„Amoris laetitia” – exortaţia apostolică (în italiană):
„Amoris laetitia” – Struttura e significato dell’Esortazione
apostolica post-sinodale di Papa Francesco – di Antonio Spadaro S.I.
https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-di-a-spadaro.pdf
Amoris laetitia („Bucuria iubirii”)
Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc
(sinteză)
Exhortația apostolică post-sinodală a papei Francisc „Amoris
laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentată vineri, 8 aprilie 2016,
la Sala de Presă a Sfântului Scaun. La conferința de presă, care a început de
câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor,
cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph
Schönborn, O.P., și soții Francesco și Giuseppina Miano, profesor de filozofie
morală, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortației apostolice ”Amoris
laetitia” este disponibil în traducere oficială în italiană, franceză, engleză,
germană, spaniolă și portugheză. Conferința de presă poate fi urmărită în
transmisiune directă pe pagina noastră de Internet ro.radiovaticana.va, făcând
click pe bannerul Transmisiune video.
Vă prezentăm mai jos sinteza exortației apostolice
post-sinodale pusă la dispoziție de Sala de Presă a Sfântului Scaun, urmând
traducerea îngrijită de Secretariatul general al Conferinței Episcopilor din
România.
Sinteză
a exortației apostolice
post-sinodale „Amoris laetitia” despre iubire în familie
„Amoris laetitia” (AL – „Bucuria
iubirii”), exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”,
datată nu întâmplător la 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, adună
rezultatele a două Sinoade despre familie convocate de papa Francisc în 2014 şi
în 2015, ale căror Rapoarte conclusive sunt citate pe larg, împreună cu
documente şi învăţături ale Predecesorilor săi şi cu numeroasele cateheze
despre familie ale aceluiaşi papă Francisc. Totuşi, aşa cum s-a întâmplat deja
pentru alte documente magisteriale, papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor
Conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi de citate din
personalităţi semnificative ca Martin Luther King sau Erich Fromm. Deosebit un
citat din filmul „Prânzul lui Babette”, pe care papa îl aminteşte pentru a
explica termenul de gratuitate.
Premisă
Exortaţia apostolică uimeşte prin
mărime şi articulare. Ea este subîmpărţită în nouă capitole şi peste 300 de
paragrafe. Dar se deschide cu şapte paragrafe introductive care scot în
evidenţă deplină conştiinţa complexităţii temei şi aprofundarea pe care o cere.
Se afirmă că intervenţiile Părinţilor la Sinod au compus un „poliedru preţios”
(AL 4) care trebuie apărat. În acest sens papa scrie că „nu toate
discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii
ale magisteriului”. Aşadar pentru unele chestiuni „în fiecare ţară sau regiune
se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările
locale. De fapt, «culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu
general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi
aplicat»” (AL 3). Aceste principiu de înculturare este într-adevăr
important chiar şi în modul de a pune şi de a înţelege problemele care, dincolo
de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu poate să
fie „globalizat”.
Dar mai ales papa afirmă imediat
şi cu claritate că trebuie ieşit din opoziţia sterilă dintre neliniştea de
schimbare şi aplicarea pură şi simplă a normelor abstracte. Scrie el:
„Dezbaterile care se află în mijloacele de comunicare sau în publicaţii şi
chiar între slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă neînfrânată de a schimba
totul fără suficientă reflecţie sau fundament, la atitudinea care pretinde să
rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din
unele reflecţii teologice” (AL 2).
Capitolul întâi: „În lumina
Cuvântului”
Fiind puse aceste premise, papa
articulează reflecţia sa pornind de la Sfintele Scripturi cu primul capitol,
care se dezvoltă ca o meditaţie asupra Psalmului 128, caracteristic liturgiei
nupţiale ebraice precum şi celei creştine. Biblia „este populată de familii, de
generaţii, de istorii de iubire şi de crize familiale” (AL 8) şi pornind
de la această realitate se poate medita cum familia nu este un ideal abstract,
ci o „misiune «artizanală»” (AL 16) care se exprimă cu duioşie (AL
28) dar care s-a confruntat şi cu păcatul încă de la început, când relaţia de
iubire s-a transformat în dominare (cf. AL 19). Aşadar Cuvântul lui
Dumnezeu „nu se arată ca o secvenţă de teze abstracte, ci ca o însoţitoare de
călătorie şi pentru familiile care sunt în criză sau trec prin vreo durere şi
le indică lor ţinta drumului” (AL 22).
Capitolul al doilea:
„Realitatea şi provocările familiilor”
Pornind de la terenul biblic în capitolul
al doilea papa analizează situaţia actuală a familiilor ţinând „picioarele
pe pământ” (AL 6), luând pe larg din Rapoartele conclusive ale celor
două Sinoade şi tratând numeroase provocări, de la fenomenul migrator la
negarea ideologică a diferenţei de sex („ideologia gender”); de la cultura
provizoriului la mentalitatea antinatalistă şi la impactul biotehnologiilor în
domeniul procreaţiei; de la lipsa de casă şi de loc de muncă la pornografie şi
la abuzul de minori; de la atenţia faţă de persoanele cu handicap la
respectarea bătrânilor; de la deconstrucţia juridică a familiei la violenţa
faţă de femei. Papa insistă asupra concreteţii, care este un cifru fundamental
al exortaţiei. Şi concreteţea şi realismul sunt cele care pun o diferenţă
substanţială între „teorii” de interpretare a realităţii şi „ideologii”.
Citând Familiaris consortio,
Francisc afirmă că „este sănătos a da atenţie realităţii concrete, pentru că
«cererile şi apelurile Duhului răsună şi în înseşi evenimentele istoriei», prin
care «Biserica poate fi condusă la o înţelegere mai profundă a misterului
inepuizabil al căsătoriei şi al familiei»” (AL 31). Aşadar, fără a
asculta realitatea nu este posibil să se înţeleagă nici exigenţele prezentului
nici apelurile Duhului. Papa notează că individualismul exasperat face dificil
astăzi faptul de a se dărui unei alte persoane în manieră generoasă (cf. AL
33). Iată o fotografie interesantă a situaţiei: „Se teme de singurătate, se
doreşte un spaţiu de protecţie şi de fidelitate, dar în acelaşi timp creşte
teama de a fi capturaţi de o relaţie care poate să amâne satisfacerea
aspiraţiilor personale” (AL 34).
Umilinţa realismului ajută să nu
se prezinte „un ideal teologic al căsătoriei prea abstract, aproape artificial
construit, departe de situaţia concretă şi de posibilităţile efective ale
familiilor aşa cum sunt” (AL 36). Idealismul îndepărtează de la
considerarea căsătoriei ceea ce este ea, adică un „drum dinamic de creştere şi
realizare”. Pentru aceasta nu trebuie nici să se creadă că familiile se susţin
„numai insistând pe chestiuni doctrinale, bioetice şi morale, fără a motiva
deschiderea la har” (AL 37). Invitând la o anumită „autocritică” a unei
prezentări neadecvate a realităţii matrimoniale şi familiale, Papa insistă că
este necesar să se dea spaţiu formării conştiinţei credincioşilor: „Suntem
chemaţi să formăm conştiinţele, nu să pretindem înlocuirea lor” (AL 37).
Isus propunea un ideal exigent dar „nu pierdea niciodată apropierea
compătimitoare de persoanele fragile precum samariteana sau femeia adulteră” (AL
38).
Capitolul al treilea:
„Privirea îndreptată spre Isus: vocaţia familiei”
Capitolul al treilea este
dedicat câtorva elemente esenţiale ale învăţăturii Bisericii cu privire la
căsătorie şi familie. Prezenţa acestui capitol este importantă pentru că
ilustrează în manieră sintetică în 30 de paragrafe vocaţia la familiei conform
Evangheliei aşa cum a fost receptată de Biserică în timp, mai ales despre tema
indisolubilităţii, a sacramentalităţii căsătoriei, a transmiterii vieţii şi a
educaţiei copiilor. Sunt citate pe larg Gaudium et spes a Conciliului al
II-lea din Vatican, Humanae vitae a lui Paul al VI-lea, Familiaris
consortio a lui Ioan Paul al II-lea.
Privirea este amplă şi include şi
„situaţiile imperfecte”. De fapt citim: „«Discernământul prezenţei de semina
Verbi în celelalte culturi (cf. Ad gentes, 11) poate să fie aplicat
şi realităţii matrimoniale şi familiale. În afară de adevărata căsătorie
naturală există elemente pozitive prezente în formele matrimoniale din alte
tradiţii religioase», deşi nu lipsesc nici umbrele” (AL 77). Reflecţia
include şi „familiile rănite” în faţa cărora papa afirmă – citând Relatio
finalis al Sinodului din 2015 – „trebuie mereu amintit un principiu
general: «Să ştie păstorii că, din iubire faţă de adevăr, sunt obligaţi să
discearnă bine situaţiile» (Familiaris consortio, 84). Gradul de
responsabilitate nu este egal în toate cazurile şi pot să existe factori care
limitează capacitatea de decizie. De aceea, în timp ce trebuie exprimată cu
claritate doctrina, trebuie evitate judecăţi care nu ţin cont de complexitatea
diferitelor situaţii şi este necesar să fie atenţi la modul în care persoanele
trăiesc şi suferă din cauza condiţiei lor” (AL 79).
Capitolul al patrulea:
„Iubirea în căsătorie”
Capitolul al patrulea
tratează despre iubirea în căsătorie şi o ilustrează pornind de la „imnul adus
iubirii” al sfântului Paul în 1Cor 13,4-7. Capitolul este o adevărată
exegeză atentă, punctuală, inspirată şi poetică a textului paulin. Am putea
spune că este vorba despre o colecţie de fragmente dintr-un discurs iubitor
care este atent să descrie iubirea umană în termeni absolut concreţi. Rămânem
uimiţi de capacitatea de introspecţie psihologică ce marchează această exegeză.
Aprofundarea psihologică intră în lumea emoţiilor soţilor – pozitive şi
negative – şi în dimensiunea erotică a iubirii. Este vorba despre o contribuţie
extrem de bogată şi preţioasă pentru viaţa creştină a soţilor, care nu avea
până acum comparaţie în documente papale precedente.
În modul său acest capitol
constituie un mic tratat în cadrul tratării mai ample, pe deplin conştient de
cotidianitatea iubirii care este duşmană a oricărui idealism: „nu trebuie
aruncată peste două persoane limitate – scrie pontiful – povara teribilă de a
trebui să reproducă în manieră perfectă unirea care există între Cristos şi
Biserica sa, deoarece căsătoria ca semn implică «un proces dinamic, care
înaintează treptat cu integrarea progresivă a darurilor lui Dumnezeu»” (AL
122). Dar pe de altă parte papa insistă în manieră puternică şi hotărâtă asupra
faptului că „în însăşi natura iubirii conjugale există deschiderea spre
definitiv” (AL 123), chiar în interiorul acelei „combinări de bucurii şi
de trude, de tensiuni şi de odihnă, de suferinţe şi de eliberări, de
satisfacţii şi de căutări, de deranjuri şi de plăceri” (AL 126) care
este întocmai căsătoria.
Capitolul se încheie cu o
reflecţie foarte importantă despre „transformarea iubirii” pentru că
„prelungirea vieţii face în aşa fel încât să aibă loc ceva ce nu era obişnuit
în alte timpuri: relaţia intimă şi apartenenţa reciprocă trebuie să se păstreze
timp de patru, cinci sau şase decenii, şi asta comportă necesitatea de a se
alege din nou unul pe altul de mai multe ori” (AL 163). Aspectul fizic
se schimbă şi atracţia iubitoare nu dispare ci se schimbă: dorinţa sexuală cu
timpul se poate transforma în dorinţă de intimitate şi „complicitate”. „Nu
putem să ne promitem să avem aceleaşi sentimente toată viaţa. Dar putem cu
siguranţă să avem un proiect comun stabil, să ne angajăm să ne iubim şi să
trăim uniţi până când moartea ne va despărţi şi să trăim mereu o intimitate
bogată” (AL 163).
Capitolul al cincilea:
„Iubirea care devine rodnică”
Capitolul al cincilea este
în întregime concentrat asupra rodniciei şi aspectului de generare a iubirii.
Se vorbeşte în manieră profundă din punct de vedere spiritual şi psihologic
despre primirea unei vieţi noi, despre aşteptarea propriei sarcinii, despre
iubirea de mamă şi de tată. Dar şi despre rodnicia lărgită, despre adopţie,
despre primirea contribuţiei familiilor de a promova o „cultură a întâlnirii”,
despre viaţa în familie în sens larg, cu prezenţa de unchi, verişori, rude ale
rudelor, prieteni. Amoris laetitia nu ia în considerare familia
„mononucleară”, pentru că este foarte conştientă de familie ca reţea de relaţii
ample. Însăşi mistica sacramentului căsătoriei are un profund caracter social
(cf. AL 186). Şi în cadrul acestei dimensiuni sociale papa subliniază
îndeosebi fie rolul specific al raportului dintre tineri şi bătrâni, fie relaţia
dintre fraţi şi surori ca stagiu de creştere în relaţia cu ceilalţi.
Capitolul al şaselea:
„Câteva perspective pastorale”
În capitolul al şaselea papa
tratează câteva căi pastorale care orientează la construirea de familii solide
şi rodnice după planul lui Dumnezeu. În această parte Exortaţia face recurs
larg la Rapoartele conclusive ale celor două Sinoade şi la catehezele papei
Francisc şi ale lui Ioan Paul al II-lea. Se reafirmă că familiile sunt subiect
şi nu numai obiect de evanghelizare. Papa afirmă „că slujitorilor hirotoniţi le
lipseşte adesea o formare adecvată pentru a trata problemele actuale complexe
ale familiilor” (AL 202). Dacă pe de o parte trebuie îmbunătăţită
formarea psiho-afectivă a seminariştilor şi implicată mai mult familia în
formarea la slujire (cf. AL 203), pe de altă parte „poate fi utilă […]
şi experienţa tradiţiei orientale lungi a preoţilor căsătoriţi” (AL
202).
Apoi papa tratează tema
conducerii logodnicilor pe drumul de pregătire la căsătorie, a însoţirii
soţilor în primii ani ai vieţii matrimoniale (inclusiv tema paternităţii
responsabile), dar şi în unele situaţii complexe şi îndeosebi în crize, ştiind
că „fiecare criză ascunde o veste bună care trebuie ştiut să se asculte
ascuţind auzul inimii” (AL 232). Se analizează câteva cauze de crize,
între care o maturizare afectivă întârziată (AL 239).
În afară de asta se vorbeşte şi
despre însoţirea persoanelor abandonate, despărţite sau divorţate şi se
subliniază importanţa recentei reforme a procedurilor pentru recunoaşterea
cazurilor de nulitate matrimonială. Se scoate în evidenţă suferinţa copiilor în
situaţiile conflictuale şi se conclude: „Divorţul este un rău şi este foarte
îngrijorătoare creşterea numărului de divorţuri. Pentru aceasta, fără îndoială,
misiunea noastră pastorală cea mai importantă cu privire la familii este să
întărim iubirea şi să ajutăm la vindecarea rănilor, în aşa fel încât să putem
preveni extinderea aceste drame în epoca noastră” (AL 246). Se ating
apoi situaţiile căsătoriilor mixte şi ale celor cu disparitate de cult şi
situaţia familiilor care au în cadrul lor persoane cu tendinţă homosexuală,
reafirmând respectul faţă de ele şi refuzarea oricărei discriminări nedrepte şi
a oricărei forme de agresiune sau violenţă. Este preţioasă din punct de vedere
pastoral partea finală a capitolului: „Când moartea îşi plantează boldul său”,
despre tema pierderii persoanelor dragi şi a văduviei.
Capitolul al şaptelea: „A
întări educaţia copiilor”
Capitolul al şaptelea este
în întregime dedicat educaţiei copiilor: formarea lor etică, valoarea
sancţiunii ca stimulent, realismul răbdător, educaţia sexuală, transmiterea
credinţei şi mai în general viaţa familială ca un context educativ. Este
interesantă înţelepciunea practică ce transpare la fiecare paragraf şi mai ales
atenţia faţă de gradualitate şi faţă de paşii mici „care pot fi înţeleşi,
acceptaţi şi apreciaţi” (AL 271).
Există un paragraf deosebit de
semnificativ şi fundamental din punct de vedere pedagogic în care Francisc
afirmă clar că „obsesia nu este educativă şi nu se poate avea un control al
tuturor situaţiilor în care un copil ar putea să treacă […]. Dacă un părinte
este obsedat să ştie unde se află copilul său şi să controleze toate mişcările
sale, va încerca numai să domine spaţiul său. În acest mod nu-l va educa, nu-l
va întări, nu-l va pregăti să înfrunte provocările. Ceea ce interesează în mod
deosebit este de a genera în copil, cu multă iubire, procese de maturizare a
libertăţii sale, de pregătire, de creştere integrală, de cultivare a autonomiei
autentice” (AL 261).
Însemnată este secţiunea dedicată
educaţiei sexuale, intitulată foarte expresiv: „Da educaţiei sexuale”. Se susţine
necesitatea ei şi se pune întrebarea „dacă instituţiile noastre educative au
asumat această provocare […] într-o epocă în care se tinde să se banalizeze şi
să se sărăcească sexualitatea”. Ea trebuie realizată „în cadrul unei educaţii
la iubire, la dăruire reciprocă” (AL 280). Se atenţionează cu privire la
expresia „sex sigur”, pentru că transmite „o atitudine negativă faţă de
finalitatea procreativă naturală a sexualităţii, ca şi cum un eventual copil ar
fi un duşman de care trebuie să se protejeze. Astfel se promovează
agresivitatea narcisistă în locul primirii” (AL 283).
Capitolul al optulea: „A
însoţi, a discerne şi a integra fragilitatea”
Capitolul al optulea
constituie o invitaţie la milostivire şi la discernământ pastoral în faţa
situaţiilor care nu răspund pe deplin la ceea ce Domnul propune. Papa aici
foloseşte trei verbe foarte importante: „a însoţi, a discerne şi a integra”
care sunt fundamentale în înfruntarea situaţiilor de fragilitate, complexe sau
iregulare. Apoi papa prezintă gradualitatea necesară în pastoraţie, importanţa
discernământului, normele şi circumstanţele atenuante în discernământul
pastoral şi în sfârşit ceea ce el defineşte „logica milostivirii pastorale”.
Capitolul al optulea este foarte
delicat. Pentru a-l citi trebuie amintit că „adesea munca Bisericii se aseamănă
cu aceea a unui spital de campanie” (AL 291). Aici pontiful asumă ceea
ce a fost rod al reflecţiei Sinodului despre tematici controversate. Se
reafirmă ce anume este căsătoria creştină şi se adaugă că „alte forme de unire
contrazic radical acest ideal, în timp ce unele îl realizează măcar în mod
parţial şi analog”. Aşadar Biserica „nu încetează să valorizeze «elementele
constructive în acele situaţii care nu corespund încă sau nu mai corespund»
învăţăturii sale despre căsătorie” (AL 292).
Cât priveşte „discernământul” cu
privire la situaţiile „iregulare” papa observă: „trebuie evitate judecăţi care
nu ţin cont de complexitatea diferitelor situaţii şi este necesar să fie atenţi
la modul în care persoanele trăiesc şi suferă din cauza condiţiei lor” (AL
296). Şi continuă: „Este vorba de a-i integra pe toţi, trebuie ajutat fiecare
să găsească propriul mod de a participa la comunitatea eclezială, pentru ca să
se simtă obiect al unei milostiviri «nemeritate, necondiţionate şi gratuite»” (AL
297). Iarăşi: „Divorţaţii care trăiesc o nouă unire, de exemplu, pot să se afle
în situaţii foarte diferite, care nu trebuie să fie catalogate sau închise în
afirmaţii prea rigide fără a lăsa spaţiu unui discernământ personal şi pastoral
adecvat” (AL 298).
În această linie, primind
observaţiilor multor Părinţi sinodali, papa afirmă că „botezaţii care sunt
divorţaţi şi recăsătoriţi civil trebuie să fie mai integraţi în comunităţile
creştine în diferitele moduri posibile, evitând orice formă de scandal”.
„Participarea lor poate să se exprime în diferite servicii ecleziale […] Ei nu
trebuie să se simtă excomunicaţi, ci pot să trăiască şi să se dezvolte ca
mădulare vii ale Bisericii […]. Această integrare este necesar şi pentru
îngrijirea şi educaţia creştină a copiilor lor” (AL 299).
Mai în general papa face o
afirmaţie extrem de importantă pentru a înţelege orientarea şi sensul exortaţiei:
„Dacă se ţine cont de varietatea nenumărată de situaţii concrete […] este de
înţeles că nu ar trebui să se aştepte de la Sinod sau de la această Exortaţie o
nouă normativă generală de tip canonic, aplicabilă la toate cazurile. Este
posibilă numai o nouă încurajare la un discernământ personal şi pastoral
responsabil al cazurilor particulare, care ar trebuie să recunoască faptul că,
deoarece «gradul de responsabilitate nu este egal în toate cazurile»,
consecinţele sau efectele unei norme nu trebuie în mod necesar să fie mereu
aceleaşi” (AL 300). Papa dezvoltă în mod aprofundat exigenţe şi
caracteristici ale drumului de însoţire şi discernământ în dialog aprofundat
între credincioşi şi păstori. În acest scop aminteşte reflecţia Bisericii
„despre condiţionări şi circumstanţe atenuante” în ceea ce priveşte
imputabilitatea şi responsabilitatea acţiunilor şi, sprijinindu-se pe sfântul
Toma de Aquino, se opreşte asupra raportului dintre „norme şi discernământ”
afirmând: „Este adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie
să fie niciodată neascultat nici neglijat, dar în formularea lor nu pot cuprinde
absolut toate situaţiile particulare. În acelaşi timp trebuie spus că, tocmai
pentru acest motiv, ceea ce face parte dintr-un discernământ practic în faţa
unei situaţii particulare nu poate să fie ridicat la nivelul unei norme” (AL
304).
În ultima secţiune a capitolului:
„Logica milostivirii pastorale”, papa Francisc, pentru a evita echivocuri,
reafirmă cu putere: „A înţelege situaţiile excepţionale nu implică niciodată a
ascunde lumina idealului cel mai deplin nici a propune mai puţin de cât Isus
oferă fiinţei umane. Astăzi, mai important decât o pastoraţie a falimentelor
este efortul pastoral pentru a consolida căsătoriile şi astfel a preveni
rupturile” (AL 307). Însă sensul în ansamblu al capitolului şi al
spiritului pe care papa Francisc vrea să-l imprime pastoraţiei Bisericii este
bine rezumat în cuvintele finale: „Îi invit pe credincioşii care trăiesc
situaţii complexe să se apropie cu încredere de un colocviu cu păstorii lor sau
cu laici care trăiesc dedicaţi Domnului. Nu întotdeauna vor găsi în ei o
confirmare a propriilor idei şi a propriilor dorinţe, dar cu siguranţă vor
primi o lumină care le va permite să înţeleagă mai bine ceea ce se întâmplă şi
vor putea descoperi un drum de maturizare personală. Şi îi invit pe păstori să
asculte cu afect şi seninătate, cu dorinţa sinceră de a intra în inima dramei
persoanelor şi de a înţelege punctul lor de vedere, pentru a le ajuta să
trăiască mai bine şi să recunoască locul lor în Biserică” (AL 312). Cu
privire la „logica milostivirii pastorale” papa Francisc afirmă cu putere:
„Uneori ne costă mult să dăm spaţiu în pastoraţie iubirii necondiţionate a lui
Dumnezeu. Punem atâtea condiţii milostivirii pe care o golim de sens concret şi
de semnificaţie reală şi acesta este cel mai rău mod de a îneca Evanghelia” (AL
311).
Capitolul al nouălea:
„Spiritualitate conjugală şi familială”
Capitolul al nouălea este
dedicat spiritualităţii conjugale şi familiale, „formată din mii de gesturi
reale şi concrete” (AL 315). Cu claritate se spune că „aceia care au
dorinţe spirituale profunde nu trebuie să simtă că familia îi îndepărtează de
la creşterea în viaţa Duhului, ci că este un parcurs pe care Domnul îl
foloseşte pentru a-i duce pe culmile unirii mistice” (AL 316). Totul,
„momentele de bucurie, odihna sau sărbătoarea, şi chiar sexualitatea, se
experimentează ca o participare la viaţa deplină a învierii sale” (AL
317). Apoi se vorbeşte despre rugăciune în lumina Paştelui, despre
spiritualitatea iubirii exclusive şi libere în provocarea şi în dorinţa de a
îmbătrâni şi de a se consuma împreună, reflectând fidelitatea lui Dumnezeu (cf.
AL 319). Şi în sfârşit spiritualitatea „îngrijirii, a mângâierii şi a
stimulării”. „Toată viaţa familiei este o «păşune» milostivă. Fiecare, cu
grijă, pictează şi scrie în viaţa celuilalt” (AL 322), scrie papa. Este
profundă „experienţă spirituală a contempla fiecare persoană dragă cu ochii lui
Dumnezeu şi a-l recunoaşte pe Cristos în ea” (AL 323).
În paragraful conclusiv papa
afirmă: „Nicio familie nu este o realitate perfectă şi confecţionată o dată
pentru totdeauna, ci cere o dezvoltare treptată a propriei capacităţi de a iubi
[…]. Toţi suntem chemaţi să ţinem vie tinderea spre ceva care este dincolo de
noi înşine şi de limitele noastre şi fiecare familie trebuie să trăiască în
acest stimulent constant. Să mergem, familii, să continuăm să mergem! […]. Să
nu pierdem speranţa din cauza limitelor noastre, dar nici să nu renunţăm să
căutăm plinătatea de iubire şi de comuniune care ne-a fost promisă” (AL
325).
Exortaţia apostolică se încheie
cu o rugăciune către Sfânta Familie (AL 325).
***
Cum este posibil să se înţeleagă
deja dintr-o examinare rapidă a conţinuturilor sale, Exortaţia apostolică Amoris
laetitia vrea să reafirme cu putere nu „idealul” familiei, ci realitatea sa
bogată şi complexă. Există în paginile sale o privire deschisă, profund
pozitivă, care se hrăneşte nu din abstracţii sau proiecţii ideale, ci dintr-o
atenţie pastorală faţă de realitate. Documentul este o lectură densă de idei
spirituale şi de înţelepciune practică utilă fiecărei perechi umane sau
persoanelor care doresc să construiască o familie. Se vede mai ales că a fost
rod al experienţei concrete cu persoane care ştiu din experienţă ce este
familia şi trăirea împreună timp de mulţi ani. De fapt Exortaţia vorbeşte
limbajul experienţei.
(traducere de pr.
Mihai Pătrașcu).
Rugăciune
către Sfânta Familie
Isuse,
Marie şi Iosife,
în voi contemplăm
splendoarea adevăratei iubiri,
ne încredinţăm vouă cu încredere.
în voi contemplăm
splendoarea adevăratei iubiri,
ne încredinţăm vouă cu încredere.
Sfântă
Familie de la Nazaret,
fă ca şi familiile noastre să fie
locuri de comuniune şi cenacole de rugăciune,
autentice şcoli ale Evangheliei
şi mici Biserici domestice.
fă ca şi familiile noastre să fie
locuri de comuniune şi cenacole de rugăciune,
autentice şcoli ale Evangheliei
şi mici Biserici domestice.
Sfântă
Familie de la Nazaret,
fă să nu mai fie în familii
episoade de violenţă, închistare şi diviziune;
cine a fost rănit ori scandalizat
să fie imediat mângâiat şi vindecat.
fă să nu mai fie în familii
episoade de violenţă, închistare şi diviziune;
cine a fost rănit ori scandalizat
să fie imediat mângâiat şi vindecat.
Sfântă
Familie de la Nazaret,
fă ca toţi să devenim conştienţi
de caracterul sacru şi inviolabil al familiei,
de frumuseţea ei în planul lui Dumnezeu.
fă ca toţi să devenim conştienţi
de caracterul sacru şi inviolabil al familiei,
de frumuseţea ei în planul lui Dumnezeu.
Isuse,
Marie şi Iosife,
ascultaţi şi primiţi rugăciunea noastră.
Amin.
ascultaţi şi primiţi rugăciunea noastră.
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu