† Duminica a 2-a din Post (B): Asculți-l, pe Fiul meu cel iubit! (omilie)

Transfigurarea lui Isus - de Carl Bloch

Evanghelia – Marcu 9,2-10: După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: “Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor s-a auzit un glas: “Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morţi.

Omilie

 

 

A doua duminică din Postul Mare este în mod tradiţional duminică schimbării la faţă a lui Isus sau polul opus al primei duminici dedicate ispitirii lui Isus. Anul acesta citim relatarea după Evanghelia lui Marcu, şi cum am comentat până acum de multe ori misterul inepuizabil al schimbarea la faţă a Domnului, să ne se permită acum libertatea să spunem ceva despre unele intervenţii critice cu privire la limba şi stilul papa Francisc.

 

Dar să începem cu contextul evenimentului: un eveniment istoric, nu un mit! În centrul evangheliei Isus pentru prima dată anunță comunității sale patima, moartea şi învierea – acum aproape – provocând neînţelegere lui Petru (cf. Mc 8,31-33), şi  spune mulţimii care îl urma că trebuie să treacă prin cruce (cf. Mc 8,31-37). Ucenicul lui Isus nu poate aştepta să fie scutit de cruce, el nu poate s-o respingă ca pe un scandal şi o ruşine, pentru că, dacă se rușinează de Isus răstignit, și Fiul Omului se va ruşina de el la venirea sa glorioasă (cf. Mc 8,38). Venirea glorioasă ce va încheia istoria – anunțată de însuși Isus – dar pe care unii o vor vedea cu anticipație (cf. Mc 9,1).

 

„După șase zile” – adică în ziua a șaptea – „Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan”, pe cei mai apropiați și mai intimi dintre ucenicii săi (martori ai învierea fiicei lui Iair [cf. Mc 5,37], martori ai lui Cristos în agonie în Grădina Getsemani [cf. Mc 14,33]), „i-a dus deoparte pe un munte înalt pe ei”. Şi iată marele mister: Matei scrie că "faţa lui strălucea ca soarele” (Mt 17,2), Luca că „înfățișarea feței lui s-a schimbat” (Lc 9,29). Marcu, în schimb, este foarte discret, ne spune că Isus „s-a schimbat înfățișerea (metemorphóte) înaintea lor”, printr-o acţiune divină (exprimată la pasiv), şi astfel „hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi”.

 

Ce s-a întâmplat este de nedescris, cine poate să descrie în mod corespunzător aceasta? În acest loc – astfel încât cititorul să înţeleagă caracterul extraordinar al evenimentului – Marcu se folosește de o imagine eficientă, exprimată în mod simplu, într-o limba locală, folosind un stil care chiar ne poate surprinde. Evanghelistul cel mai vechi vorbește o greacă simplă, nu stăpânește limba în modul de a o face elegantă, ca la Luca, şi prin urmare, se servește de o comparaţie, cu greu citată, cu o muncă de înalbitor. Desigur, ce trei evanghelişti sinoptici, în ciuda diferenţelor de stil, nu au ştiut cum să povestească despre schimbarea la faţă a lui Isus într-o profunda teologie a Sfinților Părinţii din Biserica Grecă, atunci când citesc acest alb lucios ca „energie increată” prezentă în trupul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea mesajul lui Marcu are aceeaşi calitate teologică cu cele două, şi teofania prezentată de el nu rezultă mai săracă sau lipsă de ceva.

 

Acest lucru este evidențiat, gândindu-mă la modul de a se exprima a papei Francisc, criticat şi adesea dispreţuit pentru că uneori se exprimă într-o limba locală, în modul de a înţelege pe oricine, folosind un limbaj simplu, departe de termenii unei lecții teologice. Atenție, deci: „cine are urechi pentru a auzi, să asculte!” (Mc 4,9), aşa cum Isus a repetat de mai multe ori...

 

 

Albul este lumina, culoarea lumii cereşti (cf. Dan 7,9), cerul deschis şi nimic de pe pământ nu i se apropie. Chiar îngerii învierii (cf. Mc 16,5 şi par.; In 20,12) şi cei ai înălţării la cer, conform iconografiei traditionale, sunt îmbrăcaţi în alb. Luminozitatea este extraordinară! Isus apare transfigurat şi din trupul lui emană o lumină, după cum radia fața lui Mose (cf. Ex 34,29-35), după cum radia fața Fiul Omului în viziunile apocaliptice ale lui Ioan (cf. Ap 1,12-16). Lângă „le-a apărut Ilie împreună cu Mose şi vorbeau cu Isus”: Profeţia şi Legea, din care Isus este interpret şi împlinitor.

 

În fața acestei „viziuni”, Petru vorbește incorect, se bâlbie, nu ştie ce să spună, nu știe să se oprească, se împiedica în acest eveniment, l-ar face definitiv. Așa totul ar fi fost împlinit fără patimă și fără cruce… Dar acestă „îngheţare” a experienței nu e posibilă, şi un nor strălucitor acoperă pe toți cei prezenți, pe când o voce proclamă: „Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” (cf. Ps 2,7; Gen 22,2; Dt 18,15). Dacă la botezul lui Isus voce Tatălui răsuna doar pentru Isus (cf. Mc 1,11), în schimb revelația este pentru cei trei ucenici. Invitaţia este cea decisivă pentru fiecare ucenic a lui Isus, din orice timp: trebuie ascultat de el, Fiul, care este Kýrios, Domnu! Ascultarea lui, nu de propriile temeri, nu de propriile dorinţe, nu de propriile imagini și proiecții ale lui Dumnezeu. Da, chiar pentru a vedea și de a asculta de Dumnezeu („Shema’...”: Dt 6,4), acum este nevoie a vedea și asculta de Isus.

 

Și apoi nici o lumină, nici o voce, nici o prezență: Isus singur cu cei trei ucenici, Isus cu ei așa cum a fost întotdeauna. Un om, un însoțitor care coboară de pe munte pentru a face drum spre Ierusalim, spre moarte care o așteaptă orice om drept, fiecare fiu a lui Dumnezeu.

 

(pr. Enzo Bianchi [01.03.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/8974-Ascoltate-lui-il-figlio-amato).

Pietà – de Buonarroti Michelangelo

 

La statuia lui  Buonarroti Michelangelo din bazilica vaticană San Pietro din Roma –

Pietà – (pietà [italiană] - compătimire)

este permanent procesiune:

vizitatorii contemplă îndelung

chipul dezvoltat al Mariei

ţinând pe genunchi trupul neînsufleţit al Fiului ei.

 

Pietà (1499) este realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani;

se îndepărtează cu mult de modul tradițional de prezentare a Sfintei Fecioarei Maria,

care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate.

Suferința ei înobilează dragostea și frumusețea,

cufundată în durere,

stă cu capul ușor aplecat,

ținând tragic în brațe trupul inert al Fiului,

care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei.

Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului și contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului.

 

 



Gândul zilei [omul]

La troiță  - de Ignat Bednarik

 

„Liberatea omului e partea divină din el”.

 

„Omul nu e o sumă de miliarde de celule

sau de organe.

Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii,

nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos.

 Omul, ca întreg nu poate fi gândit decît biblic;

ştiinţific, nu.

Moise e mai valabil decât

ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei”.

 

„Eu disting între omul modern şi omul istoric.

Omul etern este omul primordial,

integral creat de Dumnezeu după chipul

şi asemănarea lui.

Iar omul istoric e omul care devine,

şi raportat la acest primordial,

e un fel de neom.

Istoria e neomenie lui.

Că nu se poate, din cel ce am fost întreg,

să fiu dumicat în epoci, în zile şi în clipe.

 Omul istoric e captivul clipelor,

nu numai al anilor, lunilor, zilelor,

şi orelor din timpul lui Ştefan cel Mare

sau de cînd vorbesc eu acum,

ci şi al clipelor în care îl definesc ca neom.

Că trebuie să acceptăm: omul etern are un sinonim,

homo religiosus.

Omul religios e omul etern.

Omul ştiinţific e neomul istoric.

Tot ce face el poartă pecetea preaomenescului lui”.

 

„Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu”.

 

(Țuțea Petre, Cugetări memorabile; sursă:

http://www.research.rutgers.edu/~dnicules/romania/cugetari_memorabile.htm).

 

 

 

 

Secretul fericirii…

Era odata un om care ajunse în fața lui Dumnezeu. Acest om era foarte trist deoarece pe lumea celor vii nu descoperise secretul unei vieți frumoase. Dumnezeu îi spuse că pentru a avea o viață minunată este nevoie să ai sentimente pentru fiecare lucru mărunt pe care îl faci. Așa că omul îi cere lui Dumezeu să-i dea sentimente, crezând că în felul acesta va putea avea o viața fericită.

 

Atunci Dumnezeu le-a chemat în fața sa pe cele mai importante sentimente ale vieții. Primul sentiment a fost „uitarea” care zise: „Vreau ca totul să fie uitat!”. Apoi a venit „tristetea” care a spus: „Doresc și eu ca oamenii să fie triști!”. Al treilea sentiment a fost „speranta” care plină de încredere a zis: „Pentru ca totul să fie minunat trebuie să fii plin de speranță!”. Penultimul sentiment a fost „dragostea” care a spus: „Oamenii trebuie să se iubească pentru a fi cu adevărat bucuroși și pentru a avea o viața fericită”. Ultimul sentiment a fost „bucuria” care zise: „Oamenii trebuie să depășească orice cu zâmbetul pe buze și să se bucure de orice lucru oricât de mărunt ar fi”.

După cele auzite, omul era foarte confuz, deoarece avea parte de cinci sentimente împortante, dar tot nu putea fi fericit și plin de mâhnire zise: „De ce mai mințit, Doamne? Pentru că eu cu aceste sentimente nu pot fi fericit!” Atunci Dumnezeu îi răspunse: „Poți fi fericit cu aceste sentimente, doar că ai uitat să cauți în inima ta răspunsul fericirii!”.

 

„Încearcă să dai uitării tristețea pentru a rămâne cu bucuria în suflet și mereu să ai speranță chiar dacă ești rănit, că vei mai putea iubi, nu contează prin ce treci. Exista întotdeauna o sperantă. Învață să fii fericit pentru că secretul fericirii se află în inima ta!”

(Vorba înțeleptului).

De ce ţipăm?

 

Într-o zi, un înțelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:

– De ce țipă oamenii când sunt supărați?

– Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

–  Dar de ce să țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lânga tine? întreba din nou înteleptul.

– Păi, țipăm ca să fim siguri că celalalt ne aude, încerca un alt discipol.

Maestrul întreba din nou:

– Totuși,  nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe întelept.

Atunci el îi lămuri:

– Știți de ce tipăm unul la altul când suntem supărați? Adevarul e că, atunci când doua persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte mult. Pentru a acoperi această distantă, ei trebuie să strige ca să se poata auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când doua ființe sunt îndrăgostite? Ele nu țipa deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanța dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să șoptească, ajunge doar să se privească și inimile lor se înteleg. Asta se petrece atunci când doua ființe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înteleptul concluziona, zicând:

– Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult, căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere!

 

(de Mahatma Ghandi; sursa:

https://quotationsfreak.wordpress.com/2010/03/19/de-ce-tipam/).

Baraba [muzică sacră]

 

Isus, Pilat și Baraba

Barabas

(compus de Ion Pantazi)

Acorduri:
Strofă: mi Do / Sol la mi / mi Do / Si7
Refren: la mi / la Re / Sol Si7 / mi si / Do Re / Sol Si7 / mi si / Do la mi

1) Aud un glas şi văd o cruce
Eli lama sabachtani!
Şi mă întreb unde-i dreptatea
De ce în locul meu, Isus.

Refren:
Dar m-am suit pe Golgota
Şi l-am văzut cum murea iertând
El, Fiul Omului!
Nu, nu se poate!
Cunună de spini, bătută în cuie
Nu se poate, nu, nu!
Eu, eu Baraba
Ar fi trebuit să mor în locul lui!

2) Pilat m-a scos din închisoare,
Acheldama era pământul.
Treizeci de-arginţi mi-au pus în palmă
Şi m-au asemănat cu Iuda.

3) Tresar din somn şi mi se pare
Că sunt condus spre răstignire.
Mă zbat să scap să fug departe
De oameni să nu fiu ştiut.

4) Mă simt mereu pătat de sânge
Şi noaptea grea mă înspăimântă.
Aştept să se ivească zorii
Ca un străjer înfricoşat.