apariţia ramurilor tinere vesteşte sosire iminentă a verii, la fel unele lucruri vor anunţa sosirea iminentă a Fiului Omului. Rămâne să vedem în ce constă ele. Calamităţile enumerate în versetele care preced textul din această duminică (Mc 13,14-23) sunt un anunţ, cu totul aparte la catastrofa care va lovi Templul. Ele îi privesc pe ucenicii care ascultă acest discurs al lui Isus. Este pentru mâine, cumplita suferinţă a pătimirii de pe Golgota când cerul s-a întunecat (Mc 15,33). Va cădea peste Ierusalimul înconjurat de duşmanii săi câţiva ani mai târziu. Va cădea peste ucenici când vor fi persecutaţi. „Nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate acestea” (Mc 13,30).

 

Cuvintele care urmează trebuie ascultate prin timp şi istorie: „Cerul şi pământul vor trece” dar „Cristos este cel care era, care este şi care vine” (Ev 1,8).

 

Permanenţa cuvântului divin

 

Ideea că cerul şi pământul sunt chemate să dispară este un loc comun pentru toate apocalipsele. Este menţionată aici de Cristos ca să sublinieze irevocabila permanență a Cuvântului divin care este cel al lui Isus. Vrea să fie certitudine care distinge speranţa de ceea ce ar fi o speranţă fragilă.

 

Speranţa creştină îşi găseşte această siguranţă nu în calculele zadarnice care ar permite să prevedem viitorul plecând de la evenimentele istoriei sau de la fenomenele naturii. Este suficient să ascultăm discuţiile despre probabilităţile evoluţiei planetei noastre, plecând de la constatările epocii noastre. Speranţa creştină îşi are rădăcinile şi motivaţia într-un cuvânt pronunţat cu autoritate divină.

 

Dar în acelaşi timp, Isus afirmă că nu ştie momentul precis în care se va împlini ceea ce anunţă el acum. Nimeni nu cunoaşte nici ziua, nici ceasul. Este secretul lui Dumnezeu, secretul Tatălui. Fiul însuşi nu caută să ştie mai mult. Ucenicii şi-ar pierde timpul deci fixând o dată. Până în zilele noastre atâţia naivi şi-au făcut iluzii cu profeţiile lui Nostradamus...

 

Este mai mult decât o chemare de a cunoaşte semnele timpurilor. Cristos ne îndeamnă la o vigilenţă activă, fără să ne descurajăm în faţa încercărilor şi persecuţiilor. Trebuie să rămânem fideli învăţăturii Fiului Omului care va veni într-o zi să-i adune pe aleşii săi. Este sigur că Domnul înviat va veni pentru fiecare dintre noi şi această certitudine trebuie să ne menţină speranţa.

 

Isus însuşi se îndreaptă spre moartea, care-i este pregătită fără altă certitudine decât aceea a credinţei şi a speranţei. El nu caută să se asigure în a şti ce-l aşteaptă. La fel ucenicii trebuie să prindă curaj: ei pot crede cuvântului său. „Iarba seacă, floarea trece, cuvântul Dumnezeului nostru rămâne totdeauna” (Is 40,8).

         

„Domnul va veni”. Repetăm aceasta la fiecare liturghie. Atunci trebuie să reluăm în sens plenar ceea ce spunem în rugăciunea după Tatăl nostru: „ajutaţi de milostivirea ta să fim pururea liberi de păcat”.

 

Or, trebuie să trăim în mijlocul încercărilor zilnice şi să ni le asumăm: „Întăreşte-ne în faţa încercărilor”. În seara primei Euharistii, el a spus ucenicilor săi: „Vă spun aceasta ca bucuria voastră să fie perfectă”. În fiecare Euharistie, noi spunem la fel: „aştetând fericita speranţă şi revenirea Mântuitorului nostru”.

 

Deci speranţa noastră merge mai departe decât ceea ce trăim pe pământ: aşteptăm „revenirea în slavă a Mântuitorului nostru, Isus Cristos”. „Fiul Omului este aproape, este la uşă” (Mc 13,24-32).

 

„Cel care dă mărturie spune acestea: «Da, voi veni curând!»

«Amin. Vino, Doamne Isuse!»” (Ap 22,20).

 

(pr. Jacques Fournier [19.11.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.eglise.catholique.fr/approfondir-sa-foi/la-celebration-de-la-foi/le-dimanche-jour-du-seigneur/homelies-du-pere-jacques-fournier/page/8/).

 

Parabolă unui „bolnav terminal”

Asistentă medicală...

 

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon… din leagăn spre mormânt… Era ajuns la ultima fază a vieții sale. Zăcea în spital, cu o inimă nenorocită sau cu un cancer în metastază sau cu rinichii blocați: în parabolă era un „bolnav terminal”. Trece pe lângă el un medic: vede un „caz interesant” din care se poate învăța multe, cu o contribuție remarcabilă la progresul științei. Și-a pus la punct cu grijă un program de cercetare și nu a uitat nimic nici un detaliu al bolii, după cum rezultă dintr-un articol publicat într-o revistă științifică din specialitatea sa. Și a trecut mai departe liniștit în conștiința sa.

 

După aceea se apropie capelanul spitalului. După ce i-a făcut un discurs drăguț despre voința lui Dumnezeu, despre resemnarea și despre ispășirea păcatelor, îi ascultă spovada și îi dădu și împărtășania, în așteptarea ultimul sacrament, „ungerea bolnavului” – in-extremis –, când nu și-a pierdut conștiința.

 

Bolnavul a fost prins de o echipă medicală de maximă eficiență: a făcut totul pentru el – cu bisturiul, cu iradiația, cu medicamente de tot felul – reușind să-l facă viu („viu”?) după câteva luni peste media statistică a acestor cazuri. E adevărat că nu au vorbit cu bolnavul despre progresul strategiilor terapeutice la care îl spuneau, dar făceau cu adevărat „tot ce era posibil”: li-am spus și rudelor, atunci când i-am întâlnit în treacăt în coridor, după ce bolnavul devenise pe neașteptate mort, fără a fi fost recunoscut ca mort.

 

A fost și o asistentă medicală în pavilionul din spital. Împărțea medicamentele la momentul potrivit, lua temperatura la ora prescrisă, purta prânzul și ajuta bolnavii să se hrănească. Pe scurt făcea nici mai mult nici mai puțin decât datoria ei. Dar ea considera că este de datoria ei să nu fugă de privirile pline de întrebări ale bolnavului, să-l asculte, să-i permită să se exprime în neliniștea sa, încercând să aline stările proaste mari și mici. Ea le dădea mai mult decât simple îngrijiri: se îngrijea de ei. Își dedica timpul său și perdea timpul chiar ascultând pe rudele lui. Când era în agonie, ea era cea care stătea să-i umezească buzele, să-i usuce sudoarea, să-i întină o mănă.

 

Care dintre ei, după tine, s-a comportat cu aproapele în acel om care a căzut în anticamera morții?

 

„Cel care a avut milă de el”.

„Mergi și fă și tu la fel cu aproapele tău!”

 

(Sandro Spinsanti, Presentazione la Patrick VERSPIEREN, Eutanasia? Dall’accanimento terapeutico all’accanimento dei morenti, trad. pr. Isidor Chinez, p. 8-9).

 

Papa Leon cel Mare (440-461) [10 noiembrie]

Sfântul Leon cel Mare,
Francisco de Herrera el Mozo (1622-1685)
Prado Museum, Madrid, Spain

 

Papa Leon cel Mare (440-461) s-a născut la Roma în anii 400. Ca acolit, a fost trimis în Africa, unde s-a întâlnit cu sf. Augustin. Mai apoi a servit ca diacon sub papii Celestin I şi Sixt al III-lea. I-a urmat papei Sixt al III-lea, fiind consacrat la 29 septembrie 440. Pontificatul său a fost marcat de măreţie: el a predicat cu forţă împotriva ereziilor maniheistă, pelagianistă, priscillianistă şi nestorianistă. În special a luptat împotriva ereziei lui Eutichie care, ca Nestorie, nega uniunea ipostatică, adică uniunea dintre naturile divină şi umană, în unica persoana divină a Domnului nostru Isus Cristos. El a dat un celebru document prin care îl condamna pe Eutichie, şi învăţa cu claritate despre misterul întrupării. Pentru a rezolva situaţia, el a convocat Conciliul de la Calcedon, din 451, unde a fost citit documentul amintit, iar Episcopii au strigat ca răspuns: „Aceasta este credinţa Părinţilor; aceasta este credinţa Apostolilor; cu toţii credem aceasta; dreptcredincioşii cred aceasta, iar cine crede altcumva, anatema să fie asupra lui. Petru a vorbit prin Leon”. Conciliul de la Calcedon a definit că „acelaşi Domn Isus Cristos, Fiul unul-născut, trebuie să fie recunoscut cu două naturi, fără amestecare sau schimbare, fără diviziune sau separare”.

 

Papa Leon a fost un lider curajos. El s-a întâlnit cu Attila Hunul, cunoscut ca „Năpasta lui Dumnezeu”, şi a reuşit să salveze Roma de la a fi jefuită. Tradiţia ne spune că la acea întâlnire dintre ei, Attila i-a văzut pe sf. Petru şi pe sf. Paul ţinându-şi săbiile deasupra sf. Leon, şi de aceea Attila s-a retras. Datorită acestei întâmplări, sf. papă Leon i se mai spune şi „Scutul lui Dumnezeu”. Din păcate istoria nu s-a repetat trei ani mai apoi, la o altă invazie. Papa Leon a suprimat festivalurile păgâne care mai dăinuiau atunci, şi a închis restul templelor. A trimis misionari în Africa, afectată pe atunci de barbari. A instituit numeroase reforme, impunând o disciplină strictă Episcopilor. Într-un timp al declinului imperiului roman, Leon a făcut din papalitate o puternică autoritate centrală, recunoscută ca sursă de stabilitate şi înţelepciune. A fost declarat Învăţător al Bisericii în 1754.

 

 (Sursă: http://www.profamilia.ro/intrebi.asp?saunders=13).

Gândul zilei [teatru]

Al Pacino – interpretul lui Shylock în piesa de teatru Neguțătorul din Veneția de William Shakespeare  (2004)
(sursa: http://www.scuolaitalianabarcellona.com/2015/01/).

«Pentru că sunt evreu!... Evreul n-are ochi?... Evreul n-are mâini, organe, nu e slab și nu e gras, nare simțuri, dureri și patimi?... Nu se hrănește și el cu aceeași hrană? Nu-l rănești cu aceleași arme?... Nu zace de aceleași boli?... Nu se vindecă cu aceleași leacuri? Nu-i e cald și nu-i e frig și lui, tot vara și tot iarna, ca și creștinul?... Dacă mă înțepi, nu sângerez? Dacă mă gâdili, nu  chicotesc? Dacă îmi dai otravă, nu mă sfârșesc?... Și dacă voi ne asupriți, noi să nu ne răzbunăm?... Dacă suntem la fel cu voi, în toate celelalte, vă vom semăna și întru aceasta! Dacă un evreu asuprește pe un creștin, care este smerenia creștinului? Răzbunarea! Dacă un creștin asuprește pe un evreu, care va fi răzbunarea evreului, după câte a văzut, la voi, creștinii?... Răzbunarea, vezi bine! Neomenia pe care mi-o predici, voi face-o faptă și, ar fi rău, da n-aș trece dincolo de ce m-ai învățat!... (Shakespeare W., Neguțătorul din Veneția, Actul III, scena I, trad. Galaction Gala).

 

Prin aceste cuvinte puse pe buzele lui Shylock, acum aproape patru sute de ani, în ambianța hazlie a unei comedii, William Shakespeare stigmatiza absurditatea urii și a discriminării etnico-religioase și antisemitismul din toate timpurile atribuind protagonistului evreu o măreție tragică, deseori greșit înțeleasă de urmașii săi». (Soggin J. A., Israel în timpurile biblice, Serafica, Roman 2015, pag. 9).

A cappella - Danny Boy - from Guildford Cathedral (2015)

Danny Boy a cappella - live from Guildford Cathedral (2015)