Duminica I Advent (A) - A şti să veghezi: darul profeţilor de astăzi (omilie)

 

Vegheaţi, aşadar!



Evanghelia - Matei 24,37-44: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ³⁷ "Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. ³⁸ Căci precum în zilele de dinaintea potopului oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, ³⁹ şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. ⁴⁰ Atunci, din doi oameni care vor fi pe câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; ⁴¹ din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. ⁴² Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru. ⁴³ Dar aceasta să o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei în care ceas va veni hoţul, ar veghea negreşit şi n-ar lăsa să i se spargă casa. ⁴⁴ De aceea, şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gândiţi".

Omilie

 

Primele comunităţi creştine trăiau având credinţa în Cristos venit şi, totodată, în siguranţa reîntoarcerii sale. Scenariu, în cadrul căruia era descrisă reîntoarcerea Domnului, este aşa de variat: este vorba în esenţă de un limbaj, în faţa căruia comunităţile se simţeau libere. Pentru a înţelege pe deplin motivul şi modalităţile de aşteptare a Domnului (uneori chiar nerăbdătoare) este bine să plecăm de la experienţa pe care primii creştini o trăiau profund. Domnul a venit deja şi a murit pentru noi, dar istoria pare să continue ca mai înainte: mai este încă nedreptate, violenţă, uitare de Dumnezeu, păcatul. De aici şi modul creştin original de a trăi în istorie: cu o atitudine de vigilenţă, plină totodată de aşteptare şi de angajare.

”Vegheați, aşadar, pentru că nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru”, aşa scrie Matei (24,43). Aici a veghea nu înseamnă, aşa cum se obişnuieşte în schimb în lumea greacă, a se trezi pentru a aduna toate forţele proprii şi pentru a găsi în sine tot curajul posibil, dar este o trezire pentru a se încredinţa lui Dumnezeu şi pentru a se prinde de el. A veghea nu înseamnă a reintra în sine însuşi dar a ieşi din sine pentru a se lăsa total în mâinile lui Dumnezeu. Se înţelege cum cuvântul veghere nu spune în mod direct ceva care trebuie făcut, dar un mod de a trăi şi de a privi. Nu se ştie când se întoarce stăpânul, şi de aceea nu se poate programa nici iminenţa nici întârzierea sa, aşa cum a făcut majordomul infidel care – văzând că stăpânul întârzie – a început ”să-i lovească pe tovarăşii săi şi să bea şi să mănânce cu beţivanii” (Mt 24,49). Aici pare că absenţa vigilenţei are două caracteristici: o viaţă de huzur şi a o face pe stăpânul peste alţi oameni.

Câteva indicaţii în plus pentru a înţelege mai bine vegherea despre care ne vorbeşte evanghelia sunt sugerate de câţiva termeni care o însoţesc în mod normal. De exemplu, imperativul ”priviţi”: este vorba de a privi cu atenţie, concentrându-te, fără a te lăsa distrat. A veghea înseamnă a rămâne neclintit în cuvântul Domnului, fără nelinişti iluzorii, fără a da ascultare falșilor profeţi, chiar fără a se lăsa încântat de ”semne şi minuni”. Imperativul lui a privi cu atenţie poate cuprinde şi luciditatea de a nu te lăsa încântat de măreţia construcţiilor omului, fie ele şi construcţii religioase! Omul care veghează îşi dă seama că sunt trecătoare: ucenicilor încântaţi de măreţia templului, Isus le spune că nu va rămâne piatră peste piatră.

Evanghelia lui Matei sugerează că distracţia care abate omul de la veghere nu este în mod necesar plăcerea exagerată, sau trândăvia, dar poate fi şi acea trăire fără nici o perspectivă de viitor, aşa cum în timpul lui Noe se mânca şi se bea, se căsătoreau oamenii fără să-şi dea seama că potopul este iminent (Mt 24,38-39). Prea multele lucruri, chiar dacă în sine sunt oneste, pot să distragă atenţia de la problema fundamentală, fie în sensul că nu mai atrag atenţia asupra venirii Domnului, fie în sensul că omul nu-şi mai dă seama de judecata care este în act în istorie şi în viaţă. Total cufundaţi în preocupările de fiecare zi se trăieşte lipsit de grija că vine judecata lui Dumnezeu, chiar fără a-şi da seama că lumea parcurge un drum greşit. (don Bruno Maggioni [28.11.2004], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [1]



Maica Domnului
de Vladimir  Vladimirskaya

"Îngrijirea sufletului” reclamă astăzi din ce în ce mai mult competenţa psihologiei. Se pare chiar că psihologia îşi asumă sarcina care revine teologiei şi pastoraţiei Bisericii. Aceasta se datorează , după dumneavoastră, incapacităţii Bisericii de a propune omului contemporan un ajutor, într-un mod inteligibil, în rezolvarea problemelor interioare?

 

Este sigur că Biserica şi-a pierdut competenţa în domeniul pastoraţiei. Ea s-a îngrijit foarte puţin de sufletul individual prin faptul că n-a reflectat suficient la structura acestuia pentru a-l putea ajuta într-un mod adecvat în evoluţia umanizării lui. Biserica ar trebui să înveţe din nou înţelepciunea Părinţilor deşertului care, pe vremea lor, erau adevăraţi terapeuţi pentru oamenii în căutare.

 

În Statele Unite astăzi, consultarea unui psihoterapeut personal este un fapt foarte obişnuit. Este vorba de o practică tipic americană, de o modă, sau această practică are raţiuni mai profunde?

 

Să spunem mai întâi că vizita regulată la terapeut este cu siguranţă un fapt foarte american. Dar la noi această practică se răspândeşte. Ea se înrădăcinează în faptul că s-a pierdut sensul relaţiilor interpersonale. Altădată, omul avea ocazia să vorbească mult cu prietenul sau cu prietena lui sau chiar cu un preot într-o discuţie pastorală sau în confesiune. Astăzi, aceasta nu mai merge de la sine: lipseşte din ce în ce mai mult timpul pentru pastoraţie.

 

Astăzi, pentru mulţi oameni, psihologii l-au înlocuit pe confesor. După părerea dumneavoastră, a fost neglijenţa Bisericii? Mulţi credincioşi nu văd în sacramentul confesiunii decât împlinirea unei prescripţii religioase?

Gândurile unui mort (de Lucian Blaga)

Răstignitul - Marc Chagall

 

De mână-aş prinde timpul ca să-i pipăi

pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pământ?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?

 

Tu, inimă, eşti liniştită-acum!

Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineată
şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?

 

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.

Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge-ntr-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pământul poate nu mai are flori.

Gândul meu şi veşnicia seamănă

ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sute şi de mii de ani?

Să fie paşii mici şi guralivi ai ei,

sau poate pe pământ e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad  mustoase, grele,
pe mormânt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

 

Lucian Blaga [1921]

Conferinţă de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc „Evangelii gaudium” despre vestirea Evangheliei în lumea actuală

Marţi 26 noiembrie, în Aula Ioan Paul al II-lea a Sălii de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea Exortaţiei apostolice a Papei Francisc Evangelii gaudium despre vestirea Evangheliei în lumea actuală. Au intervenit: E.S. Mons. Rino Fisichella, Preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări; E.S. Mons. Lorenzo Baldisseri, Secretar al Sinodului Episcopilor şi E.S. Mons. Claudio Maria Celli, Preşedinte al Consiliului Pontifical al Comunicaţiilor Sociale.

Publicăm în continuare intervenţiile:

* * *

Intervenţia E.S. Mons. Rino Fisichella

Evangelii gaudium: Exortaţia apostolică a Papei Francisc scrisă în lumina bucuriei pentru a descoperi izvorul evanghelizării în lumea contemporană. S-ar putea rezuma în această expresie întregul conţinut al noului document pe care Papa Francisc îl oferă Bisericii pentru a schiţa căile de angajare pastorală care o vor interesa îndeaproape în viitorul apropiat. O invitaţie de a recupera o viziune profetică şi pozitivă a realităţii fără a abate privirea de la dificultăţi. Papa Francisc inspiră curaj şi provoacă să privim înainte în pofida momentului de criză, făcând încă o dată din crucea şi învierea lui Cristos „stindardul victoriei” (85).

De mai multe ori, Papa Francisc face referinţă la Propositiones ale Sinodului din octombrie 2012, arătând cât de mult contribuţia sinodală a fost un punct de referinţă important pentru redactarea acestei Exortaţii. Oricum, textul merge dincolo de experienţa Sinodului. Papa imprimă în aceste pagini nu numai experienţa sa pastorală precedentă, dar mai ales chemarea sa de a percepe momentul de har pe care Biserica îl trăieşte pentru a întreprinde cu credinţă, convingere şi entuziasm noua etapă a drumului de evanghelizare. Prelungind învăţătura din Evangelii nuntiandi a lui Paul al VI-lea, el pune din nou în centru persoana lui Isus Cristos, primul evanghelizator, care cheamă astăzi pe fiecare dintre noi să participe cu el la opera mântuirii (12). „Acţiunea misionară este paradigma oricărei opere a Bisericii” (15) – afirmă Sfântul Părinte – pentru aceasta este necesar să se perceapă timpul favorabil pentru a vedea şi a trăi „noua etapă” a evanghelizării (17). Ea se articulează pe două tematici speciale care marchează subiectul de bază al Exortaţiei. Pe de o parte, Papa Francisc se adresează Bisericilor particulare pentru că, trăind personal provocările şi oportunităţile proprii ale fiecărui context cultural, să fie în măsură să propună aspectele speciale ale noii evanghelizări în ţările lor. Pe de altă parte, Papa trasează o denumire comună pentru a permite întregii Biserici şi fiecărui evanghelizator să regăsească o metodologie comună pentru a se convinge că angajarea de evanghelizare este mereu un drum participat, împărtăşit şi niciodată izolat. Cele şapte puncte, adunate în cele cinci capitole ale Exortaţiei, constituie coloanele fundamentale ale viziunii Papei Francisc pentru noua evanghelizare: reforma Bisericii în ieşire misionară, tentaţiile lucrătorilor pastorali, Biserica înţeleasă ca totalitate a poporului lui Dumnezeu care evanghelizează, omilia şi pregătirea sa, incluziunea socială a săracilor, pacea şi dialogul social, motivaţiile spirituale pentru angajarea misionară. Lipiciul care ţine unite aceste tematici se concentrează în iubirea milostivă a lui Dumnezeu care merge în întâmpinarea fiecărei persoane pentru a manifesta inima revelaţiei sale: viaţa fiecărei persoane capătă sens în întâlnirea cu Isus Cristos şi în bucuria de a împărtăşi această experienţă de iubire cu alţii (8).

Evangelii Gaudium – Esortazione apostolica (de Papa Francisc) [italiana] – PDF

 

http://isichi.files.wordpress.com/2013/11/evangelii-gaudium-esortazione-apostolica-de-papa-francisc-italiana.pdf

În moarte se află sinteza vieții noastre

”A coborât în iad”

Moarte, judecată, infern, paradis: așa cuna răspunsul Catehismului la întrebarea despre novissimi, adică despre realitățile ultime care așteaptă pe fiecare om. În paginile acestui ziar ne-am oprit deja asupra judecății și paradisului, dar în acest zile care preced memoria răsposaților am vrea să încercăm să citim moartea ca pe un eveniment uman și creștin, știind căastăzi trăim într-o atmosferă culturală care, despre moarte, nu mai vrea săaudă și să știe nimic. Este chiar banală această constatare: moartea este refuzată, a devenit unica realitate concret „obscenă”, care nu mai trebuie văzută, contemplată, luată în considerație. Astăzi vrem să evităm să fim martorii morții care, însă, continuă să fie prezentă în viața familiarilor și a relațiilor noastre; mai ales, vrem să evităm să ne gândim la propria noastrămoarte, care este unicul eveniment sigur care ne stă în față.

Este semnificativă o invitație făcută de André Comte-Sponville cititorilor săi, chiar într-o carte care se vrea a fi o „înțelepciune” pentru toți: „Cititorule, curaj! Pentru moarte ai tot timpul. Înainte de toate, angajează-te să trăiești!”. Nu întâmplător, și volcabularul morții este puțin frecventat. Există o anumită jenă a vorbi de„mort, moarte”; se preferă să se spună: „a plecat. A trecut dincolo. Nu mai este cu noi”... Acest lucru se întâmplă și la înmormântările celor care-și mai spun creștiin, dar care, deseori, mai ales în cazul unor persoane importante sau în cazul unei nenorociri publice, devin „evenimente” cu accente de spectacol. La aceste înmormântări, în loc să se accepte misterul morții, se vorbește de cel răposat, ne adresăm lui ca și cum ar fi încă viu, se încearcăaproape o reanimare a cadavrului, poate făcând ca alții să asculte vreun cuvânt al acestuia, sau, dacă era un cântăreț, vreun cântec al acestuia. Astfel seșterge moartea din viața noastră și din orizontul atât de necesar în căutarea unui sens, al unei direcții spre care să mergem.

Tatăl nostru (de Oliver Clement) [9]

 

...ci ne izbăveste de cel Rău

Lumea zace într-o mare de rău. Răul nu este numai haosul, absenta ființei, ci dovada unei inteligente perverse care, prin orori sistematic absurde, vrea să ne vadă îndoindu-ne de Dumnezeu și de bunătatea sa. Într-adevăr, nu este vorba numai de "lipsa binelui", cum spun părinții, nu numai această "lipsă de a fi", prin care Lacan definea omul, ci de cel viclean, cel Rău, nu materia, nici trupul, ci cea mai înaltă inteligență întoarsă spre propria sa lumină...

Adorno a scris că după Auschwitz - voi adăuga după Hiroshima și Gulag - n-ar mai trebui scrise poeme. Dar eu cred că se poate, că trebuie să se scrie poeme, că se poate și că trebuie să se vorbească mereu de Dumnezeu, dar poate altfel. Trebuie spus că Dumnezeu n-a creat răul și că nici măcar nu l-a permis. "Chipul lui Dumnezeu siroiește de sânge în umbră", spunea Léon Bloy într-o expresie citată adesea de Berdiaev.

Dumnezeu primeste răul în plină față, așa cum Isus primea palmele cu ochii legați. Strigătul lui Iob se înaltă mereu și își plânge copiii. Dar răspunsul lui Iov a fost și rămâne dat: este Crucea. Este Dumnezeu cel Răstignit pentru tot răul din lume, dar care face să izbucnească din întuneric o imensă forță de înviere. Paștele este schimbare la față în adânc. "Izbăvește-ne de cel rău" înseamnă: Vino, Doamne, Isuse, vino, tu care ai venit deja ca să biruiești iadul și moartea, tu care spuneai că l-ai văzut pe "Satan căzând ca un fulger din cer" (Lc 10,18). Această biruință este prezentă în adâncul Bisericii. Noi luăm din ea putere și bucurie, ori de câte ori ne împărtășim. Și dacă Cristos o păstrează tainică, este pentru că vrea să ne asocieze ei. "Izbăvește-ne de cel rău" e o rugăciune activă, o rugăciune care ne angajează.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat (gregorian)

 

Cristos Regele Universului

 

 

Text:

http://romaaeterna.jp/jpch/ch625.html

 

 

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

(Numele Papei...) summo pontifici et universalis patri:
Pax, vita et salus perpetua.

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!

Tempora bona veniat;
Pax Christi veniat;
Regnum Christi veniat.

 

Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat!