Sfinții mențin cu noi legături de iubire și de comuniune

„L-au recunoscut la frângerea pâinii”

[The supper at Emmaus] -

de Salomon de Bray.

„Sfinții care au ajuns în prezența lui Dumnezeu mențin cu noi legături de iubire și de comuniune. […] Putem spune că «suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. […] Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aș putea duce niciodată singur. Ceata sfinților mă ocrotește, mă susține și mă poartă»”.

(Papa Francisc, Exortația apostolică Gaudete et exsultate despre chemarea la sfințenie în lumea contemporană, Iași, Presa Bună 2018, nr. 4).

Exortaţia apostolică a papei Francisc „Gaudete et exsultate” (rezumat)

Mai mult: Antonio Spadaro: https://www.laciviltacattolica.it/articolo/gaudete-et-exsultate/ 9 aprile 2018

Luni, 9 aprilie 2018, a fost prezentată la Sala de presă a Sfântului Scaun exortaţia apostolică a papei Francisc „Gaudete et exsultate”. Un îndemn apostolic prin care să răsune încă o dată, într-o lume grăbită şi agresivă, chemarea universală la sfinţenie: acesta este scopul declarat al exortaţiei apostolice a papei Francisc „Gaudete et exsultate” despre chemarea la sfinţenie în lumea contemporană, prezentată astăzi la Sala de presă a Sfântului Scaun. 

Începutul exortaţiei: îndemnul la bucurie şi chemarea la sfinţenie 

[1] „Gaudete et exsultate!” – „Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie!” (Mt 5,12), spune Isus celor persecutaţi şi umiliţi pentru cauza sa. Domnul cere totul şi ceea ce oferă este adevărata viaţă, fericirea pentru care am fost creaţi. El ne vrea sfinţi şi nu se aşteaptă să ne mulţumim cu o existenţă mediocră, apoasă, inconsistentă. În realitate, chemarea la sfinţenie este prezentă în diferite feluri încă din primele pagini ale Bibliei. Domnul o propune în felul următor lui Abraham: „Umblă în faţa mea şi fii neprihănit!” (Gen 17,1). [2] Nu trebuie să ne aşteptăm aici la un tratat despre sfinţenie, cu multe definiţii şi deosebiri care ar putea să îmbogăţească această temă importantă sau cu analizări care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sanctificare. Ţelul meu modest este să fac să răsune încă o dată chemarea la sfinţenie, urmărind să o concretizăm în contextul actual, cu riscurile, provocările şi oportunităţile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire” (Ef 1,4). 

Sinteza exortaţiei apostolice 

Se devine sfinţi trăind fericirile evangheliei, o cale regală pentru că este „contracurentului” în raport cu direcţia lumii. Devin sfinţi cu toţii, pentru că Biserica a învăţat întotdeauna că sfinţenia este o chemare universală şi la îndemâna oricui, după cum dovedesc numeroşii sfinţi „de la uşa de alături”. Viaţa de sfinţenie este, totodată, strâns legată de viaţa de milostivire, „cheia cerului”. Prin urmare, sfânt este cel care ştie să se lase mişcat şi se mişcă la rândul său pentru a-i ajuta pe cei săraci şi a vindeca formele de mizerie. Cel care respinge „elucubraţiile” vechilor erezii mereu actuale şi cel care, pe lângă toate celelalte, într-o lume „accelerată” şi agresivă, este capabil să trăiască cu bucurie şi simţul umorului”.

A-l urma pe Cristos

Cristos apare lui Paul pe drumul Damascului.

„A-l vesti pe Cristos înseamnă
a arăta că a crede în el și a-l urma
nu este numai un lucru adevărat și corect,
ci și frumos,
capabil să umple viața cu o nouă strălucire
și cu o bucurie profundă,
chiar și în mijlocul încercărilor.
În această perspectivă,
toate expresiile de frumusețe autentică
pot să fie recunoscute ca o cale
ce conduce la întâlnirea cu Domnul Isus”.

(papa Francisc, Evangelii gaudium, nr. 167).

Amoris laetitia [Bucuria iubirii] – exortația apostolică a papei Francisc (19.03.2016)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2017/06/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-sfantului-parinte-francisc-2016-text1.pdf

Exortația apostolică postsinodală
Amoris laetitia
a sfântului părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate,
către soții creștini și către credincioșii laici
despre iubirea în familie

1. Bucuria iubirii care se trăiește în familii este și jubilare a Bisericii. Așa cum au indicat părinții sinodali, în pofida numeroaselor semne de criză a căsătoriei, „dorința de familie rămâne vie, în special printre tineri, și motivează Biserica” (1). Ca răspuns la această aspirație, „vestirea creștină care se referă la familie este într-adevăr o veste bună” (2).

2. Drumul sinodal a permis să se pună pe tapet situația familiilor în lumea actuală, să se lărgească privirea noastră și să se reînvioreze conștiința noastră cu privire la importanța căsătoriei și a familiei. În același timp, complexitatea tematicilor propuse ne-a arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinare, morale, spirituale și pastorale. Reflecția păstorilor și teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă și creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare. Dezbaterile care se găsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecție sau fundament la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecții teologice.

3. Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa. În afară de aceasta, în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții mai înculturate, atente la tradițiile și la provocările locale. De fapt, „culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat și aplicat” (3).

4. În orice caz, trebuie să spun că drumul sinodal a adus în sine o mare frumusețe și a oferit multă lumină. Mulțumesc pentru multele contribuții care m-au ajutat să analizez problemele familiilor din lume în toată mărimea lor. Ansamblul intervențiilor părinților, pe care le-am ascultat cu atenție constantă, mi s-a părut un poliedru prețios, constituit din multe preocupări legitime și din întrebări oneste și sincere. De aceea am considerat oportun să redactez o exortație apostolică postsinodală, care să adune contribuțiile celor două sinoade recente despre familie, unind alte considerații care pot orienta reflecția, dialogul și practica pastorală și în același timp să dea curaj, stimulent și ajutor familiilor în angajarea și în dificultățile lor.

5. Această exortație dobândește o semnificație specială în contextul acestui An Jubiliar al Milostivirii. În primul rând, pentru că o intenționez ca o propunere pentru familiile creștine, care să le stimuleze să stimeze darurile căsătoriei și familiei și să mențină o iubire puternică și plină de valori, precum generozitatea, angajarea, fidelitatea și răbdarea. În al doilea rând, pentru că își propune să-i încurajeze pe toți să fie semne de milostivire și de apropiere acolo unde viața familială nu se realizează perfect sau nu se desfășoară cu pace și bucurie.

Dacă vrei, poți să citești:

https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2017/06/27/amoris-laetitia-exortatia-apostolica-a-papei-francisc-19-03-2016/

O lume dezagregată

Judecata de apoi - Mânăstirea Voroneț (SV), România.

Aceste dezbinări se manifestă nu numai în relațiile dintre persoane și dintre grupuri, ci și la nivelul unor colectivități mai mari: unele națiuni împotriva altora, blocuri de state ce se înfruntă dornice de a domina cu orice preț. La rădăcina rupturilor nu sunt greu de depistat conflicte care, dacă nu sunt soluționate prin dialog, se ascut prin dispută și învrăjbire.

Cercetând elementele generatoare de dezbinare, observatorii atenți au descoperit că ele sunt dintre cele mai variate: de la inegalitatea crescândă între grupuri, clase sociale și regiuni, la antagonisme ideologice nestinse; de la interesele economice opuse, la combativitatea politică expresă; de la divergențele tribale, la discriminări pe motive social‑religioase. De altfel, unele realități pe care oricine le poate constata alcătuiesc chipul vrednic de plâns al dezbinării, ale cărei roade sunt și care îi manifestă atât de concret gravitatea încât ea apare de netăgăduit. Se pot aminti, printre atâtea alte dureroase fenomene sociale ale timpului nostru:

– nesocotirea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între acestea cel dintâi fiind dreptul la viață și la o calitate a vieții demnă de om; fapt cu atât mai scandalos cu cât el coexistă cu o retorică nemaiîntâlnită până acum tocmai referitoare la aceste drepturi;

– pericolele și presiunile împotriva libertății indivizilor și colectivităților, inclusiv libertatea de a avea, a profesa și a practica o credință proprie, această libertate fiind chiar mai lezată și mai periclitată decât altele;

– diversele forme de discriminare: rasială, culturală, religioasă etc.;

– violența și terorismul;

– folosirea torturii și formele nedrepte și ilegale de constrângere și represiune;

– acumularea armamentului convențional sau atomic, cursa înarmărilor implicând cheltuieli care ar putea servi la ușurarea mizeriei nemeritate a unor popoare slab dezvoltate din punct de vedere social și economic;

– nedreapta împărțire a resurselor lumii și a bunurilor civilizației, care își atinge culmea într‑un tip de organizare socială în care discrepanța dintre condițiile de viață ale celor bogați și ale celor săraci sporește continuu². Forța oarbă a acestor dezbinări face ca lumea în care trăim să fie o lume dezagregată³ până în temelii.

Pe de altă parte, întrucât Biserica, deși nu se identifică cu lumea și nu este din lume, este inserată în lume și se află în dialog cu lumea⁴, nu este de mirare că și în sânul ei se observă repercursiunile și semnele dezbinărilor de care suferă societatea umană. În afara sciziunilor dintre Comunitățile creștine, de care pătimește de secole, Biserica suferă astăzi, pe alocuri, și dezbinări în sunul ei, dezbinări pricinuite de diversitatea de opinii și de opțiuni în domeniul doctrinal și pastoral⁵. Chiar și aceste dezbinări pot părea uneori de nevindecat.

Cu toate că aceste sfâșieri impresionează de la prima vedere, totuși rădăcina lor se dezvăluie numai dacă privim în profunzime: ea rezidă într‑o rană existentă în străfundurile sufletului omenesc. Luminați de credință, noi o numim păcat: începând de la păcatul strămoșesc pe care fiecare îl poartă de la naștere ca pe o moștenire primită de la protopărinți și până la păcatul pe care îl săvârșește fiecare, folosindu‑și rău libertatea proprie.

Note:

² Cf. IOAN PAUL II, Discursul inaugural la cea de a 3‑a Conferință Generală a Episcopilor Latino‑Americani, III, 1‑7: 71 (1979), 198‑204.

³ Viziunea unei lumi „dezagregate” transpare din operele mai multor scriitori contemporani, creștini și necreștini, care sunt martorii condiției umane din această epocă a noastră atât de zbuciumată.

4 Cf. Conc. Ec. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, despre Biserica în lumea contemporană, 43‑44; Decretul Presbyterorum Ordinis asupra slujirii și vieții preoțești, 12; PAUL VI, Enciclica Ecclesiam suam: AAS 56 (1964) 609‑659.

⁵ Despre dezbinările din trupul Bisericii a scris cu cuvinte de foc, la începuturile acesteia, apostolul Paul, în vestitul început al Primei Epistole către Corinteni, 10‑16. Acelorași creștini li s‑a adresat, câțiva ani mai târziu, sfântul Clement Romanul pentru a condamna sfâșierile din sânul comunității: cf. Epistola către Corinteni, III‑VI; LVII: Patres Apostolici ed. FUNK, I, 103‑109; 171‑173. Știm că de la cei mai vechi Părinți, cămașa lui Cristos, necusută ci țesută întreagă, nesfâșiată de soldați, a devenit imaginea unității Bisericii: cf. SF. CIPRIAN, De Ecclesiae catholicae unitate, 7: CCL 3/1, 254 și urm.; SF. AUGUSTIN, In Iohannis Evangelium tractatus, 118, 4: CCL 36, 656 și urm.; SF. BEDA VENERABILUL, In Marci Evangelium expositio, IV, 15: CCL 120, 630; In Lucae Evangelium expositio VI, 23: CCL 120, 403; In S. Ioannis Evangelium expositio, 19: PL 92, 911 și urm.

(Ioan Paul al II-lea, Exortatie apostolica Reconciliatio et paenitentia [1984], 2).

Exortația apostolică „Evangelii gaudium” (2013) a papei Francisc – despre vestirea evangheliei în lumea actuală – PDF

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/evangelii-gaudium-2013-exortatia-apostolica-papa-francisc.pdf

 



Exortația apostolică

 

Evangelii gaudium

 

a Sfântului Părinte Francisc către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către credincioșii laici despre vestirea evangheliei în lumea actuală

 

1. Bucuria evangheliei umple inima și viața celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiți de el sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria. În această exortație doresc să mă adresez credincioșilor creștini, pentru a-i invita la o nouă etapă evanghelizatoare marcată de această bucurie și pentru a arăta căi pentru drumul Bisericii în următorii ani.

 

I. Bucuria care se reînnoiește și se comunică

 

2. Marele risc al lumii actuale, cu multipla și oprimanta sa ofertă de consum, este o tristețe individualistă care provine din inima comodă și avară, din căutarea înfrigurată de plăceri superficiale, din conștiința izolată. Atunci când viața interioară se închide în propriile interese nu mai există spațiu pentru alții, nu mai încap săracii, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se simte satisfacția iubirii sale, nu palpită entuziasmul de a face binele. Și cei care cred se află în acest pericol, sigur și permanent. Mulți cad în capcană și se transformă în persoane arțăgoase, nemulțumite, lipsite de viață. Aceasta nu este alegerea unei existențe demne și depline, aceasta nu este dorința lui Dumnezeu pentru noi, aceasta nu este viața în Duh care provine din inima lui Cristos înviat.

 

3. Îl invit pe fiecare creștin, în orice loc și situație s-ar afla, chiar astăzi, să reînnoiască întâlnirea sa personală cu Isus Cristos sau, cel puțin, să ia hotărârea de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există niciun motiv pentru care cineva să poată crede că această invitație nu i se adresează, pentru că „nimeni nu este exclus de la bucuria adusă de Domnul”[1]. Pe cel care riscă, Domnul nu-l dezamăgește, iar atunci când cineva face un pas mic spre Isus, descoperă că el deja aștepta sosirea sa cu brațele deschise. Acesta este momentul pentru a-i spune lui Isus Cristos: „Doamne, m-am lăsat înșelat, în mii de chipuri am fugit de iubirea ta, însă sunt aici încă o dată pentru a reînnoi alianța mea cu tine. Am nevoie de tine. Răscumpără-mă din nou, Doamne, acceptă-mă încă o dată în brațele tale răscumpărătoare”. Ne face foarte bine să ne întoarcem la el atunci când ne-am pierdut! Insist încă o dată: Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem milostivirea sa. Cel care ne-a invitat să iertăm „de șaptezeci de ori câte șapte” (Mt 18,22) ne dă exemplu: el iartă de șaptezeci de ori câte șapte. Ne ia din nou pe umerii săi, de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne răpească demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită și neclintită. El ne îngăduie să ridicăm fruntea și să o luăm de la capăt, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată și care poate întotdeauna să ne redea bucuria. Să nu fugim de învierea lui Isus, să nu ne considerăm niciodată învinși, orice s-ar întâmpla. Nimic nu poate mai mult decât viața sa care ne îndeamnă să înaintăm!

(…)
 

Prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri...

Să ieșim în lume,
să ieșim ca să oferim tuturor viața lui Isus Cristos.
Repet aici pentru toată Biserica ceea ce am spus de multe ori
preoților și laicilor din Buenos Aires:

prefer o Biserică lovită, rănită și murdară

pentru că a ieșit pe drumuri,

decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși
și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe.

Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenției
și care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii și proceduri.

Dacă ceva trebuie să ne neliniștească în mod sfânt
și să preocupe conștiința noastră
este că atâția frați ai noștri trăiesc fără forța,
lumina și mângâierea prieteniei cu Isus Cristos,
fără o comunitate de credință care să-i primească,
fără un orizont de sens și de viață.
Mai mult decât frica de a greși sper să ne miște
frica de a ne închide în structurile care ne oferă o protecție falsă,
în normele care ne transformă în judecători implacabili,
în obișnuințele în care ne simțim liniștiți,
în timp ce afară e o mulțime înfometată,
iar Isus ne repetă fără încetare:
„Dați-le voi să mănânce” (Mc 6,37).

 

(Papa Francisc, Evangelii gaudium [2013] – exortația apostolică [EG nr. 46]).

„Amoris laetitia” [sinteză] – exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc (08.04.2016)

 

https://drive.google.com/file/d/0B-ixvbrTZGlWbHFoNVIxSEEzMWM/view

„Amoris laetitia” – exortaţia apostolică (în italiană):

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-italiano-testo.pdf

 

„Amoris laetitia” – Struttura e significato dell’Esortazione apostolica post-sinodale di Papa Francesco – di Antonio Spadaro S.I.

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-di-a-spadaro.pdf

 

Amoris laetitia („Bucuria iubirii”)

Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc

 

(sinteză)

 



 Exhortația apostolică post-sinodală a papei Francisc „Amoris laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentată vineri, 8 aprilie 2016, la Sala de Presă a Sfântului Scaun. La conferința de presă, care a început de câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn, O.P., și soții Francesco și Giuseppina Miano, profesor de filozofie morală, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortației apostolice ”Amoris laetitia” este disponibil în traducere oficială în italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă și portugheză. Conferința de presă poate fi urmărită în transmisiune directă pe pagina noastră de Internet ro.radiovaticana.va, făcând click pe bannerul Transmisiune video.

Vă prezentăm mai jos sinteza exortației apostolice post-sinodale pusă la dispoziție de Sala de Presă a Sfântului Scaun, urmând traducerea îngrijită de Secretariatul general al Conferinței Episcopilor din România. 

 

Sinteză 

a exortației apostolice post-sinodale „Amoris laetitia” despre iubire în familie

 

 „Amoris laetitia” (AL – „Bucuria iubirii”), exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător la 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, adună rezultatele a două Sinoade despre familie convocate de papa Francisc în 2014 şi în 2015, ale căror Rapoarte conclusive sunt citate pe larg, împreună cu documente şi învăţături ale Predecesorilor săi şi cu numeroasele cateheze despre familie ale aceluiaşi papă Francisc. Totuşi, aşa cum s-a întâmplat deja pentru alte documente magisteriale, papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor Conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi de citate din personalităţi semnificative ca Martin Luther King sau Erich Fromm. Deosebit un citat din filmul „Prânzul lui Babette”, pe care papa îl aminteşte pentru a explica termenul de gratuitate.

Premisă

Exortaţia apostolică uimeşte prin mărime şi articulare. Ea este subîmpărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe. Dar se deschide cu şapte paragrafe introductive care scot în evidenţă deplină conştiinţa complexităţii temei şi aprofundarea pe care o cere. Se afirmă că intervenţiile Părinţilor la Sinod au compus un „poliedru preţios” (AL 4) care trebuie apărat. În acest sens papa scrie că „nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului”. Aşadar pentru unele chestiuni „în fiecare ţară sau regiune se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările locale. De fapt, «culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi aplicat»” (AL 3). Aceste principiu de înculturare este într-adevăr important chiar şi în modul de a pune şi de a înţelege problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu poate să fie „globalizat”.

Dar mai ales papa afirmă imediat şi cu claritate că trebuie ieşit din opoziţia sterilă dintre neliniştea de schimbare şi aplicarea pură şi simplă a normelor abstracte. Scrie el: „Dezbaterile care se află în mijloacele de comunicare sau în publicaţii şi chiar între slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecţie sau fundament, la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice” (AL 2).