Stimulați de Duhul Sfânt pentru misiune - Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor (2017)

Mesajul sfântului părinte papa Francisc pentru cea de-a 54-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
(7 mai 2017)

Stimulați de Duhul Sfânt pentru misiune

Iubiți frați și surori!

În anii trecuți, am avut ocazia să reflectăm asupra a două aspecte care se referă la vocația creștină: invitația de „a ieși din noi înșine” pentru a ne pune în ascultarea glasului Domnului și importanța comunității ecleziale ca loc privilegiat în care chemarea lui Dumnezeu se naște, se alimentează și se exprimă.

Acum, cu ocazia celei de-a 54-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații, aș vrea să mă opresc asupra dimensiunii misionare a chemării creștine. Cine se lasă atras de glasul lui Dumnezeu și a pornit în urmarea lui Isus descoperă foarte repede, înlăuntrul său, dorința de nesuprimat de a duce Vestea Bună fraților, prin evanghelizare și prin slujirea în caritate. Toți creștinii sunt constituiți misionari ai Evangheliei! De fapt, discipolul nu primește darul iubirii lui Dumnezeu pentru o mângâiere privată; nu este chemat să se ducă pe sine însuși, nici să se îngrijească de interesele unei firme; el este pur și simplu atins și transformat de bucuria de a se simți iubit de Dumnezeu și nu poate reține această experiență numai pentru sine: „Bucuria Evangheliei care umple viața comunității discipolilor este o bucurie misionară” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 21).

De aceea, angajarea misionară nu este ceva care se adaugă la viața creștină, ca și cum ar fi un ornament, ci, dimpotrivă, este situată în inima credinței înseși: relația cu Domnul implică faptul de a fi trimiși în lume ca profeți ai cuvântului său și martori ai iubirii sale.

Poarta oilor – Păstorul cel bun [IV TP (A) – 7 mai 2017]

Poarta oilor.

Poarta oilor – Păstorul cel bun

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (7 mai 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 2,14a.36-41; 1Petru 2,20b-25; Evanghelia Ioan 10,1-10.

După ce ne-a prezentat timp de trei duminici învierea Domnului relatând despre arătările sale discipolilor, astăzi liturgia ne invită să-l contemplăm viu ca păstorul cel bun al Bisericii sale.

Prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 2,14a.36-41) nu pare a fi în acord cu celebrarea duminicii Bunului Păstor. Dar problema se clarifică, ţinând cont de sensul pe care Scriptură i-l atribuie lui Mesia: conduce poporul lui Dumnezeu la mântuire. În acest fragment luat din predica lui Petru din ziua de Rusalii ieșind dintr-un loc unde se ascundeau pentru a vorbi evreilor despre vestea cea bună a Evangheliei. Acum se îndreaptă spre concluzie și se transformă într-un dialog cu ascultătorii. „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit!” (v. 36). Anunțul lui Petru nu este ușor de acceptat pentru un evreu. Mai întâi, Mesia promis de profeți și așteptat de ei ca eliberator era în realitate un om condamnat să fie răstignit ca un răufăcător. Este Mesia, Domnul – Adonai [Yahve] – Dumnezeul de pe muntele Sinai. Petru a primit în ziua aceea pe Duhul Sfânt, duhul lui Cristos cel înviat și poate să anunțe cu siguranță cu Isus este Domnul și are putere să ia orice slăbiciune a omului. Aici este problema. Oamenii au fost marcați de predica lui Petru. Au întrebat: „Ce să facem, fraţilor?” Răspunsul este imediat: „Convertiţi-vă!” Convertirea înseamnă schimbarea mentalității, abandonarea propriilor siguranțe referitoare la Lege pentru a-și încredința viitorul lui Cristos, autorul vieții. Mulţi au fost botezaţi, adică scufundați, strâns uniți cu Isus, participând la moartea și învierea sa. Cristos, întrucât este păstor, conduce poporul spre Dumnezeu, chiar dacă nu este indicat de prima lectură cu acest titlu, datorită misiunii pastorale pe care o desfăşoară în slujba turmei sale. Predica lui Petru conduce la staul circa trei mii de persoane.

Astăzi Domnul îndreaptă spre noi cuvintele apostolului, în speranţa că vor produce în noi acelaşi rod. Da, am primit sacramentele, dar ne lipseşte lucrul cel mai important: convertirea. Să ascultăm glasul bunului băstor şi să pornim încă o dată spre staul, unde Cristos ne aşteaptă pentru a ne ierta şi a ne sfinţi.

În prima sa scrisoare (1Pt 2,20b-25), Petru se adresează comunităților care au dificultăți: „Suportaţi suferinţa […]: aceasta este un har înaintea lui Dumnezeu! La aceasta aţi fost chemaţi!” (vv. 20-21). Creștinul, cu botezul său, a primit aceeași natură ca și Cristos. Acum îl urmează. Calea a fost trasată: este drumul crucii, a iubirii dușmanului, ca aceea a lui Isus „care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a încredinţat în mâna” lui Dumnezeu (v. 23). Biserica persecutată este invitată de apostolul Petru să privească cu încredere spre Isus Cristos ca spre adevăratul păstor: „căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi păzitorul sufletelor voastre” (v. 25). Cel credincios are un angajament de viață. Suferința, la care este supus zilnic, nu mai este un blestem, ci un mister de rodnicie. Noi toți „am fost vindecați prin rănile lui” (v. 24). Cu suferința noastră putem continua forța mântuitoare a pătimirii sale.

Evanghelia din duminica Bunului Păstor relatează parabola păstorului (In 10,1-10) care se mişcă pe fundalul foarte familial al vieţii pastorale din Palestina. Seara păstorii îşi duc turmele într-un ţarc pentru noapte. Acel loc foloseşte, de obicei, pentru mai multe turme. Dimineaţa, fiecare păstor, strigă, chemându-și oile care-i știu glasul și ele îl urmează.

Suntem la Ierusalim în timpul sărbătorii de iarnă a Dedicării Templului, numită Hanukkàh, dar care devenise importantă pentru conţinutul ei mesianic şi politic. În această sărbătoare avea loc reconsacrarea simbolică a templului făcută prima dată în anul 164 înainte de Cristos, după victoria lui Israel împotriva regelui Siriei, Antioh al IV-lea Epifaniu, care profanase templu destinându-l cultului lui Jupiter Olimpic. În fiecare an, se lua apă de la izvorul Siloe şi în mod simbolic templul era consacrat din nou printr-o stropirea porţilor sale, dintre care cea mai importantă era cea din partea de Nord, supravegheată de turnul Antonia şi numită „Poarta oilor” [de la cuvântul grec pròbaton care înseamnă oaie] întrucât prin ea treceau oile mânate spre locul sacrificării. Îndată după binecuvântarea cu apă a acestei porţi, în timpul căreia corul cânta: „Aceasta este poarta Domnului; ce drepţi vor intra prin ea” (Ps 117/118,20), oile treceau pentru a fi introduse în templu şi îndreptate spre sacrificiu.

În timp ce vorbea, Isus privea pe evreii care treceau prin „Poarta oilor” și intrau în curtea templului pentru a-l întâlni pe Dumnezeu în rugăciune. Ne putem imagina care erau gândurile şi sentimentele lui Isus! Luând parte la ritualul religios, Isus era conştient că el este păstorul turmei lui Dumnezeu şi în acelaşi timp poarta mântuirii.

Cristos subliniază înainte de toate că el este păstorul cel adevărat pentru că – spre deosebire de mercenar care vine să fure oile – el vine să-și dea viaţa pentru binele lor. Isus se compară cu „poarta oilor”. „Cine nu intră în staulul oilor pe poartă, ci sare prin altă parte, acela este un hoţ şi un tâlhar; dar cel care intră pe poartă este păstorul oilor” (vv. 1-2). Păstorul intră în staulul oilor prin singura intrare legitimă: poarta. Prin ea trebuie să trecem dacă vrem să fim cu adevărat păstori. Cei care nu trec prin poartă sunt „hoți și tâlhari”.  Aceștea din urmă vin pentru a fura, a ucide şi a distruge. Falsul păstor se gândeşte la el însuşi şi se foloseşte de oi. Adevăratul păstor se gândeşte la oi şi se dăruieşte pe sine însuşi. Isus a venit pentru „a caută şi a salva ceea ce era pierdut”. Caracteristica adevăratului păstor este dăruirea de sine.

Ceea ce urmează este consecinţa aceasta: paznicul – adică Tatăl – deschide staulul păstorului, care cheamă oile una câte una, le conduce afară şi merge înaintea lor. Ele – ca răspuns – îl urmează pentru că ascultă şi cunoaște vocea sa.

Astăzi celebrăm Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații. „Aș vrea să mă opresc asupra dimensiunii misionare a chemării creștine – spune papa Francisc. Cine se lasă atras de glasul lui Dumnezeu și a pornit în urmarea lui Isus descoperă foarte repede, înlăuntrul său, dorința de ne suprimat de a duce vestea bună fraților, prin evanghelizare și prin slujirea în caritate. Toți creștinii sunt constituiți misionari ai Evangheliei!” „În fața senzației răspândite a unei credințe obosite sau reduse la simple «datorii de îndeplinit», tinerii noștri au dorința de a descoperi fascinația mereu actuală a figurii lui Isus, de a se lăsa interogați și provocați de cuvintele sale și de gesturile sale și, în sfârșit, de a visa […] o viață pe deplin umană, bucuroasă să se dedice în iubire”. Să ne rugăm cu insistenţă pentru ca toate comunităţile de credincioşi să aibă în mijlocul lor prezenţa unui preot – păstor.

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

† Duminica a 4-a a Paştelui (A): Isus păstorul întregii omenirii… [07.05.2017]

Poatra oilor.

Evanghelia Ioan 10,1-10: În acel timp, Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Cine nu intră în staulul oilor pe poartă, ci sare prin altă parte, acela este un hoţ şi un tâlhar; dar cel care intră pe poartă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le conduce afară. Când le-a scos pe toate ale sale, merge înaintea lor, iar oile îl urmează pentru că îi cunosc vocea. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, pentru că nu cunosc vocea străinilor”. Isus spusese această asemănare pentru ei, dar ei nu au înţeles ceea ce le vorbea. Atunci, Isus a zis din nou: „Adevăr, adevăr vă spun: eu sunt poarta oilor. Toţi cei care au venit înainte de mine sunt hoţi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit. Va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să ucidă. Eu am venit ca să aibă viaţă şi să o aibă din belşug”.

Omilie

Textele biblice din această duminică ne arată începutul predicării lui Petru, înconjurat de ceilalţi apostoli. Au ieșit dintr-un loc unde se ascundeau pentru a anunța vestea cea bună a Evangheliei: „Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit”. Răspunsul a fost imediat: „Ce să facem, fraţilor?” Oamenii au fost marcați de predica lui Petru. Mulţi au fost botezaţi. Pentru ei, este „bucuria Evangheliei”. Când l-am primit, nimic nu poate fi ca înainte.

În prima sa scrisoare, Petru se adresează comunităților care au dificultăți. Îi îndeamnă să apeleze spre acest model care este Cristos: în ziua botezului său în apele Iordanului, el a intrat în apă pentru toate păcatele noastre; a fost purtător de toate păcatele lumii. El le-a luat pentru a ne elibera pe noi. Tratat nedrept, el se încredințează lui Dumnezeu. Prin rănile sale suntem vindecați. Asuprit el este conştient că împărtășește menirea Domnului său; niciodată nu este sclavul nimănui. Descoperă că Domnul este păstorul său şi că cu el, nu duce lipsă de nimic (cf. Ps 22).

Este exact imaginea păstorului pe care Isus o foloseşte în Evanghelia din această duminică. Pe tot parcursul slujirii sale, îl vedeam parcurgând oraşele şi satele pentru a anunţa vestea bună. Întâlnește mulţimile care sunt „ca nişte oi fără păstor”. Este mișcat până în adânc de situaţia lor dureroasă. Autoritățile religioase care ar fi trebuit să se ocupe de ele practic i-a abandonat. Profetul Ieremia denunţă pe acești „mizerabili păstori care fac să piară şi să se împrăștie turma pășunii” (Ier 23,1). Azi, Cristos condamnă pe fariseii care împinge afară oile turmei lui Dumnezeu.

Ce trebuie să înţelegem: că Isus se prezintă ca unicul păstor adevărat. Este de netăgăduit că episcopii și preoții se prezentă ca păstori ai poporului care le-a fost încredinţat. În grupul de rugăciune, este și un păstor. Această este cu adevărat pentru toți cei care își exercită responsabilităţi în diferite domenii. Dar și unii și alții nu pot fi păstori dacă nu sunt legați de Cristos. Noi suntem doar simpli administratori.

În Evanghelia de astăzi, Isus se compară cu „poarta oilor”. Prin ea trebuie să trecem dacă vrem să fim cu adevărat păstori. Cei care nu trec prin poartă sunt „hoți și tâlhari”.  Acestea din urmă vin doar pentru a fura, a ucide şi a distruge. Nu este cazul lui Isus: el a venit pentru „a caută şi a salva ceea ce era pierdut”. Vrea ca toţi oamenii să aibă viaţă: viață din plin. În timpul Paştelui, am ascultat dialogul lui Isus cu Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut!”

Suntem trimiși pentru a continua ceea ce a făcut Isus. Nimic nu este posibil fără el. El este trecerea obligatorie. Toată munca comunităţilor creştine trebuie să treacă prin el. Misiunea noastră este nu să lucrăm pentru Domnul, dar să facem lucrarea Domnului. De la el primim mântuirea şi viaţa din abundență. Trebuie să primim această Evanghelie ca pe o invitaţie de a încredința lui Cristos centrul vieţii noastre şi a ne lăsa conduși de către el.

În cea de-a patra duminică a Paștelui se celebrează ziua de rugăciune pentru vocaţii. Ne gândim la episcopi, preoţi, călugări, călugărițe... Da, desigur. Dar vocaţia nu este doar o afacere a unora. Chemarea Domnului este pentru toți. Ea se bazează pe unul fiecare dintre noi pentru a fi martorii şi mesagerii iubirii sale în toată lumea de astăzi. Astfel vom putea să participăm la activitatea de adunare: „După cum Tatăl mi-a trimis, aşa vă trimit și eu pe voi”. Să ne înţelegem bine: nu ne trimite singuri dar unul cu altul şi mai ales cu el. Vocația celor botezați este vocaţia de a deveni discipoli ai lui Cristos. În Biserică participăm la misiunea de a vesti Evanghelia în lume.

La fiecare liturghie, suntem invitaţi să ne împărtășim cu Trupul şi Sângele lui Cristos. Acesta este hrana pe care ne-o dă în virtutea misiunii. Prin el putem mărturisii mântuirea pe care el a venit spre a o oferi lumii. În comuniune unii cu alții şi cu întreaga Biserică, putem cânta şi proclama: „Tu eşti păstorul meu, o, Doamne, nu voi duce lipsă de nimic dacă mă conduci tu”. Amin.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6821-homelie-du-4eme-dimanche-de-paques-a/).

Omul modern este un neliniştit

Țipătul (1893) – de Edvard Munch.

„Omul modern este un neliniştit.

Neliniştea s-a substituit credinţei.

Toată lumea se declară realistă, practică,

materialistă, forios să cucerească bunurile acestei lumi.

Suntem foarte departe de a bănui natura răului care îi macină,

că nu observăm decât activitatea lor delirantă,

fără să ne gândim că ea este exact forma degradată,

înveninată, a angoasei lor metafizice.

Ei par că fug după noroc,

dar nu după avere fug ei: fug de ei înşişi”.

(Bernanos G., La liberte, EEC II, 1334; trad. I.C.).

Victoria credinţei

Existenţa unui creştin este una dificilă,

plină de încercări şi, mai mult,

este lipsită de evidenţa victoriei.

Este dificil să crezi că Isus a învins lumea

când el a trebuit să suporte persecuţii.

Dar victoria nu poate fi obţinută fără luptă,

fără să fi cunoscut pătimirea Domnului.

Trebuie să credem în misterul „total” al lui Isus:

misterul unei morţi care se deschide spre înviere.

Un creştin nu trebuie să se mire prea mult că,

asemenea lui Isus, este persecutat,

deoarece numai în aceste condiţii

se poate ajunge la victoria credinţei.

Ce înseamnă „victoria credinţei”?

Înseamnă să continui să crezi,

în timpul suferinţelor,

că Dumnezeu te iubeşte

şi te pune la încercare pentru un bine mai mare.

(sursa:http://www.calendarcatolic.ro/).

Orice muncă are în sine o demnitate...

„Orice muncă are în sine o demnitate specifică

şi o strânsă legătură cu desăvârşirea personalităţii umane,

prerogativă şi demnitate

ce nu sunt umbrite câtuşi de puţin de oboseala

şi greutatea ce trebuie suportate ca urmare a păcatului strămoşesc,

din ascultare şi supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu”.

(Pius al XII-lea, Radio-mesajul de Crăciun din 1942).