Frica de libertate - de Erich Fromm



 Erich Fromm (1900-1980).

 

Frica de libertate - de Erich Fromm

 



ftp://ftp.ulim.md/Psihologie/2011-2012/Psihologie/Darii%20V/Colectie%20de%20carti%20Psihologie,%20Psihanaliza,Psihologia%20religiilor,Psihologia%20Familiei/Erich%20Fromm%20-%20Frica%20de%20libertate.pdf

 

 

Frica de libertate de Erich Fromm

de Plesca Diana

– rezumat –

 

 

Erich Fromm (1900-1980), psihanalist și scriitor, în anul 1941 scrie o lucrare de bază Frica de libertate. În acestă carte individul este privit din perspectiva societății, și anume la felul cum el se dezvoltă în cadrul modernismului, prin tendința de a fi liber și a nu fi asuprit de cineva sau ceva. Se începe desfășurarea afirmând faptul că istoria modernă se concentrează în jurul efortului de eliberare din lanțurile politice, economice și spirituale care încătușau oamenii. Luptele pentru libertate au fost duse de către cei asupriți, cei care doreau noi libertați, împotriva celor care aveau de apărat privilegii. În ciuda multor eșecuri, libertatea a și câștigat bătălii, mulți au murit în aceste bătălii cu convingerea că a muri în lupta împotriva asupririi era mai bine decât să trăiești lipsit de libertate. Istoria părea să dovedească faptul că omul putea să se conducă singur, să ia decizii pentru sine, să gândească și să simte așa cum credea el de cuviință. Principiile liberalismului economic, ale democrației politice, ale autonomiei religioase și ale individualismului în viața personală dădeau expresie aspirației spre libertate. Una dupa alta, legăturile erau rupte. Omul a învins dominația naturii și a devenit stăpânul ei; a înfrânt dominația bisericii și pe cea a statului absolutist. Abolirea dominației externe părea să fie o condiție necesară și una suficientă pentru a atinge țelul: libertatea.

Războiul Mondial a fost privit de mulți ca o ultimă luptă, iar sfârșitul lui ca victoria definitivă a libertății. Însă n-au trecut prea mulți ani până să se ivească noi sisteme care negau tot ceeea ce oamenii credeau că au câștigat în secole de luptă. Pentru ca esenta acestor noi sisteme care au luat efectiv comanda întregii vieți sociale și personale a omului era supunerea tuturor, cu excepția unora, foarte puțini, față de o autoritate asupra căreia nu aveau nici un control. La început, mulți s-au consolat cu gândul că victoria sistemului autoritarist se datora nebuniei câtorva indivizi și că nebunia va duce la prăbușirea lor, la momentul potrivit. Alții credeau cu înfumurare că italienilor sau germanilor le lipsea o perioadă suficientă de practica democratică. O altă iluzie comună, era că Hitler obținuseră puterea asupra giganticului apărat de stat doar prin viclenie, că întreaga populație era numai obiectul lipsit de voință al înșelăciunii și terorii. În anii care au trecut de atunci a devenit clar faptul că aceste argumente erau greșite. Am fost siliți să recunoaștem că în Germania milioane de oameni erau tot atât de dornici să renunțe la libertate pe cât de dornici fusesera parinții lor să lupte pentru ea; ca în loc să-și dorească libertatea, ei căutau căi de a fugi de ea; alte milioane erau indiferenți și nu credeau că merită să te bați și să mori pentru apararea libertății. De asemenea, trebuie să recunoaștem că criza democrației nu este o problema specifică Italiei sau Germaniei, ci una cu care se confruntă orice stat modern. Daca vrem sa luptam împotriva fascismului, trebuie să-l înțelegem.

 

Această carte își propune să analizeze acei factori dinamici din structura de caracter a omului modern care în țările fasciste l-au determinat să dorească să renunțe la libertate.

 

Când fascismul a ajuns la putere era incapabil să se creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinații spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere. Doar câțiva au fost conștienți de clocotul vulcanului care precede izbucnirea sa: Nietzsche, Marx și Freud.

Freud și-a îndreptat atenția către observarea și analiza forțelor iraționale și inconștiente care determina parțial comportamentul uman. El a arătat că aceste fenomene iraționale urmau anumite legi și de aceea puteau fi ințelese rațional. A descoperit că aceste manifestări erau reacții la influențele exercitate de lumea exterioară și, în mod special, de cele ce se petrecuseră în prima copilarie. Dar Freud din cauza spiritului culturii sale nu a putut trece peste anumite limite. Aceste limite i-au stânjenit înțelegerea individului normal și a fenomenelor iraționale prezente în viața socială. Freud a acceptat dihotonomia fundamentală dintre oameni și societate, precum și faptul că natura umană este rea. Pentru el omul este antisocial. Societatea trebuie să-l civilizeze, trebuie sa-i permită o anumita satisfacere directă a instinctelor biologice, trebuie să rafineze și să respingă impulsurile de bază ale omului. Ca urmare a acestei reprimări de către societate a impulsurilor naturale se întâmpla ceva miraculos: instinctele reprimate se trasformă în aspirații valoroase din punct de vedere cultural și devin astfel baza umană a culturii. Freud a ales cuvântul „sublimare” pentru aceasta trecere ciudată de la represie la comportament civilizat. În teoria lui Freud relația individului cu societatea este în mod esențial una statică: individul ramâne același, schimbându-se numai în măsura în care societatea exercită o presiune mai mare asupra instinctelor lui naturale sau îi permite o mai mare satisfacție. Freud întotdeauna consideră individul în relațiile sale cu alții. În accepția lui Freud, domeniul relațiilor umane este un schimb de satisfaceri ale nevoilor date biologic, în care relația cu celalalt este întotdeauna un mijloc de atingere a unui scop, dar niciodată un scop în sine.

Iubirea e ca o rază de soare...

Romanul Cato spunea că sufletul îndrăgostitului trăiește în sufletul celui pe care în iubește. Eu aș spune, dimpotrivă, că în sufletul îndrăgostitului este prezent întreg sufletul persoanei iubite, întreaga ei viță, caracter și fapte. Această problemă e analogă aceleia a locului în care se găsește frumusețea – în deșert sau în sufletul beduinului? Nici acolo, nici acolo, fiindcă frumusețea nu este nimic altceva decât capacitatea de a-ți explica ție însuți prezența ei imaginară. Iubirea nu este un fapt, ea este doar aspirația de a te afla, după posibilități, în posesia unui asemenea fapt. În aceasta stă pricina tuturor ciocnirilor și complicațiilor ei, problemelor și neajunsurilor legate de ea. Iubirea e ca o rază de soare: vizibilă, apropiată, prezentă, care nu se lasă apucată de nimeni.

(„Plutarh” [47-127] în Enciclopedia înțelepciunii, Editura „Roossa” 2013, p. 153).

Problema răului... [1]

 

Teologia tradiţională a rezolvat problema definind răul ca un defect, într-un anumit sens ca o lacună în fiinţă, ca lipsă de plinătate de existenţă, ne voită de Dumnezeu, doar permisă.  („Malum non est pars universi, quia neque habet naturam substantiae neque accidentis, se privationis tantum” [Toma de Aquino, Summa theologiae, I, sent. Dist. 46, q. 1, a. 2; cf. Summa theologiae,  I, q. 19., a. 9, ad 3]).

 

Răul există, dar nu în sensul în care fiinţa există. Fiinţa există ca realitate pozitivă, răul există ca privare. Atunci când spun că viaţa, vederea este sau există, sau când spun: moartea, orbirea există, termenii a fi şi a exista nu au aceeaşi semnificaţie în cele două expresii.

 

Multe minţi au greşit în acest punct. Cuvântul „a fi” – ne explică sfântul Toma – are două sensuri:

 

a) poate indica natura, consistenţa, pozitivitatea („quid est”) fiinţei care se afirmă şi care se divide în zece categorii cunoscute: substanţa, calitatea, cantitatea...; acestea sunt, sunt ceva: dar în acest sens nu există nici răul, nici privarea.

 

b) poate indica doar adevărul unei enunţări, răspunde doar la întrebarea: este sau nu este? Acel ochi este sau nu este orb? („an est”): în acest caz răul este, orbirea este, fără a constitui o realitate pozitivă.

 

Unii – continuă sfântul Toma – nefăcând această distincţie, auzind vorbindu-se despre lucruri rele sau despre răul care este în lucruri, au crezut că răul este ceva. „Răul desigur este în lucruri, dar ca privare, nu ca ceva real”  („Malum quidem est in rebus, sed ut privatio, non autem ut aliquid reale” [I Sent. q. 1, a. 1, ad. 20]).

 

Paradoxul răului constă în faptul că „este” dar fără „a fi”. El „este” ca privare; „nu este” ca realitate pozitivă”.

 

Henri de Lubac: „Afirmaţia că răul nu este o realitate pozitivă nu spune că el nu este nimic, sau că este un bine minor sau o umbră fără substanţă, proiectată de realitatea binelui. [...] Dimpotrivă, el este în întregime realitatea cutremurătoare şi obscură a lui Nu. Nu simplă absenţă, dar antiteză al lui Da. Forţă antagonistă, pură potenţă a negaţiei, a rezistenţei, a revoltei” (H. DE LUBAC, Glaubensparadoxe, Einsideln 1972, 87).

 

(Chinez I., Problema răului).

„Paște” sau „Paști”: cum este corect?

Triumful vieții - de Michael Dudash



Multă lume m-a întrebat cum se spune corect: Paşti sau Paşte. Răspund pe scurt astfel: sărbătoarea are în originile sale – dacă trecem de etapa ebraică pesah – şi acea azimioară numită pască (dupa opinia etnologului Simion Florea Marian; alţi cercetători sunt de părere că mielul jertfit purta acest nume, de „pască”). La plural, acest cuvânt face „paşti”: o pască, două paşti, conform unei alternanţe obişnuite în româneşte, cum e şi în verbul a paşte: „să pască, să paşti” sau a naşte: „să nască, să naşti” etc. Aşadar, Paşti e pluralul de la pască. Resimţit, în mod normal, ca un plural, vorbitorii au căutat, când era vorba de sărbătoarea într-ale cărei zile ne aflăm, au căutat singularul, şi astfel a fost derivat singularul „Paşte”, spunându-se, firesc, fie „sărbătorile de Paşti”, fie „sărbătoarea Paştelui”. Amândouă formele sunt la fel de corecte, şi alte subtilităţi pe această temă nu au substanţă, e o falsă problemă.

 

Spre a vă convinge suplimentar că aceste două forme sunt folosite aleatoriu, ori una ori alta, fără vreo deosebire de sens, am cules din din Dicţionarul limbii române al Academiei (dicţionarul tezaur), câteva atestări ale cuvântului în limba veche, unde le găsim în mod egal pe amândouă. La Coresi aflăm „Paştile” („Acestea sunt Paştile de bucurie şi de veselie”), ca şi la Varlaam („mieluşelul Paştilor”), dar în marea Biblie de la 1688 găsim „Paştele”  („Va face Paştele Domnului în luna a doua într-a patrasprăzecea zi”). Venind mai încoace, la Coşbuc găsim „Paşti” („Era după Paşti şi era un timp bun”), dar la Negruzzi, Hasdeu sau Delavrancea, „Paştele”: iată un citat din Hasdeu: „Ţara mai întâi de toate; Paştele mai pe urmă!”). Şi la scriitorii moderni găsim ambele forme, aşa că, repet, sunt deopotrivă corecte, una fiind percepută ca singular, alta ca plural.

 

În aceeaşi ordine de idei, aş mai avea de adăugat că există şi un nume de persoană, destul de frecvent în multe ţări, inclusiv a noastră, legat de sărbătoarea Paştelui. E vorba de numele Pascal, foarte obişnuit în româneşte sub forma Pascu. Iniţial, el era atribuit îndeobşte celor născuţi în această perioadă. Originea numelui e uşor depistabilă: ea se află în adjectivul latinesc paschalis (derivat din substantivul pascha) şi care înseamnă „pascal”, „de Paşti”, ceva care ţine de sărbătoarea Paştilor. În documente româneşti, numele Pascal apare de pe la 1428, iar la 1441 găsim deja varianta autohtonă Pascu.

 

Cu ce să închei mai bine, decât cu un gând frumos şi nobil?: „Omul nu este decât o trestie, cea mai plăpândă din natură: dar este o trestie cugetătoare. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce-l ucide, pentru că el ştie că moare”. Acest gând a fost pus pe hârtie, acum peste 300 de ani, de marele filosof francez Blaise Pascal.

 

 

(de George Pruteanu [22.04.1998]; sursă: http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis402pasti.htm).

 

Gândul zilei





„După cum frunza are două feţe:

una strălucită, spre soare,
alta mai întunecată, întoarsă spre pământ
(dar foarte însemnată,
fiindcă prin aceasta planta respiră şi se hrăneşte zilnic),
tot aşa viaţa omenirii are două aspecte:
unul teluric – civilizaţia, adică tehnica materială;
altul ceresc – cultura, sau suma tuturor produselor sufleteşti,
prin care omul caută să intre în echilibru
cât mai deplin cu restul creaţiunii şi,
în genere, cu universul moral care îl cuprinde.
Amândouă aspectele acestea sunt inseparabile şi simultane,
nu succesive, cum pretinde morfologia istorică a lui Spengler”.

(Simion Mehedinţi).

 

Gândul zilei [creștin]

Soren Kierkegaard (1813-1855)

„Creștinatatea s-a lepădat,

fără să-și fi dat ea singură seama,

de creștinism.

Trebuie din cauza aceasta

să se întâmple ceva pentru a se încerca

readucerea creștinătații la creștinism”.

(Soren Kierkegaard, Școala creștinismului)

 

Soren Kierkegaard făcând o analiză

a culturii europene a secolului al 19-lea:

ca un filozof existenţial

şi ca un creştin al zilelor sale,

Kierkegaard a avut o atitudine oarecum negativă

faţă de civilizaţia epocii sale.

El a spus:

 

„Nu mă plâng că vremurile sunt rele,

ci mai degrabă că ele sunt lipsite de valoare”.