† Duminica a 4-a din Postul Mare (B): Gloria iubirii (omilie)

Cristos se întâlnește cu Nicodim pe acoperiș (1927) -
de Henry Ossawa Tanner

 

Evanghelia – Ioan 3,14-21: Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”.

 

Omilie

 

Duminica trecută am ascultat din a patra evanghelie anunțul pe care Isus îl făcuse în sanctuar: că el este templul lui Dumnezeu, adică locul de comuniune cu Dumnezeu (cf. In 2,19.21). Și am conoscut încă o dată că lectura celei de a patra evanghelie cere o trudă și mai mare pentru a înțelegere Evanghelia, vestea cea bună conținută în ea. Astăzi suntem din nou în fața unui alt fragment din Evanghelia lui Ioan, text cu multe aspecte destul de dificile: de fapt Ioan are o viziune care merge dincolo de ceea ce scrie, o viziune mai profundă, care nu este viziunea noastră umană – am putea spune – dar aparține numai celui care are credință în Isus, prin urmare, o viziune inspirată de privirea lui Dumnezeu cu privire la Isus.

 

Ioan a fost martor la patima şi moartea lui Isus pe Golgota, în acea vineri, din ajunul Paştelui, de 7 aprilie, a anului 30 al erei noastre. El a văzut suferinţa lui Isus, dispreţul pe care el l-a suportat din partea călăilor şi mai ales acea pedeapsă rușinosă și teribilă – “crudelissimum taeterrimumque supplicium”, cum l-a definit Cicero (Contro Verre II,5,165) – care a fost Crucea. A văzut această scenă cu ochii săi dar, după învierea lui Isus, în credință deplină, în contemplație şi meditaţie a acestul eveniment, ajunge să citească altfel decât evangheliile sinoptice. În aceste evanghelii Isus a anunţat de trei ori „necesitatea” patimii, morții şi învierii, şi de trei ori acest anunţ i-a îngrozit pe ucenicii (cf. Mc 8,31-33 şi par. 9,30-32 şi par. 10,32-34). A patra evanghelie atestă de fiecare dată că de trei ori Isus a vorbit despre acestă necessitas, dar o face cu un alt limbaj: ceea ce în sinoptici este o rușine, un chin, un supliciu, dar pentru Ioan în schimb devine o „înălțare”, adică preamărire.

 

În fragmentul nostru răsună primul dintre cele trei anunţuri făcute de Isus: „trebuie să fie înălțat Fiul Omulul” (In 3,14). Efectiv Isus, agăţat de lemn, este înălțat de pe pământ, dar pentru Ioan această înălțare de pe pământ nu este fizică, ci este o înalțare glorioasă a lui Dumnezeu, o înălțare glorioasă, adică dezvăluit în slava sa. Pentru Ioan „a fi ridicat” (verbul hypsóo) este de asemenea „glorificat” (verbul doxázo: cf. In 7,59; 8,54, etc.), fiind pe cruce înseamnă a fi la dreapta Tatălui. De aceea Isus spune încă: „când îl veți fi înălțat pe Fiul Omului”, adică când l-ați ridicat pe cruce, „atunci veți înțelege că Eu Sunt (egó eimi: cf. Es 3,14)” (In 8,28), că eu sunt ca Dumnezeu. Şi din nou: „când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la mine” (In 12,32). Acum este ora înălțării, acum este momentul glorificării (cf. In 12,23; 13,32-32), este ceasul pătimirii și al crucii. În a patra evanghelie crucea şi Paștile sunt același mister şi ceasul  pătimirii este ceasul epifaniei iubirii.

 

Da, trebuie să mărturisim că acestă privire a lui Ioan asupra crucii nu este prea ușor acceptată de noi oamenii, dar acest lucru este adevărată și profundă înțelegerea crucii lui Isus: crucea a fost un supliciu, dar a fost și o ridicare a vălului în care Isus „iubindu-i pe ai săi […] i-a iubit până la sfârșit (eis télos)” (In 13,1); a fost o moarte blestemată de Dumnezeu și de oameni (cf. Dt 21,23; Gal 3,13), răstignit în aer deoarece Isus nu era vrednic nici cer nici pământ, cu toate acestea pe cruce el a împăcat cerul și pământul, făcând să cadă orice barieră și a deschis Împărăția oamenilor, purtând umanitatea în Dumnezeu (cf. Ef 2,14-16). Pe cruce murea un om singur, abandonat, dar acest om istorisea că „nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13)

 

Acesta este lectura paradoxală a crucii făcută de Ioan. Aceasta este Evanghelia pe care Isus o descoperă lui Nicodim, un expert în ale Scripturi pe care Isus îl definește „ignorant” (cf. In 3,10): un „învățător de al lui Israel” care nu cunoaște acțiunea lui Dumnezeu în adevărul său profund. Pentru a încerca să-i explice acestă „necesitatea” a pătimirii și morții lui Mesia, Fiul Omului, Isus încearcă să facă o comparaţie cu un fapt care a avut loc în Israel în deșert, după eliberarea din Egipt. Potrivit Cărţii Numerelor, evrei au fost atacați de şerpi veninoși, şi atunci Moise a înălțat pe o prăjină un șarpe de bronz: cel care îl privea, chiar dacă era mușcat de șarpe rămânea în viață, era salvat (cf. Num 21, 21,4-9). Această poveste antică vine reinterpetată de Cartea Înțelepciunii care face o lectură a evenimentului, surprinzând șarpele ca „un semn al salvării” (Înț 16,6): „cel care se întorcea se salva nu prin ceea ce vedea, ci prin tine, salvatorul a toate” (Înț 16,7).

 

Întelegem bine cuvintele lui Isus, care sunt o invitaţie pentru a privi la Fiul Omului, înălțat pe cruce ca şarpele înălțat de Moise: cine privește crucifixul, găsește salvare și viață. Această înălțare a Fiului Omului este semnul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” – această umanitate a noastră – „încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut”, anume el însuși. Dăruindu-l l-a trimis în lume, pe Fiul devenit om printre oameni, nu pentru a judeca lumea, dar pentru a salva lumea, deoarece „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1Tim 2,4); nu vrea să condamne lumea dar vrea ca toți  „să aibă viață și s-o aibă din belșug” (In 10,10).

 

Această privire a lui Ioan asupra patimii și morții lui Isus apare aproape insuportabil, cu toate acestea este o privire care permite să vedem în o istorie de moarte o istorie de iubire, o istorie glorioasă de dragoste umană trăită de Isus, care în felul acesta a povestit-o o dată pentru totdeauna (exeghésato: In 1,18) iubirea lui Dumnezeu.  

 

 

(pr. Enzo Bianchi [15.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9011-la-Gloria-Dell-amore).

 

Gândul zilei [vorba înțeleptului]

O povestire africană spune că

un beduin obişnuia să se culce la pământ

şi să-şi lipească urechea de nisipul pustiului.

Când cineva îl întrebă:

 

„Ce faci acolo?”

Răspunse:

„Ascult pustiul care plânge

pentru că ar vrea să devină o grădină”.

A învins slăbiciunea (4)

 Unii s-ar putea mira de lungimea Căii Crucii. Aș putea răspunde: dar Calea Crucii durează de secole, va dura până la sfârșitul lumii.

Cu toate acestea, nu vor lipsi aceia care vor considera ca excesiv numărul paginilor și a spațiul dedicat fiecărei stațiuni. Îmi pare rău. Însă trebuie să mărturisesc că am făcut-o intenționat.

Atitudinea mea vrea să fie o modestă, dar fermă reacție la graba carene terorizează pe toți, la rapiditatea care ne cuprinde și ne strivește – neputincioși – în sălbaticele sale angrenaje.

Vrea să fie o contestare convinsă și acceptată împotriva „necesității imperioase” de a scurta, de a accelera, de a reduce, de a zori.

Nu avem timp.

Ei bine, tocmai pentru că nu avem timp, consider că este nevoie numaidecât să știm „să pierdem timpul”.

Avem atâtea lucruri de făcut.

Ei bine, tocmai pentru că sunt atâtea, prea multe lucruri de făcut, trebuie numaidecât să ne oprim.

Pe de altă parte, „stațiunile”, ca să fie astfel, trebuie să ne permită o oprire adecvată, fără preocupări excesive de a le atinge sau de a trece peste fiecare cât mai repede posibil (ca un fel de turism de acum incapabil să mai vadă și să mai înțeleagă).

Mai mult decât un formular pregătit pentru uzul devoțional, aceste pagini ar vrea să fie o invitație la meditație, o propunere pentru reflecție, o provocare la „întâlnire”.

Nu este o Calea Crucii pentru cel care se grăbește, pentru cel care vrea să o termine cât mai repede. Ci doar pentru acela care consideră că trebuie numaidecât „să piardă timpul”.

 

O ultimă justificare: care implică – să-mi fie cu iertare – și o confidență. Aceste pagini s-au născut într-o climă de mâhnire și de amărăciune profunde. Într-un moment foarte întunecat din viața mea.

S-a spus că, pentru a avea dreptul de a atinge rănile altora, trebuie să avem și noi mâinile însângerate.

Foarte adevărat.

Cum ar fi posibil, în cazul acesta, să te apropii de Omul durerilor (Is 53,3), fără să simți că-ți arde pana în mână?

Pe neașteptate, s-a profilat, la orizontul vieții mele, un punctișor negru. Un instrument nu chiar ornamental. O cruce, de fapt, foarte mică, dar îndeajuns de mare că să simt cum mi se frâng umerii.

Și, atunci, am putut să iau pana, fără ca mâna să tremure prea tare.

(Pronzato A., La Via Crucis. Preghiera di chi soffre.Tre itinerari, Piero Gribaudi Editore, Torino 1990; Pronzato A., La Via Crucis. Rugăciunea celui care suferă. Trei itinerare, [pentru uz intern], Sapientia, Iași 2002, p. 88-90; trad. pr. Iosif Martin).

Gândul zilei [păcat]

Isus salvează omul...

 

 

Sfântul Augustin,

vorbind despre păcatul strămoşesc,

aduce o asemănare:

 

Un om a căzut într-o fântână adâncă

în care era destulă apă

 ca să nu se lovească mortal,

dar nu era destulă ca să se înece.

Strigă după ajutor.

Un prieten îl aude, se apropie

şi începe cu întrebările:

„Ce ai păţit? Ce s-a întâmplat?

Cum ai ajuns acolo?”

„N-au nici un rost întrebările astea –

strigă nefericitul din fântână.

Singurul lucru important

este să găseşti o frânghie

şi să mă scoţi afară, să mă salvezi”.

 

A ne întreba:

cum a ajuns primul om în prăpastia

în care a căzut,

cum se face că am ajuns

şi noi cu toţii împreună cu el în prăpastie?

Sunt mistere pe care nu le vom înţelege niciodată.

Dar nu acesta este lucru cel mai important.

Important este că s-a găsit cineva

să coboare la noi în prăpastie

şi să ne scoată, să ne salveze.

Acesta este Fiul lui Dumnezeu,

făcut om, Isus Cristos,

pe care noi îl numim Mântuitorul,

adică Salvatorul nostru.

 

Vestitorii primăverii

 

Dintr-alte ţări, de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi –
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.

În zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ce-aţi lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?

Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!
Străinilor voi nu le-aţi spus,
Că doine ca a noastre nu-s?

Şi-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară;
Şi cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!

Cu voi vin florile-n câmpie
Şi nopţile cu poezie
Şi vânturi line, calde ploi
Şi veselie!
Voi toate le luaţi cu voi
Şi iar le-aduceţi înapoi!

 

        de George Coşbuc

... Se face ziuă!



Transfigurarea lui Isus Cristos -
de Johann Georg Trautmann (1713-1769)

Eram și eu, Doamne. Nu ți-ai dat seama sau nu ai văzut. Puțin mai înainte cu o lună, solicitat de voința de rugăciune, m-am prins și eu de plutonul celor trei privilegiați pe care îi pilotai spre vârful Taborului.

M-am ascuns în crăpătura stâncii – ca Moise când a cerut să vadă „gloria ta” – și am asistat în mod abuziv la transfigurarea ta. Am surprins un fragment din miracolul tău și mai am în ochi o rază din acea lumină, care a reflectat până la mine.



Era unul în plus, Doamne, nu știu dacă ai intuit ceva. Desigur a fost un lung și minunat „refugiu”, pentru mine. Cel mai grozav din toată viața mea.

Am prins gust de acum.

Însă trebuie să mă întorc, din moment ce ai respins proiectul lui Petru de a construi colibe.

Trebuie să coborâm din nou, nu e altceva de făcut. Iar jos e asfalt, lume, sunt ofturile noastre. Acum îmi dau seama că condiția mea de abuziv nu mă scutește de a patra semnele acelui miracol.

Nu poți rămâne – chiar numai pentru câteva clipe – învăluit de lumină și apoi să te comporți ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și să lași că săraca noastră câmpie să rămână cuprinsă de întuneric.

Transfigurarea trebuie să continue. Miracolul trebuie transferat în vale. De aceasta îmi este frică. Mi-e teamă că te voi trăda, te voi desfigura, Doamne!

Îmi reamintesc rugăciunea deosebită a unei adolescente educate într-un colegiu de către surori: „Dumnezeul meu ști că te caut. Știi însă că doresc să fii mai bun decât acela care ne este prezentat” (Michele Joz-Roland, Qu’as tu fait de ton Dieu?).

Iată, Doamne, mă îndoiesc că semnele de pe fața mea sunt cele adevărate. Sau cel puțin nu sunt evidente. Pentru aceasta mă tem de întâlnirea cu alții. Mi-e teamă că-i voi decepționa cu „desfigurările” mele.

Atunci te urmăresc de-a lungul coborârii. Te prind de colțul hainei. Mărturisesc păcatul meu de abuziv. Și apoi merg împreună cu tine. Și dacă tu dai semn că te îndepărtezi sunt sigur că voi reuși să te opresc implorându-te: „Rămâi cu mime, Doamne, pentru că se face ziuă!” (expresia este a lui Giorgio Calgagno).

(Pronzato Alessandro, Il Vangelo secondo ali altri; trad. I. Chinez și D. Mare – „Chemări lăuntrice” [1989] – Catedrala „Sf. Iosif” București).

Scrisoare către femei - de Ioan Paul al II-lea

 

Scrisoarea
suveranului pontif Ioan Paul al II-lea
către femei

(29 iunie 1995)

Vouă, femeilor din lumea întreagă, vă transmit salutul meu cel mai cordial!

 

1. FIECĂREIA DINTRE VOI şi tuturor femeilor din lumea întreagă vă adresez această scrisoare în semnul împărtăşirii şi al recunoştinţei, acum când se apropie Cea de-a IV-a Conferinţă Mondială privind Femeia, care va avea loc la Pekin în luna septembrie a acestui an.

 

Doresc în primul rând să-mi exprim via mea preţuire faţă de Organizaţia Naţiunilor Unite, care a promovat o iniţiativă de aşa mare importanţă. Şi Biserica intenţionează să-şi ofere contribuţia în apărarea demnităţii, rolului şi drepturilor femeilor, nu numai prin aportul specific al delegaţiei oficiale a Sfântului Scaun la lucrările de la Pekin, dar şi vorbind direct inimii şi minţii tuturor femeilor. Recent, cu ocazia vizitei pe care doamna Gertruda Mongella, secretar general al conferinţei, mi-a făcut-o, tocmai în vederea acestei importante întâlniri, am ţinut să-i încredinţez un mesaj în care sunt adunate câteva puncte fundamentale ale învăţăturii Bisericii în această privinţă. Este un mesaj care, dincolo de circumstanţa specială care l-a inspirat, se deschide perspectivei mai generale a realităţii şi problemelor femeilor în ansamblul lor, punându-se în slujirea cauzei lor în Biserică şi în lumea contemporană. De aceea, am hotărât ca el să fie transmis tuturor conferinţelor episcopale, pentru a-i asigura maxima difuzare.

 

Având în faţa ochilor ceea ce scriam în acel document, aş vrea acum să mă adresez direct fiecărei femei, pentru a reflecta împreună cu ea asupra problemelor şi perspectivelor condiţiei femeii timpului nostru, oprindu-mă într-un chip special asupra temei esenţiale a demnităţii şi drepturilor femeilor, considerate în lumina cuvântului lui Dumnezeu.

 

Punctul de pornire al acestui ideal dialog nu poate fi decât mulţumirea. Biserica - scriam în scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem - "doreşte să aducă mulţumiri Preasfintei Treimi pentru «misterul femeii», şi pentru fiecare femeie, pentru ceea ce constituie veşnica măsură a demnităţii sale feminine, pentru «marile lucruri ale lui Dumnezeu» care în istoria generaţiilor umane s-au săvârşit în ea şi prin ea" (nr. 31).

 

2. Mulţumirea adusă Domnului pentru planul său referitor la vocaţia şi misiunea femeii în lume devine şi o mulţumire concretă şi directă adusă femeilor, fiecărei femei, pentru ceea ce reprezintă ea în viaţa omenirii.

 

Mulţumire ţie, femeie-mamă, care devii sânul fiinţei umane în bucuria şi în chinul unei experienţe unice, care te face zâmbetul lui Dumnezeu pentru copilul care vine la lumină, te face călăuza primilor săi paşi, sprijinul creşterii sale, punctul de referinţă în drumul vieţii care va urma.

 

Mulţumire ţie, femeie-soţie, care-ţi uneşti irevocabil destinul tău cu destinul unui bărbat, într-un raport de dăruire reciprocă, în slujirea comuniunii şi a vieţii.

 

Mulţumire ţie, femeie-fiică şi femeie-soră, care porţi în nucleul familial şi apoi în ansamblul vieţii sociale bogăţiile sensibilităţii tale, ale intuiţiei tale, ale generozităţii şi statorniciei tale.

 

Mulţumire ţie, femeie-muncitoare, angajată în toate domeniile vieţii sociale, economice, culturale, artistice şi politice, pentru indispensabila contribuţie pe care o aduci la elaborarea unei culturi capabile să unească raţiunea şi sentimentul, la o concepţie despre viaţă mereu deschisă sensului "misterului", la edificarea de structuri economice şi politice tot mai bogate ale umanităţii.

 

Mulţumire ţie, femeie-consacrată, care după exemplul celei mai mari dintre femei, Mama lui Cristos, Cuvântul întrupat, te deschizi cu docilitate şi fidelitate la iubirea de Dumnezeu, ajutând Biserica şi întreaga omenire să trăiască în raporturile cu Dumnezeu un răspuns "sponsal", care exprimă în mod minunat comuniunea pe care el vrea s-o stabilească cu creatura sa.

 

Mulţumire ţie, femeie, pentru însuşi faptul că eşti femeie! Cu percepţia care este proprie feminităţii tale, tu îmbogăţeşti înţelegerea lumii şi contribui la adevărul deplin al raporturilor umane.

Ziua Internaționala a Femeilor! [8 martie] – Ziua Mamei!

La mulți ani

de

Ziua Internaționala a Femeilor!

 

 

Melodii despre mama 

 

 

1) Angela Bîtlan – Mama
2) Corina Chiriac – Mama, doar mama
3) Mădălina Manole – Stai lângă mine, mamă
4) Anastasia Lazariuc – Mama

5) Mirabela Dauer – Mulțumesc, iubită mamă
6) Aurel Tămaş – Cântec pentru mama

7) Anda Calugareanu – O, mamă, tu
8) Laurenţiu Cazan – Mama
9) Cornel Fugaru – Mamă, nu pleca