sâmbătă, 27 iunie 2015

† Duminica a 13-a de peste an (B): „Dumnezeu nu a făcut moartea...” (omilie)

Învierea fiicei lui Iair (1895)
de Gabriel von Max
Evanghelia Marcu 5,21-43: După ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat stăruitor, spunând: „Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască”. A plecat cu el. O mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; căci îşi zicea: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a simţit în trup că a fost vindecată de boală. Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus: „Cine mi-a atins hainele?” Dar discipolii i-au zis: „Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui „Cine m-a atinsť?” Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi i-a spus tot adevărul. Atunci el i-a spus: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!” Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?” Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” Şi nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui Iacob. Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare şi pe cei care plângeau şi boceau mult. Intrând, le-a spus: „De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”. Dar ei îl luau în râs. Însă el i-a dat pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care erau cu el şi a intrat acolo unde era copila. Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: „Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!” Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiţi peste măsură. El le-a poruncit cu hotărâre ca nimeni să nu afle aceasta şi le-a spus să i se dea să mănânce.

Omilie
 
Textele liturgice din această duminică ne anunța o veste bună de cea mai mare importanță. Prima lectură, luată din Cartea Înțelepciunii, ne spune că „Dumnezeu nu a făcut moartea”. Acesta nu a fost creată de el. Ea a intrat în lume prin invidia diavolului. Cei care își încadrează partea îi fac experiența. Cartea Genezei ne spune că Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor. Și citim după fiecare etapă a creației: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”. Lucrarea lui Dumnezeu este bună. Ea este sămânța de viață și de fericire. Nu se găsește otrava care ucide.
 
Dar diavolul a desfigurat această lucrare divină. El a introdus tentația și păcatul. Această ruptură cu Dumnezeu duce la moarte. Dar cu puterea sa Dumnezeu va împărăți pe pământ, „deoarece dreptatea este nemuritoare”. Satana nu poate să oprească pe Dumnezeu să-i iubească pe toți oamenii. Deoarece prin păcatul său omul moare, dacă se convertește va trăi. Acum, o alegere de viață se impune tuturor: sau Dumnezeu sau moartea.
 
Dumnezeul nostru nu încetează să ne umple cu iubirea lui. Dar darul pe care l-am primit de la el trebuie să-l împărtășim. Suntem o familie mare și în această familie, trebuie să avem solidaritate unul față de altul. Acesta este mesajul pe care sfântul Paul îl adresează corintienilor. El a știut să provoace o mișcare de solidaritate în favoarea Bisericii mamă de la Ierusalim. Situația materială a acestei biserici a devenit foarte critică. Împărtășind-o, ei urmează pe Isus care a dat totul. El a devenit sărac pentru ca voi să deveniți bogați prin sărăcia sa.
 
Evanghelia ne arată pe Isus care a trecut iarăși de cealaltă partea și ajuns pe malul vestic. Este întâmpinat de o mare mulțime. La sosirea sa, el întâlnește oameni încercați de suferință. Mai întâi pe Iair, care se roagă pentru fiica sa care este în pericol să moară: „Vino, pune mâinile tale pentru ca să se vindece și să trăiască”. Isus merge după el. Dar iată că aici, în această atmosferă zgomotoasă, o femeie care suferă de hemoragie, se apropie de el pentru a fi vindecată. Isus nu spune: „Ești vindecată”, dar spune: „Ești mântuită”. Prin urmare poate fi integrată în comunitate și a-și regăsi locul acolo. Cristos ne este prezentat ca cel care salvează și eliberează.
 
Apoi au venit la Iair spunându-i că fiica sa tocmai a murit și că e inutil să-l deranjezi pe Învățător. Dar Isus îl invită la un act de credință. Fata doarme și el o va trezi și o va ridica. E ca și cum s-ar ridica după ce s-a culcat. Isus intră în casă. El dă toată lumea afară. Păstrează pe tatăl și mama copilului și câțiva discipoli. Nu face asupra fetei nici vreun gest de vindecare. El a apucat-o de mâna și a spus: „Scoală-te”. În limba Noului Testament, verbul „a se ridica” este sinonim cu a învia.
 
Astfel Isus se revelează lumii ca Mântuitorul tuturor. El a venit în lume încât oamenii să aibă viață din belșug. Duminica trecută, am înțeles că Isus a mers „pe malul celălalt” pentru a se alăture acestei lumi păgâne. Ne face să înțelegem că iubirea lui Dumnezeu este fără margini. Nu acceptă discriminarea. Mai târziu, Isus va trimite pe apostolii săi în toată lumea. Pentru a răspunde la acest apel preoți, călugări, călugărițe și laici au părăsit familiile lor, țările lor pentru a vesti pe Isus Cristos celor care nu îl cunosc.
 
Există în această Evanghelie un cuvânt al lui Isus care trece neobservat: „le-a spus să i se dea să mănânce”. Da, desigur, are nevoie să-și recâștige puterea. Dar ceea ce nu trebuie să uităm e că Domnul a venit la noi „să învie” în credință. Ne pune pe picioare. Dar dacă vrem să trăim viața sa, trebuie să ne hrănim cu Cuvântul său și cu sacramentele sale. Dacă nu o facem, neputința își va lua locul și vom cădea din nou.
 
Mare dorință a Domnului este să ne sculăm din mediocritate, din egoism și din disperarea nostră. El ne vrea pe toți asociați ai misiunii sale. Hrănindu-ne cu Cuvântul său și cu Trupul său, el vrea să ne dea dinamismul care transformă din „salvați” în „salvatori”. Cu el, putem conduce bolnavii la Izvorul Vieții. Și ca el, vom întinde mâinile spre cei care dorm pentru a-i ajuta să se ridice și să umble. Ei vor putea astfel să-l întâlnească pe Cel care este viața și învierea.
 
Să facem cântul nostru cel al lui John Littleton:
 
Merge-ți în piețele lumii
și în piețele din fața bisericii!
Merge-ți în piețele lumii,
Aici căutați-mi prietenii,…
Merge-ți în piețele lumii
Și fiți martorii mei în fiecare zi!
 
[Allez-vous en sur les places
et sur les parvis!
Allez-vous en sur les places,
Y chercher mes amis,…
Allez-vous en sur les places
Et soyez mes témoins chaque jour!]

 


(pr. Jean Compazieu [19.06.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:  



 

Paroles allez sur les places

Artiste : John Littleton

Ref.

Allez vous en sur les places
Et sur les parvis
Allez vous en sur les places
Y chercher mes amis
Tous mes enfants de lumière
Qui vivent dans la nuit
Tous les enfants de mon père
Séparés de lui
Allez vous en sur les places
Et soyez mes témoins
Chaque jour.

1. En quittant cette terre
Je vous ai laissé un message de lumière
Qu'en avez vous donc fait
Quand je vois aujourd'hui
Mes enfants révoltés
Aigris et douloureux d'avoir pleuré

 
2. En quittant cette terre
Je vous avais dit, aimez-vous
Comme des frères
M'avez-vous obéi
Quand je vois aujourd'hui
Mes enfants torturés
Sans amis, sans espoir, abandonnés.

vineri, 26 iunie 2015

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [3]

 

 

 
Din ceea ce am scris până acum sper că reiese că nimic nu mă predispunea la religie, în afară de faptul că nu aveam nici o religie. Dacă părinţii mei, de la care n-am primit decât afecţiune şi un exemplu demn de urmat, ar fi crezut, mi-ar fi transmis credinţa în mod firesc. Necrezând – chiar dacă socialismul nu distrusese complet protestantismul mamei mele –, era normal ca ei să adere la concepţia lumii care era a lor şi care a fost şi a mea până la douăzeci de ani.


În legătură cu anii tinereţii, n-am ascuns nimic din ceea ce trebuia spus, dar am trecut sub tăcere ceea ce uzanţele de altădată – oarecum căzute în desuetudine acum – cereau să păstrezi secret, cum ar fi experienţele şi tulburările adolescenţei, asupra cărora, într-adevăr, n-am de făcut declaraţii care să înveţe ceva pe cineva.


În sfârşit, regret că am vorbit atât de des la persoana întâi; dar cum să fi scăpat de această dezagreabilă necesitate? Un mare om şi un foarte mare talent, căruia i-am spus povestea mea, nu s-a putut abţine să-şi arate uimirea, exclamând la sfârşitul istorisirii: „Vă iubesc foarte mult, dar, totuşi, de ce dumneavoastră?” Răspunsul la această întrebare este că nu există răspuns. Am fost un băiat obişnuit, poate cu câteva slăbiciuni în plus, fără alte semne particulare decât un picior purtând urma exploziei unei bombe şi o netă propensiune spre absenţa intelectuală şi, pe cât posibil, şi fizică. Conform Scripturii, harul nu ţine seama de persoană şi cred că am mai arătat că, revărsându-se asupra mea, s-a revărsat nu contează asupra cui. Ceea ce mi s-a întâmplat se poate întâmpla tuturor, celui mai bun şi celui mai puţin bun, celui care nu ştie şi celui care crede că ştie; cititorului – mâine sau poate în seara aceasta; într-o zi, cu siguranţă.


(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).

joi, 25 iunie 2015

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [2]



 
André Frossard (1915-1995)

Dar nu este suficient s-o declari, trebuie s-o dovedeşti. Iată faptele.

Satul tatălui meu era singurul sat din Franţa unde exista o sinagogă şi nici o biserică.

Se află, după Belfort, un ţinut al ierbii mărunte şi al negurii, unul din acele pământuri din est greu accesibile soarelui, unde vagi amintiri ale invaziilor plutesc în spatele dumbrăvilor. Casele îşi înfundă până la ochi bonetele lor de ţiglă în stil alsacian şi se proptesc de câte o coastă pentru a rezista vântului.

Din loc în loc – bucăţi de piatră cenuşie înfipte în pământ: sunt rămăşiţe ale vechii frontiere germane sau ale vreunui mormânt de ostaş; aici, un ofiţer austriac cu casca fixată în granit, dincolo, Pegoud, aviatorul, libelulă de fier sfărâmată la marginea pădurii după o scurtă demonstraţie de glorie şi flăcări.

Foussemagne, patru sute de locuitori, halebardele negre ale unei patrule de brazi la orizont, o groapă de argilă şi o ţiglărie, ale cărei coşuri inegale, loc de întâlnire pentru berze, trasează două linii roşii pe o pânză de Brueghel, spălăcită.

Atrasă de spiritul liberal al seniorilor locului, conţii de Reinach-Foussemagne, o colonie de evrei destul de numeroasă se stabilise în mijlocul satului la sfârşitul Evului Mediu.

Aşa a apărut, nu departe de primărie, sinagoga de gresie roşie, la drept vorbind destul de puţin frecventată între marile sărbători, vastă construcţie în stil impersonal, străpunsă în zona boitei de ferestre cu sticlărie ieftină, populată de silueta şifonată a rabinului, personaj discret şi sărac, căsătorit cu întârziere cu o domnişoară aflată în şi mai mare întârziere, a cărui sărăcie îi făcea pe smeriţii purtători de sfeşnice cu voci tânguitoare să spună coreligionarilor lor, surâzând compătimitor: „Rabin, aceasta nu este o meserie pentru un evreu!”

Erau cei din familia mea practicanţi ai cultului? Religia lor părea făcută mai curând din supuneri la reguli juridice şi morale decât din exerciţii ale evlaviei. Trebuia să se respecte, şi ei respectau, într-adevăr, sabatul, prescripţiile lui Moise asupra posturilor şi preparării cărnii. Sărbătoreau, de asemenea, cu fidelitate Pastele, sărbătoare misterioasă, cu ceremonialul bazat pe foi de pască uimitor de albe şi punctate de mici umflături uşor pârlite la dogoarea cuptorului. O dată pe an, cu cojoacele de oaie pe umeri, coborau la sinagogă ca să pregătească, printr-o noapte de rugăciuni sau de împietrire ritualică, postul lui lom Kipur – ce aducea câteodată la noi acasă pe câte un înfometat nedeclarat, pe care noi îl priveam, amuzaţi, cum ciugulească – ca din greşeală – struguri uscaţi sau bucăţele de zahăr, vorbind cu o însufleţire nefirească despre ploaie sau timp frumos. Credeau ei cu adevărat? Este totuna, pentru un evreu, să fie evreu şi să creadă, şi el n-ar putea să-l nege pe Dumnezeul său fără să se nege pe sine. Numai că despre religie nu ne vorbeau niciodată nouă, care eram republicani de un roşu mai mult decât vizibil.

Cele două comunităţi trăiau fără conflicte şi fără să se închidă în ele înseşi ca într-o fortăreaţă şi eu aveam să petrec, copil fiind, o mare parte din vacanţe în acest sat eteroclit fără să ştiu că exista, după unii, o „problemă evreiască”. Creştinii aveau sărbătorile lor, pe care mergeau să le celebreze în satul vecin – unde existau biserici – şi evreii le aveau pe ale lor, care nu cădeau în aceleaşi zile. Creştinii se odihneau duminica, evreii – sâmbăta, ceea ce asigura în principiu tuturor avantajele unei săptămâni englezeşti în avanpremieră.

Creştinii aveau cimitirul lor; şi evreii, în apropiere de Belfort, pe al lor; bunica mea este îngropată acolo.

Linia de despărţire a spiritelor nu trecea prin religie, trecea prin politică.

Existau „negrii”, priviţi de „roşii” ca supravieţuitori abuzivi ai unei epoci revolute. Negri ca uniforma nunţilor şi înmormântărilor de la ţară, negri ca sutanele preoţilor lor, negri ca noaptea timpurilor pe care nu ştiuseră să le ţină în loc, ei votau cu dreapta în favoarea mai marilor zilei, deşi erau, în majoritatea lor, la fel de mici ca noi. Plini de respect pentru ordine, nu se gândeau s-o schimbe nici măcar ca s-o facă mai bună, sacrificând orice pentru satisfacţia de a se supune şi a venera; cel puţin nouă ne dădeau această impresie.
 
Cel mai influent dintre „roşii” era bunicul meu, şelar de meserie, care se declara republican-radical. Era un mod de a se declara revoluţionar într-un timp şi într-un loc unde socialismul nu pătrunsese încă. Seara, muncitorii ţiglăriei şi ţăranii republicani îşi dădeau întâlnire în dugheana lui şi discutau politică, în timp ce el continua, sub lampă, să taie şi să coasă. A discuta politică însemna să vorbeşti despre sărăcie. Un muncitor câştiga de la cinci la zece parale pe zi şi îi făcea invidioşi pe ţăranii ale căror câteva pogoane de pământ arid reuşeau cu greu să-i hrănească. Nici o lege socială nu îl proteja pe lucrătorul pe care zece sau douăsprezece ore de muncă zilnică nu ajungeau ca să-l scoată din sărăcie; iar agricultorul depindea de capriciile anotimpurilor şi n-avea pe nimeni de la care să aştepte ajutor. Aceasta era la Belle Epoque. Stăpânul ţinutului nu mai era contele de Reinach-Foussemagne, ale cărui proprietăţi fuseseră fărâmiţate şi vândute de mult timp, ci proprietarul ţiglăriei, care locuia aproape de uzină, într-un pavilion mare de cărămidă destul de urât, pe care noi, copiii satului, îl socoteam impunător şi luxos ca Versailles-ul. Ni-l imaginam plin de jucării uriaşe, de râsete şi lumini; era imposibil să fii acolo nefericit. Dar, oricât de obraznici eram de obicei, nu îndrăzneam să ne apropiem prea mult de el şi treceam destul de repede prin dreptul grilajului cu vârfuri ascuţite. Era poate casa fericirii; era poate casa căpcăunului, fatală unor prichindei de stânga, şi mie mi-era groază când auzeam, în trecere, invitaţia tradiţională folosită de persoanele mature ca expresie a amabilităţii: „Intră, nu te mănâncă nimeni!”
 
Nu l-am cunoscut pe bunicul meu. După moartea lui, bunica domnea asupra modestei noastre case de chirpici, cu autoritatea tăioasă a unei femei care nu-şi pierduse capul decât o dată, atunci când se îndrăgostise, tânără domnişoară dintr-o familie de evrei cu dare de mână, de ochii albaştri ai unui simplu muncitor la domiciliu, care era pe atunci bunicul meu. Această uniune între o tânără moştenitoare, oricât de mică ar fi fost moştenirea, şi un proletar de origine catolică, oricât de vag ar fi fost catolicismul său, îi uimise deopotrivă pe evreii şi creştinii locului, la care capacitatea de a înţelege nu mergea chiar până la a găsi firesc un asemenea mariaj.

Nimic nu amintea această poveste de dragoste pe chipul sever al celei care ne conducea fără slăbiciune, totdeauna îmbrăcată în negru, şi care nu-şi exprima tandreţea decât prin forma indirectă, pudică a ironiei. Această înclinaţie, de altfel specifică familiei şi poate chiar întregii zone, spre zeflemea – în egală măsură blândă, dezamăgită sau pedepsitoare – ne făcea să trăim într-o stare de hibernare sentimentală; elanurile noastre, declanşate într-o atmosferă de gheaţă, nu mai ajungeau să se întâlnească.

Formam o familie foarte unită, dar dimineaţa cu greu ne încumetam să ne spunem bună ziua: primul sculat, temându-se să nu-l umilească pe întârziat, se prefăcea că nu-i observă sosirea; ne îmbrăţişam cel mai adesea fară să spunem un cuvânt, ca din întâmplare sau cum se ciocnesc două persoane intrând pe uşă. Îmi priveam unchiul aplecat asupra mesei lui de lucru în atelierul mirosind a piele nouă sau o vedeam, în bucătărie, pe mătuşa mea frecând pateul şi, lipsiţi de puterea de-a ne spune că ne iubeam mult, ceea ce ni se părea de la sine înţeles, nu ne vorbeam. Silindu-ne să nu ne spunem nimic, aveam din ce în ce mai puţin să ne spunem; eram, în secret, lipsiţi de secrete.

După masa de seară, iarna, câţiva vecini veneau să facă puţină politică sau să joace un nou joc de cărţi, a cărui răspândire fusese, o dată cu aducerea electricităţii la ţară, una din marile noutăţi de după război: mă refer la belotă, joc democratic, la care valetul învinge cuplul regal, azvârlit la ultimul rang al cărţilor onorabile. La belotă, asul şi chiar decarul vin în urma valetului-atu, a cărui promovare a reprezentat o primă atingere – indirectă, dar semnificativă – adusă ordinii sociale stabilite. Se foloseau cărţi roase la colţuri care sfârşeau Prin a mirosi a carton jilav. Măcelarul, bărbat frumos cu mustăţi răsucite, îşi trântea cărţile câştigătoare, făcând să se zguduie masa ca sub pumnul unui cavaler din timpul cruciadelor. Negustorul de vite îşi înţepenea burta impozantă de spătarul scaunului pe care stătea călare şi scuipa zeama de la tutunul mestecat fără întrerupere într-o lădiţă cu rumeguş, împinsă până aproape de el de un picior grijuliu. Jiletca şi acolada lanţului aurit al ceasornicului te făceau sate gândeşti că era bogat, dar în sat erai bogat doar din momentul în care purtai cravată în zilele lucrătoare fără să fii funcţionar. După fiecare dona, el analiza, corecta, blama, sfătuia, fiind unul dintre acei jucători care supraveghează jocul partenerului mai îndeaproape decât pe al lor. în timpul, explicaţiilor, date cu gravitate în indiferenţa generală, unchiul meu răsucea o ţigară cu tutun pământiu, trecea marginea foiţei pe sub mustaţa lui de meseriaş, aşeza produsul finit după urechea dreaptă, precum creionul unui contabil, şi, tăind scurt, reîmpărţea cărţile. Sub abajurul de porţelan festonat, lampa numită „de patruzeci de lumini” evidenţia perfect jucătorii, masa de lucru, foile de piele, încâlceala de hamuri, ovalul gol al zgărzilor, toate aceste fiinţe şi lucruri familiare, cărora electricitatea le anulase un nu ştiu ce suplimentar şi comic adăugat altădată de lampa cu petrol.

Copiii (aveam doi verişori cam de vârsta mea) asistau la partidă cu un interes inegal. Cel mai mic, drăguţ ca o fată, se întorcea după puţin timp la bucătărie. Cel mai mare rezista mai mult, apoi urcam cu toţii să ne culcăm în camera noastră spartană, unde bucăţele de gheaţă pluteau adeseori în vasul cu apă. Mă strecuram agil între cearşafurile înţepenite de frig, sub apăsarea aeriană a plapumei umflate ca o enormă clătită cu pene, care îmi ascundea aproape toată camera şi jumătate din tavan. Când eram singur, nu mă simţeam cu adevărat în siguranţă decât într-un întuneric deplin: nu mai vedeam, e adevărat, dar nici nu mai putea cineva să mă vadă. Şi aceasta chiar dacă – stând cu lumina stinsă – stranietatea universului mă atrăgea dincolo de fereastra neagră. Nu era deloc începutul unui coşmar, ci al unei aventuri. Mă foloseam de apariţia nocturnă a infinitului pentru a mă elibera de conturul desfiinţat al lucrurilor şi rătăceam, undeva, între pământ şi lună, cu toate simţurile treze, încercând să surprind nu ştiu ce secret, nu ştiu ce comunicare între firul de iarbă şi galaxie. Eram sigur că toate aceste 'urni misterios alcătuite şi pe care eu le bănuiam de complicitate vor sfârşi prin a spune un cuvânt în plus care să-mi dea cheia enigmei. Mă îndreptam în linişte spre un adevăr iminent şi, exact în momentul când urma să-l aflu, somnul ştergea brusc tabla pe care noaptea îşi scria semnele.


(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).

miercuri, 24 iunie 2015

Nașterea sfântului Ioan Botezătorul (sec. I)



 
„Mai înainte de a fi conceput, tu i-ai dat un nume profetic; mai înainte să se nască, a fost umplut de Duhul Sfânt. Pe când era încă în sânul mamei, a meritat să audă vocea Mamei lui Dumnezeu şi, tresăltând de o bucurie tainică, a salutat începutul răscumpărării umane. El a devenit înainte-mergătorul lui Cristos, care avea să-l proclame cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” (MA II, 1134).


Acest text liturgic este sinteza cea mai completă a figurii lui Ioan Botezătorul. Biserica celebrează două sărbători în cinstea sa: astăzi, comemorează naşterea şi, pe 29 august, martiriul său.


Copilul

Aşa cum relatează Evanghelia după Luca, Zaharia şi Elisabeta, din cauza vârstei înaintate, îşi pierduseră speranţa de a mai avea un fiu. Pentru ei, acest lucru era o mare durere, deoarece sterilitatea la evrei era considerată o nenorocire.


Într-o zi, în timp ce Zaharia îşi împlinea oficiul său de preot la templu şi oferea jertfa de seară în interiorul sanctuarului, a primit o veste care pentru un om este incredibilă: că în curând va avea un fiu. Nu putea crede acest lucru şi, de aceea, el a cerut un semn. Semnul i-a fost dat imediat: a rămas mut până la împlinirea cuvântului lui Dumnezeu.

Elisabeta, spre surprinderea rudelor şi cunoscuţilor, a zămislit un copil. Era, în mod evident, un dar al lui Dumnezeu.


Când a primit vizita verişoarei sale, Maria, şi a înţeles de la ea minunile pe care Dumnezeu urma să le facă pentru mântuirea oamenilor, nu a putut avea altă reacţie decât aceea de a-l lăuda şi binecuvânta pe Dumnezeu, în timp ce copilul, care de acum se afla în luna a şasea, a tresăltat în sânul ei.


La naşterea sa, părinţii au fost de acord să-l numească Ioan, nume care vrea să spună YHWH îşi arată bunăvoinţa. Şi Zaharia şi-a recăpătat graiul, şi astfel, a putut să înalţe un imn de mulţumire şi să anunţe destinul noului-născut, numindu-l „profet al Celui Preaînalt”.


Înainte-mergătorul

Când şi-a înţeles misiunea şi a împlinit vârsta potrivită, Ioan a început să ducă o viaţă de ascet în pustiu: purta „o haină din păr de cămilă şi o cingătoare de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică” (Mt 3,4).


Viaţa sa de pocăinţă impresiona pe foarte mulţi oameni care, din toate regiunile Palestinei, veneau la el pentru a-i asculta cuvântul profetic. El predica pocăinţa, convertirea inimii pentru pregătirea venirii împărăţiei mesianice, care era aproape. În semn de purificare de păcate şi naştere la o nouă viaţă, el îi cufunda în apele Iordanului pe cei care primeau cuvântul său. De aceea, el a fost numit Botezătorul. Mergeau la el până şi soldaţi, ca să ceară un lucru pe care niciodată nu l-ar fi putut face din cauza meseriei lor, căzute în dizgraţie şi rău văzute de populaţie. Ioan le-a răspuns acestora: „Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept şi mulţumiţi-vă cu solda voastră” (Lc 3,14). Pentru farisei şi saducei, oameni care erau siguri că au mântuirea în buzunar, deoarece observau legea, el avea cuvinte foarte dure: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? Faceţi, deci, rod vrednic de pocăinţă” (Mt 3,7-8).


Mulţi au început să creadă că poate el este Mesia cel mult aşteptat, dar el a vorbit în mod clar tuturor: „Eu vă botez cu apă spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt vrednic să-i duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt 3,11). Şi comisiei oficiale trimise de marii preoţi i-a spus că nu el era Mesia şi a adăugat că Mesia este deja în mijlocul lor, dar ei nu-l cunoşteau.

A venit şi rândul lui Isus să vină la Iordan, pentru a fi botezat. Când Ioan l-a văzut înaintea sa, i-a zis: „Eu trebuie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” Şi Isus i-a spus atunci: „Lasă acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea”. Ioan a consimţit şi l-a văzut pe Duhul Sfânt deasupra lui, în timp ce Tatăl confirma că acesta era chiar „Fiul său preaiubit”, în care îşi afla toată plăcerea (cf. Mt 3,13-17).


În acel moment, Botezătorul, arătându-l pe Isus mulţimii, a spus: „Iată mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1,29). Iar discipolilor săi le mărturisea: „Acum, bucuria mea este deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,29-30).


Martiriul

Misiunea sa se împlinise; Isus din Nazaret îşi începuse predica şi avea deja grupul apostolilor şi al discipolilor, şi o mare mulţime îl urma. Ioan predicase pentru a pregăti un popor demn şi nu a dat înapoi nici în faţa regelui Irod Antipa. Acesta, luând-o pe Irodiada, soţia fratelui său, l-a auzit pe Ioan Botezătorul spunând: „Nu-ţi este permis să o ai!” Dacă voiau să ia parte la banchetul mântuirii, şi regele, şi curtea sa trebuiau să-şi schimbe viaţa.


Evanghelia relatează (cf. Mt 14,1-12; Lc 7,18-30) că Irod, în fond, îl admira pe acest profet, dar Irodiada, care îl ura din toată inima, a reuşit să-l convingă pe rege să-l pună în închisoare.


Discipolilor care au venit să-l viziteze şi l-au întrebat dacă trebuie chiar să creadă în Isus, el le-a răspuns să meargă şi să-l întrebe în numele său: „Eşti tu Mesia sau trebuie să aşteptăm pe un altul?” Isus le-a arătat semnele indubitabile ale faptelor sale mesianice şi apoi le-a spus că între cei născuţi din femeie nu a existat nici unul mai mare decât Ioan.


Ioan Botezătorul este primul canonizat, încă în viaţă, de însuşi Isus. Şi Ioan însuşi a confirmat cuvintele Învăţătorului prin martiriul său, deoarece Irodiada a reuşit să aibă pe o tipsie capul său, gândindu-se că astfel va tăcea pentru totdeauna cel care reprezenta glasul de nesuprimat al conştiinţei umane.


Uciderea nu a făcut decât să trezească oroare şi să crească faima lui Ioan Botezătorul. Martiriul său este amintit nu numai de evanghelii dar, şi de Antichităţi iudaice ale lui Iosif Flaviu, care îl numea „om bun, ce îi determina pe iudei la practicarea virtuţii” (I. Flaviu, Ant., XVIII, 5, 2).


Pentru creştini, Botezătorul este cel care încheie Vechiul Testament şi începe Noul Testament, arătând tuturor figura lui Cristos Răscumpărătorul. Pentru aceasta, lui i-au fost dedicate nenumărate Biserici în Orient şi în Occident.

 


 

 

marți, 23 iunie 2015

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [1]



 
„Convertiţii sunt incomozi”, spune Bernanos.

Din acest motiv şi din altele am amânat multă vreme să scriu această carte. Este, într-adevăr, greu să vorbeşti despre convertirea ta fără să vorbeşti despre tine şi încă şi mai greu să vorbeşti despre tine fără să cazi în complezenţă sau în ceea ce înaintaşii noştri numeau într-un mod foarte nimerit „ironie”, manieră abilă de a induce în eroare judecata altora atribuindu-ţi mai multe defecte decât ai în realitate. Şi aceasta încă ar fi fără importanţă dacă mărturia n-ar fi legată de martor, susţinându-se reciproc, astfel încât şi mărturie, şi martor înfruntă riscul de a fi recuzaţi împreună.
 
Şi totuşi, am sfârşit prin a mă convinge că un martor, chiar şi nedemn, care ajunge să ştie adevărul necesar într-un proces, trebuie să-l spună, sperând ca acest adevăr să câştige prin propria sa valoare o audienţă pe care el n-o poate aştepta de la semeni.
 
Or, se întâmplă ca eu să ştiu, printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit.
 
L-am întâlnit pe neaşteptate – aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură –, cu uimirea trecătorului care, la capătul unei străzi din Paris, ar descoperi în locul pieţei ori intersecţiei familiare o mare, îmbrăţişând partea de jos a caselor şi întinzându-se la nesfârşit înaintea lui.
 
A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu.
Întrând la ora şaptesprezece şi zece într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora şaptesprezece şi cincisprezece însoţit de o prietenie nepământească.
 
Întrând acolo sceptic şi ateu de extremă stângă, ceea ce înseamnă mai mult decât sceptic şi mai mult decât ateu, indiferent şi preocupat de cu totul altceva decât de un Dumnezeu pe care nu mă mai gândeam nici măcar să-l neg, atât de mult timp mi se părea a fi trecut de când se încheiase bilanţul câştigurilor şi pierderilor neliniştii şi ignoranţei omeneşti, am ieşit cu câteva minute mai târziu: „creştin şi apostolic”, dus, ridicat, luat din nou şi rostogolit de valul unei bucurii inepuizabile.
 
Aveam douăzeci de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră.
 
Nu ascund faptul că o convertire de acest fel, petrecută pe neaşteptate, poate să aibă ceva şocant şi chiar inacceptabil pentru spiritele contemporane, care preferă căile raţionale unor „coups de foudre” mistice şi care apreciază din ce în ce mai puţin intervenţiile destinului în viaţa cotidiană. Şi totuşi, oricât de dornic sunt să mă pun de acord cu spiritul timpului meu, nu pot să identific reperele unei elaborări lente acolo unde a fost o schimbare bruscă: nu pot să fac cunoscute motivele psihologice, imediate sau îndepărtate, ale schimbării, pentru că aceste motive nu există; îmi este imposibil să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la creştinism, ci cum n-am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el. Nu este vorba deci de relatarea unei evoluţii intelectuale, ci de consemnarea unui eveniment neaşteptat, ceva ca procesul verbal al unui accident. Dacă mi se pare necesar să mă refer pe larg la copilăria mea, nu o fac, cum s-ar putea crede, pentru a pune în evidenţă anumite antecedente, ci tocmai pentru ca să fie bine stabilit că nimic nu m-a pregătit în vederea a ceea ce mi s-a întâmplat: graţia divină are actele sale gratuite. Şi dacă renunţ, adeseori, să vorbesc la persoana întâi este pentru că mi-e clar, aşa cum aş vrea să vă fie şi dumneavoastră, că n-am jucat nici un rol în propria mea convertire.


(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).



 

luni, 22 iunie 2015

Gândul zilei [creștin]


 
Creștinătatea s-a lepădat,
fără să-și fi dat ea singură seama, de creștinism.
Trebuie din cauza aceasta să se întâmple ceva
pentru a se încerca readucerea creștinătății la creștinism.
(Sorenn Kierkegaard, Școala creștinismului).

duminică, 21 iunie 2015

Missa in lectulo meo - by Gregorio Allegri (1582-1652)



Summary:

Gregorio Allegri (1582-1652) - Missa in lectulo meo
Performers: The Choir of King's College, London, David Trendell (conductor).
Photo: Chapel King's College, London
Score: I haven't been able to find a score.