† Botezul Domnului (B): De la Iordan pe calea solidarităţii (omilie)

Botezul lui Isus - de Jacopo Tintoretto

Evanghelia Marcu 1,7-11: În acel timp, Ioan predica zicând: „Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”. În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând spre el. Şi din cer s-a auzit un glas spre el: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea”.

 

Omilie

 

Fragmentul evanghelic citit în duminica Botezului Domnului se deschide cu două afirmaţii ale lui Ioan Botezătorul: „După mine vine Cel care este mai puternic decât mine: eu vă botez cu apă, dar el vă va boteza cu Duhul Sfânt” (Mc 1,7-8). Predica lui Ioan Botezătorul este în întregime îndreptată să atragă atenţia asupra lui Isus.

 

În extrema sa concizie (Mc 1,9.11) relatarea botezului lui Isus este plină de semnificaţii importante.

 

Prima: Isus – care apare aici în scenă pentru prima dată – este prezentat în dubla dimensiune a misterului său: omul cu origini umile („vine de la Nazaret, din Galileea”) şi cu toate acestea este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu şi profet. Expresia „Tu eşti Fiul meu preaiubit, în tine îmi găsesc plăcerea” face o referinţă ascunsă la Ps 2 şi, încă şi mai clară la Is 42,1, pasajul care relatează vocaţia slujitorului Domnului, peste care Dumnezeu şi-a pus Duhul său şi căruia i-a încredinţat misiunea profetică de „a proclama dreptul către popoare”.

 

A doua: deschiderea cerurilor, coborârea Duhului, glasul ceresc, totul converge spre a arăta că o dată cu apariţia lui Isus, au intrat în istorie timpurile mesianice. Invocaţia din Is 63,9 („O dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî!”) a fost ascultată: după ce a rămas mult timp închis şi tăcut, cerul se deschide, Duhul lui Dumnezeu se întoarce în mijlocul poporului său şi cuvântul Domnului se întoarce ca să răsune.

 

A treia: supunându-se botezului lui Ioan Botezătorul („un botez spre iertarea păcatelor”) şi participând în felul acesta la mişcarea de reînnoire şi convertire pe care Ioan a trezit-o în poporul său, Isus arată că înţelege calea sa ca un drum de solidaritate cu oamenii păcătoşi: nu se înstrăinează de istoria poporului său, dar face solidaritate cu această istorie şi şi-o asumă. Cu acest prim gest al său, Isus ne lasă să întrevedem acea logică de solidaritate şi împărtăşire care va conduce întreaga sa existenţă şi care îi va permite să înţeleagă moartea sa ca o moarte „spre răscumpărarea multora” (Mc 10,45).

 

A patra: în botezul lui Isus sunt vizibile structurile purtătoare ale concepţiei creştine despre botez: darul Duhului, filiaţiunea divină, chemarea la o misiune profetică. Marcu foloseşte verbul a boteza şi pentru botezul pătimirii la care este asociat şi ucenicul său: „botezul pe care îl primesc eu şi voi îl veţi primi” (Mc 10,38-39). Aşadar, botezul este unul singur, acelaşi pentru Isus şi pentru ucenic, şi de aceea una singură este strada de parcurs. Nu două modalităţi diferite de trăire a existenţei, una pentru Isus şi una pentru ucenic, dar acelaşi mod de a trăi viaţa pentru amândoi şi pentru toţi.

 

(pr. Bruno Maggioni [08.01.2006]; trad. pr. Isidor Chinez;
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=6011).

Iubirea şi scepticul

Dumnezeu este iubire

Dumnezeu este iubire

„Mai mare decât toate acestea este iubirea”, scria apostolul Paul (cf. 1Corinteni 13,13). Secole mai târziu, într-o cultură destul de străină de apostolul neamurilor, cântăreţul John Lennon insista cu toată convingerea: „Nu avem nevoie decât de iubire” („All We Need Is Love”). Oameni diferiţi, intenţii diferite, contexte diferite. Chiar tipuri diferite de „iubire”. Puţin probabil să fie nevoie să vă abonaţi la revista People sau să frecventaţi cinematografele pentru a şti că iubirea este, în mod insistent, subiectul predilect al filmelor, cântecelor, romanelor, serialelor, sitcom-urilor şi talk show-urilor de televiziune – entitatea aproape monolitică ce poartă numele de „cultură pop”.

Suntem obsedaţi de iubire. Sau „iubire”. Cu sau fără ghilimele, este evident că acest ceva numit iubire ocupă minţile, inimile, emoţiile, vieţile şi portofelele speciei homo sapiens. Cu toate acestea, rar ne aplecăm asupra a două întrebări: De ce iubim? şi Ce este iubirea? Acestea nu sunt doar întrebări bune în discuţii filosofice – sunt întrebări importante, puternice pe care le putem folosi când vorbim cu ateii şi scepticii, pentru că orice întrebare despre iubire va duce în final, dacă este urmărită conştiincios şi îndelung, la răspunsul lui Dumnezeu, care este iubire.

Ce este acest ceva numit iubire?

Un om care s-a aplecat timp îndelungat şi cu multă profunzime asupra cauzelor şi manifestărilor iubirii a fost Papa Ioan Paul al II-lea. „Omul nu poate trăi fără iubire”, a scris el în Redemptor Hominis, prima sa Enciclică. „Rămâne o fiinţă imposibil de înţeles pentru el însuşi, viaţa sa nu are sens dacă iubirea nu îi este revelată, dacă nu întâlneşte iubirea, dacă nu o experimentează şi nu o posedă, dacă nu participă în mod intim la aceasta”. Aceasta este o afirmaţie cu care ar putea fi de acord şi Sfântul Pavel şi John Lennon, pentru că spune un lucru evident pentru omul cugetător, creştin sau nu: Am nevoie de iubire. Vreau să iubesc. Sunt făcut pentru iubire.

Dar ce este iubirea? Multe lucrări profunde – scrise de minţi luminate precum Părinţii Bisericii, Toma d’Aquino, Ioan al Crucii, Karol Wojtyla şi Papa Benedict al XVI-lea – au analizat această întrebare pe larg şi în detaliu. Au sondat adâncurile a numeroase tipuri de dragoste – familială, sexuală şi creştină (agape). Voi începe cu trăsăturile de bază ale definiţiei iubirii dintre oameni. Filosoful tomist Josef Pieper scria în cartea sa esenţială „Despre dragoste” că această iubire este personală, activă şi evaluatoare. Ea măsoară ceea ce este frumos, drept şi – mai ales – bun, şi le afirmă ca fiind astfel. „Iubirea”, afirmă Pieper, articulând o înţelegere filosofică, „este deci un aspect al voinţei. […] A confirma sau a afirma ceva deja îndeplinit – iată ce se înţelege mai precis prin a iubi” („Despre dragoste”, II).

Ce minunat că exişti!

Dar ce se doreşte prin iubire? Când spunem cuiva: „Ce bine că exişti, că eşti!” – ce dorim să spunem? Întrebarea nu este nici pe departe atât de abstractă sau obtuză pe cât ar putea să sune, pentru că pune serios la îndoială pretenţia frivolă că omul de unul singur poate „crea un sens”, deoarece dragostea nu înseamnă să faci ceva ex nihilo (din nimic), ci înseamnă recunoaşterea şi afirmarea a ceea ce deja există. Sau, altfel spus, când vedem binele în altul, alegem să îmbrăţişăm şi să preţuim acel bine. Pieper face aşadar o distincţie esenţială: „Ceea ce îndrăgostitul, privind la cel iubit, spune şi vrea să se înţeleagă nu este: Ce bine că eşti aşa (aşa isteţ, de nădejde, capabil, priceput), ci: Ce bine că eşti; ce minunat că exişti!” („Despre dragoste”, II).

Acest punct de vedere aparent simplu are ramificaţii profunde, deoarece este o afirmare a ceea ce există. Presupune recunoaşterea faptului că ceva din afara mea este în mod obiectiv bun şi demn de dragostea mea. Pentru că realitatea poate fi cunoscută şi are un înţeles obiectiv – nu un „înţeles” subiectiv, schimbător –, atunci şi dragostea este posibilă şi poate fi cunoscută. Aceasta dă naştere, desigur, întrebării: „De unde provine în cel din urmă înţelesul obiectiv al iubirii, dacă nu din mine însumi?” Este o întrebare de obicei ignorată de sceptici, dar care merită pusă atât celor care neagă existenţa lui Dumnezeu, cât şi celor care resping existenţa unui adevăr obiectiv: „Dacă dragostea ta pentru partener sau familie este subiectivă şi de genul ‘astăzi este, mâine nu este’, ce valoare însemnată sau de durată are ea cu adevărat?”

Adevăratul îndrăgostit, argumentează Pieper, înţelege intuitiv, chiar dacă nu cu o logică precisă, că o afirmare a bunătăţii persoanei iubite „ar fi inutilă, dacă nu ar fi implicată şi o altă forţă, înrudită cu creaţia – şi, mai mult, o forţă care nu doar precede propria sa dragoste, ci una care încă lucrează şi la care însuşi îndrăgostitul participă şi ajută prin iubire” („Despre dragoste”, II). Iubirea oamenilor, aşadar, este o imitare, o reflecţie a iubirii divine care a creat tot ce există, inclusiv pe fiecare dintre noi. În cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, în Deus Caritas Est, „există o anumită relaţie între iubire şi Divin: iubirea promite infinitate, eternitate – o realitate mult mai mare şi cu totul diferită de existenţa noastră de zi cu zi”. Chiar şi Sartre, care nu este cunoscut ca fiind un om bucuros de prea multe, a remarcat în Fiinţa şi Neantul, „Acesta este fundamentul bucuriei din iubire […]; simţim că existenţa noastră este justificată” (3.I).

Recunoscător nimănui în particular

Aici Pieper stabileşte o conexiune semnificativă, susţinând (după cum sugerează chiar remarca lui Sartre) că toată dragostea trebuie să conţină un element de recunoştinţă. „Dar recunoştinţa este un răspuns,” argumentează el, „este cunoaşterea faptului că cineva a fost raportat la altceva anterior, în acest caz la un cadru mai larg de referinţă universală care ia locul tărâmului cunoaşterii empirice imediate” („Despre dragoste”, II). Acest lucru merită menţionat, pentru că există atei şi sceptici care insistă că este perfect logic, chiar lăudabil, să fii recunoscător. Recent, The Philosopher’s Magazine a publicat un articol intitulat „Să mulţumesc cui foarte mult?”, de Ronald Aronson, profesor eminent de Ştiinţe Umaniste la Wayne State University.

Articolul începe cu o evaluare destul de onestă şi directă a situaţiei cu care se confruntă ateii şi agnosticii: „A trăi fără Dumnezeu astăzi înseamnă a privi viaţa şi moartea aşa cum nicio generaţie înaintea noastră nu a mai făcut-o. Acest lucru presupune nu numai faptul de a da sens vieţilor noastre în absenţa unei fiinţe supreme, ci acum şi fără forţele şi tendinţele care au dat speranţă câtorva generaţii de secularişti… De la începutul secolului al XXI-lea, credinţa modernă că viaţa umană se îndreaptă într-o direcţie pozitivă a fost distrusă, lăsând loc credinţei religioase anterioare pe care o înlocuise sau niciunei credinţe”. Ce este aşadar de făcut? Aronson nu se pierde cu firea, îndemnându-şi tovarăşii necredincioşi să „realizeze un mod satisfăcător de a trăi în relaţie cu ce putem ştii şi ce nu putem ştii”.

Observând că iudaismul şi creştinismul tind să fie pline de recunoştinţă deoarece cred într-un Dumnezeu personal, el vine cu o sugestie destul de surprinzătoare, care merită analizată pe larg: „Există însă o alternativă la a-i mulţumi lui Dumnezeu pe de o parte şi a vedea universul ca o ‘loterie cosmică’ sau ca absurd, pe de alta. O alternativă la a fi recunoscător unei zeităţi sau la a ignora astfel de sentimente pe de-a întregul. Gândiţi-vă la căldura soarelui. La urma urmei, soarele este una dintre acele forţe care fac posibilă lumea naturală, viaţa plantelor, întreaga noastră existenţă. Poate să nu însemne nimic pentru noi personal, dar căldura de pe faţa noastră înseamnă, ne spune şi ne dă multe. Toată viaţa de pe Pământ a evoluat în relaţie cu această sursă de căldură şi lumină, inclusiv noi, oamenii. Existăm, în adaptarea noastră de milenii, datorită soarelui şi altor forţe fundamentale. Momentul meu de recunoştinţă a fost mult mai mult decât o plăcere de moment. Este un mod de a recunoaşte una dintre cele mai strânse, deşi impersonale, relaţii, cu forţele cosmice şi naturale care ne fac posibilă existenţa”.

De ce există totul?

Îi putem fi recunoscători, presupun, lui Aronson pentru sugestia sa, dar tot nu o găsim convingătoare. Noţiunea sa de „relaţie strânsă, deşi impersonală” este, în cel mai bun caz, paradoxală şi, în cel mai rău caz, ilogică. Este o încercare de a da sens unui lucru (creaţia) a cărui valoare a fost deja negată (din moment ce lumea şi vieţile noastre sunt produsele accidentale ale haosului molecular). Dacă înţeleg corect propunerea sa, omul ar trebui să îşi extindă reacţia personală, relaţională ca răspuns la o realitate care nu numai că este impersonală, ci nici nu posedă o bază sau valoare personală. Şi apoi ne oprim aici: „De unde provine totul? De ce există totul?”

Aronson îşi dă seama de această problemă şi apelează nu numai la „recunoştinţa noastră pentru forţe mai mari şi impersonale”, ci şi la dependenţa omului „de cosmos, soare, natură, generaţiile trecute de oameni şi societatea umană”. Ceea ce tot nu explică de ce există cosmosul, soarele şi natura, sau de ce acestea există astfel încât să susţină viaţa umană. Dăm la o parte intenţiile sincere şi iată-ne rămaşi cu un singur fapt: nu este de-ajuns. De-a lungul timpului, marea majoritate a oamenilor nu a găsit că este de-ajuns să îşi extindă recunoştinţa personală şi intimă către forţe biologice, impersonale, cărora nu le pasă de noi, care nu ne iubesc. A răspunde cu recunoştinţă soarelui, pământului desţelenit, pajiştii înrourate, complexităţii ADN-ului este ori un neo-păgânism sentimental, ori un semn al cunoaşterii naturale a omului că Cineva trebuie să fie responsabil pentru acele încântătoare – şi dătătoare de iubire – realităţi. Apoi, apare aici posibilitatea unui alt punct de discuţie cu scepticii de orice factură: „Eşti recunoscător pentru că trăieşti? Dacă da, are sens să fii recunoscător unor forţe şi obiecte imateriale, cărora nu le pasă deloc de existenţa ta?”

Romancierul şi eseistul Walker Percy, un fost ateu care credea în tinereţea sa că ştiinţa va furniza răspunsurile la toate întrebările şi problemele, a respins cu putere poziţia „recunoscător, dar nimănui în particular” într-un exuberant auto-interviu, „Întrebări pe care nu mi le-au pus niciodată”: „Viaţa aceasta ne dă prea multă bătaie de cap, este mult prea ciudată, pentru a ajunge la sfârşit şi când eşti întrebat ce ai făcut din ea, să fie nevoie să răspunzi: ‘umanism ştiinţific’. Nu va ţine. Ar fi un spectacol ieftin. Viaţa e un mister, dragostea e o încântare. De aceea cred că, în mod axiomatic, ar trebui să nu ne mulţumim cu nimic mai prejos decât misterul infinit şi încântarea infinită; adică Dumnezeu. De fapt, am această pretenţie. Refuz să mă mulţumesc cu orice altceva” (417).

Aronson, ca mulţi alţi sceptici, se arată curajos, dar în final se mulţumeşte cu prea puţin. Abordarea sa filosofică abia dacă este o versiune mai sofisticată a credinţei brute a scepticilor: creează-ţi propriul sens. Da, spune el în esenţă, sunt gata să admit că universul este divers şi plin de fenomene incredibile, dar la sfârşitul zilei concluzionez că tot nu are nicio altă însemnătate decât cea pe care i-o dau eu. Ironic, dar scepticul este cel care face un salt ilogic de credinţă. Din fericire, – sau mai degrabă, în mod providenţial – credinţa nu trebuie să fie duşmanul raţiunii, atât timp cât este credinţa în Persoana potrivită.

Iubirea este Dumnezeu

Cea mai convingătoare explicaţie pentru iubirea umană este iubirea divină. Aşa cum Papa Benedict al XVI-lea explică atât de bine în Deus Caritas Est, creştinismul deosebeşte cu grijă dragostea divină de cea umană, dar recunoaşte că ultima derivă din prima. Pe de o parte, omul nu poate cunoaşte şi înţelege virtutea teologală a iubirii prin puterile sale naturale. Totuşi, prin natura sa, omul este tras către Dumnezeu chiar cu ajutorul iubirii omeneşti – mai ales prin iubirea omenească. Şi istoria creştină – istoria lui Cristos – dă sens dorinţei omului de a iubi şi de a fi iubit. Surpriza mare este că iubirea lui Dumnezeu a fost revelată în deplinătatea ei în moartea Dumnezeului-Om, Isus Cristos, pe o cruce, apogeul marelui scandal al Întrupării, şi a fost validată apoi de marele mister al Învierii.

„În misterul crucii lucrează iubirea”, scria Papa Ioan Paul al II-lea în Dominum et Vivificantem, „acea iubire care face omul să fie părtaş din nou la viaţa care este în Dumnezeu însuşi”. Această iubire permite omului să participe la viaţa Dumnezeului Întreit, care este iubire (1Ioan 4,16). Dragostea perfectă în şi a Treimii este sursa şi căminul iubirii. Lucrarea răscumpărătoare de iubire a Fiului ne uneşte cu El, Sfântul Duh perfecţionează voinţa noastră în iubire şi ne face mai asemănători cu Fiul, împreună călăuzind omul către iubitorul nostru Tată ceresc. Aceasta este calea vieţii şi iubirii divine, bucuria divinizării. „Dumnezeu însuşi”, rezumă Catehismul, „este o relaţie eternă de iubire: Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi ne-a destinat să fim părtaşi la ea” (CBC, nr. 221).

„Târziu te-am iubit, o, frumuseţe mereu veche şi mereu nouă” scria Augustin în Confesiunile sale. În tinereţe, el căutase iubirea în multe locuri, lucruri şi oameni. De ce? Deoarece ştia că a fost făcut să iubească şi să fie iubit. Fiecare om, în cel mai adânc cotlon al inimii, deţine aceeaşi cunoaştere, oricât de cicatrizată sau distorsionată ar fi. Unii chiar şi-au făcut din iubire un zeu, nevăzând că nu putem iubi, nici nu putem venera dragostea însăşi. Lennon cânta: „Nu avem nevoie decât de iubire”. Mai exact, nu avem nevoie decât de Acela care este Iubire. Iată un vers care merită cântat o viaţă şi mai mult.

(Carl E. Olson, „Iubirea și scepticul”; trad. Adela Maria; sursa: This Rock, mai-iunie 2007;  http://lumea.catholica.ro/2011/04/iubirea-si-scepticul/#).

 

Voi sunteţi lumina lumii...

 

Nu demult, un preot a făcut în Italia o anchetă.

A pus la o sută de catolici această întrebare:

„Aţi încercat vreodată să vă apropiaţi de cineva

şi să-l aduceţi la credinţă?”

Din o sută de persoane,

72 au declarat că nu au încercat niciodată;

20 că au vorbit doar despre credinţă

şi abia 8 au făcut ceva să aducă pe alţii la credinţă.

 

În general, răspunsurile au fost:

„Dar de ce avem preoţi? Să le furăm meseria?”

„Din principiu, nu mă ocup de ceea ce nu mă priveşte”.

„Abia am timp să mă gândesc la mine,

când să mă mai gândesc şi la alţii?”

 

Dacă o asemenea anchetă s-ar face printre noi,

cei de faţă, ce am răspunde?

Pe câţi am încercat să-i aducem la Cristos?

 

O viaţă frumoasă creştină e o stea,

o lumină ce îi poate călăuzi pe alţii spre Cristos:

„Voi sunteţi lumina lumii, aşa să lumineze lumina voastră”,

spune Cristos.

Épiphanie (επιφάνια)

Adorarea Regilor Magi

Pe 6 ianuarie sărbătorim Épifanie, adică prezentarea lui Isus Regilor Magi.

Épifanie vine din grecescul Ἐπιφάνια; termenul a fost tradus în latină de apparitio, -onís (= apatiție, aspect).

În greacă modernă, επιφάνια înseamnă suprafaţă (pământ, de exemplu); în acest sens există în greacă veche (tot ceea ce apare la suprafata).

În Grecia, sărbătoarea poartă numele de Θεοφάνια. Théophanie, adică manifestarea lui Dumnezeu (Θέος, Théos) care a devenit omul în Isus.

Cu toate acestea, în Biserica Ortodoxă, se sărbătoreşte în această zi Botezul lui Isus în Iordan. Acest eveniment a avut loc cu treizeci de ani mai târziu. Preotul aruncă o cruce de lemn în apa foarte rece după care sar câțiva flacăi curajoși pentru a o aduce înapoi.

 

Magii din Orient

Naşterea lui Isus a fost făcută cunoscută de doua Evanghelii: sfântul Matei (Mt 1,18-2,12) şi sfântul Luca (Lc 2,1-21). După Luca păstori vin la Isus să-i deie omagiul; după Matei sunt magi care-l adoră pe copilul Isus. Ajunși în fața nou-născutului i-au oferit daruri: aur destinat unui rege, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui muritor. „Căzând la pământ, l-au adorat și, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie și smirnă” (Mt 2,11).  Textul biblic foloseşte termenul de mag (în greacă μάγος). Cunoscuți deja în Vechiul Testament (Ier 39,3), magii sunt membrii unei caste preoțești din Persia și astrologi. Contextul nu ne permite să precizăm cu certitudine nici numarul, nici numele și nici rangul lor. Traditia creștină îi consideră regi, în număr de trei – dupa darurile oferite – și îi numește: Gaspar, Melchior și Baltazar.

Termenul grec a fost utilizat într-un sens peiorativ: magician, magie, magic .

 

 

În Orientul antic, steaua era semnul unui zeu sau al unui rege divinizat. Matei a păstrat tradiția referitoare la o stea pentru a scoate în evidență calitatea regală și divină a lui Mesia. Tradiția rabinică interpretează profeția lui Balaam din Num 24,10 în sens mesianic. Astfel, steaua care apare la nașterea lui Isus este un semn din partea lui Dumnezeu că s-au împlinit timpurile mesianice.

† Epifania Domnului: Mântuitorul tuturor popoarelor (omilie)

Adorația magilor - de Peter Paul Rubens

 

Evanghelia – Matei 2,1-12: După ce s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele regelui Irod, iată că au ajuns la Ierusalim nişte magi din Răsărit şi întrebau: “Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm lui”. Când a auzit aceasta, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Atunci i-a adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi a căutat să afle de la ei unde avea să se nască Cristos. Ei i-au spus: “În Betleemul lui Iuda, căci aşa este scris de profet: Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nicidecum nu eşti cea mai mică dintre cetăţile de seamă ale lui Iuda; căci din tine va ieşi stăpânitorul care va conduce poporul meu Israel“. Atunci Irod, chemându-i pe magi în secret, a aflat de la ei timpul când li s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a spus: “Mergeţi şi informaţi-vă cu exactitate despre copil şi, când îl veţi fi găsit, înştiinţaţi-mă şi pe mine ca să merg şi eu să mă închin lui”. După ce l-au ascultat pe rege, au plecat şi iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit, mergea înaintea lor, până când, venind, s-a oprit deasupra locului unde era copilul. Când au văzut steaua, au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare. Şi, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie şi smirnă. După ce au fost înştiinţaţi în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în ţara lor.

 


Omilie

 

Astăzi în prelungirea Crăciunului celebrăm sărbătoarea Epifaniei Domnului. Referindu-ne la această sărbătoare ne gândim la vizita magilor făcută copilului Isus. Dar mulţi nu ştiu înţelesul acestui cuvânt. Trebuie să ştiţi că „epifanie” este o manifestare vii a prezenţei lui Dumnezeu. Ceea ce este ascuns devine evident. Dumnezeu se manifestă de-a lungul istoriei poporului său şi ea continuă şi astăzi.

 

Care este mesajul pe care îl găsim în cartea lui Isaia (prima lectură [Is 60,16]). Profetul se adresează unui popor care trăieşte într-o situaţie disperată; el anunță o veste bună: lucrurile se vor schimba; viitorul rămâne deschis; Dumnezeu va confirma alianța făcută cu David. Orașul Ierusalim va deveni centrul lumii. Națiunile vor veni la el nu ca să jefuiască dar să-i ofere comorile lor. Ei se recunosc ca „ispravnicii Domnului”: această mântuire pe care ei o poartă la toate popoarele.

 

Lectura a doua urmează drumul lui Paul spre Damasc. El a primit o revelaţie extraordinară: popoarele păgâne „sunt împreună-moștenitori, formează un singur trup și sunt împreună părtași ai promisiunii, în Cristos Isus, prin Evanghelie” (Ef 3,6). Mântuirea în Isus Cristos este oferită tuturor. Trebuie anunțată tuturor popoarelor.  Paul a participat la această misiune. A fost numit apostolul neamurilor. Prin scrisorile, discursurile şi călătoriile sale în lumea păgână, el va mărturisi aceasta iubire universala care este în Dumnezeu.

 

Evanghelia (Mt 2,1-12) ne spune despre magi care sunt pe drum pentru a se prosterna înaintea regelui iudeilor. Primii adoratori ai regelui Mesia sunt niște păgâni. Pentru a ajunge la Betleem au fost conduși de o stea apoi de Scripturi. Șefii religioşi, care erau familiarizaţi cu Biblia, i-au orientat spre acest oraș foarte aproape de Ierusalem. Ajunși în fața nou-născutului i-au oferit daruri: aur destinat unui rege, tămâie ca unui Dumnezeu, şi smirnă ca unui muritor. Ca și magii sunt chemaţi la iesle să-l întâmpinăm pe Domnul şi să-l adorăm.

 

Acești magi așa cum ne spune Evanghelia reprezintă toate naţiunile păgâne care vin să se închine lui Cristos Mântuitorul. Prin ei lumea păgână are acces la mântuire. Evanghelia ne spune că ei s-au pus la drum. Dar să nu uităm: Dumnezeu însuşi este cel care acționează în inima lor. Mai târziu, Domnul Cristos va spune: „Nimeni nu poate veni la mine dacă Tatăl, care m-a trimis, nu-l atrage la mine”. Această Evanghelie de Epifanie trebui să fie citită în lumina Rusaliilor. În acea zi, naţiunile adunate la Ierusalim vor descoperi credinţă anunţată în limba lor.

 

Acestă este sărbătoare Epifaniei: Dumnezeu se manifestă în această lume sub trăsăturile unui nou-născut. Acelaşi Dumnezeu continuă să se manifeste în lumea de astăzi. În ciuda sărăciei şi a păcatului membrilor săi, ea continuă să mărturisească anunțând Evanghelia până la „periferie”. În această sărbătoare, solidaritatea şi rugăciunea noastră sunt în mod special pentru comunităţile din Africa. Ele au nevoie de rugăciunile şi de ajutorul nostru material. Va fi o modalitate de a participa la evanghelizarea acestui continent.

 

Epifania este această mărturie extraordinare care ajunge prin Biserica tăcerii în Siria, în Irak, în Coreea de Nord şi în multe alte ţări. În închisorile lor sau în spatele unor sârme ghimpate, creştinii continuă să se roage pentru persecutori lor. Mulţi mor pentru faptul ei au îndrăznit să proclame că Dumnezeu există. Epifaniile, am putea menţiona și multe altele. În toate cazurile este prezenţa lui Dumnezeu care se manifestă sub variate şi diverse forme.

 

De aceea trebuie să depună mărturie de întunericul care înconjoară pământul nostru. Vom vedea săracii care devin mai săraci şi bogaţi care se tem de a pierde ceea ce ei cred că ar fi puterea lor, bogăţia lor. Că în această sărbătoare, speranţa predomină! Că toate popoarele, oamenii bogaţi şi săraci, au de recunoscut în acest mic copil, găsit de către magi, pe Mântuitorul lumii.

 

În această zi, ne întoarcem la legea ta, Doamne: „Lumina oamenilor, mergem spre tine. Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne!”

 

(pr. Jean Compazieu [06.01.2014]; trad. pr. Isidor Chinez; sură:
http://dimancheprochain.org/4875-homelie-de-la-fete-de-lepiphanie-2/).
 

Colinde [Christmas Flash Mob 2014]

 

Colinde [Christmas Flash Mob 2014].