XVI TPA (C): Ucenicul – ascultare şi slujire (omilie)



Isus cu Marta și Maria

Luca 10,38-42 - În acel timp, ³⁸ Isus a intrat într-un sat. O femeie, cu numele de Marta, l-a primit în casa ei. ³⁹ Ea avea o soră, numită Maria, care, aşezată la picioarele Domnului, îi asculta cuvântul. ⁴⁰ Marta în schimb era ocupată până peste cap cu o mulţime de treburi. De aceea s-a dus şi i-a spus lui Isus: "Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute!" ⁴¹ Dar Domnul i-a răspuns: "Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. ⁴² Însă un singur lucru este necesar. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua".

 

 

OMILIE

 

 

Acest scurt episod din evanghelia lui Luca (10,38-42) poate fi observat din diferite unghiuri, toate interesante. Marta are faţă de oaspete un rol tipic feminin: întru totul preocupată să pregătească masa. Maria, dimpotrivă, se întreţine cu oaspetele, luând un rol pe care mentalitatea timpului o rezerva bărbaţilor: un fapt neobişnuit pe care nici Marta nu-l împărtăşeşte. Maria se aşează la picioarele Învăţătorului şi îi ascultă Cuvântul: este figura tipică a ucenicului. Iar aceasta este o noutate. Rabinii de fapt nu acceptau femei care să-i urmeze, iar a deveni ucenic era rezervat bărbaţilor. Pentru Isus nu este la fel. Şi femeile sunt chemate la ascultare şi la ucenicie.

 

 

Cuvintele cu care îi răspunde Isus Martei amintesc că slujirea nu trebuie să ajungă până acolo că duce la uitarea ascultării: „Marta, Marta, te preocupi şi te agiţi pentru prea multe lucruri...” A aplica aceste cuvinte ale lui Isus la perspectiva vieţii active din lume (Marta) şi a vieţii contemplative din mănăstire (Maria) înseamnă a le reduce. Perspectiva este mai amplă şi atinge două atitudini care trebuie să facă parte din viaţa fiecărui ucenic: ascultarea şi slujirea. Tensiunea nu este între ascultare şi slujire, dar între ascultare şi slujirea care distrage atenţia. Marta este atât de preocupată să-l slujească pe oaspete că nu mai are spaţiu ca să stea de vorbă cu el. Spunea un bătrân rabin vorbind despre un coleg: este atât de ahtiat să vorbească despre Dumnezeu că uită că mai există. Marta este „preocupată” şi „agitată”. Luca foloseşte aici acelaşi cuvânt folosit în altă parte ca să spună că nu este nevoie să se agite atât pentru hrană, haine şi pentru ziua de mâine (Lc 12,22-31). A se preocupa şi a se agita este atitudinea păgânilor. Şi a se agita pentru Dumnezeu şi pentru aproapele poate fi a deveni „păgân”. Nu pentru că este păgân obiectul cercetării, dar pentru că este păgân modul de a-l căuta: preocupat. Motivaţia unei astfel de agitaţii sunt lucrurile prea multe. În acest punct tensiunea care străbate episodul dobândeşte o nuanţă nouă: este între prea mult şi esenţial, între ceea ce este secundar şi ceea ce este esenţial. Prea mult este totdeauna în dauna esenţialului. Prea multe lucruri împiedică nu numai ascultarea, dar şi adevărata slujire. Ospitalitatea are nevoie de companie, nu numai de lucruri. „A da” prea mult, chiar dacă este din iubire, riscă să reducă spaţiul relațiilor. (don Bruno Maggioni [22.07.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Melancolia lui Moise (o povestire talmudică)



Moise primind porumcile

 

Moise se urcă la cer unde îl vede pe Dumnezeu aşezat, punând coroniţe pe fiecare literă a Torei. Amintesc că ebraica Torei ne-a parvenit numai în consoane, fără vocale.

 

- “De ce nu laşi textul aşa cum e? De ce îi mai adaugi coroniţe?” întreabă Moise pe Dumnezeu.

- “În viitor va veni un om, Akiva ben Yossef, care va da mii şi mii de interpretări fiecărei coroniţe” îi răspunde Dumnezeu.

- “Arată-mi-l pe acest om !” îi cere Moise lui Dumnezeu.

- “Întoarce-te!…” îi spune Dumnezeu.

Moise se trezi în rândul al optulea al casei de înţelepciune a lui Rabi Akiva care comenta Tora. Moise nu înţelese nimic din acest comentariu şi se întristă profund. Un elev puse atunci o întrebare maestrului: “Maestre, de unde deţineţi această interpretare ?”. Rabinul Akiva îi răspunse: “I-a fost dată lui Moise pe muntele Sinai.”

Moise înţelese că vorbeau despre el şi se linişti.

Tâlcul acestei povestiri este că sensul textului nu este numai acel pe care autorul a vrut să i-l dea, ci şi acela pe care îl descoperă fiecare generaţie. Nu există sensul textului, ci sensul pe care i-l oferim. Textul vrea să spună ceva dar poate să spună şi altceva. Este deschis la infinit. Există o “transcendenţă” a cuvintelor. A fi cititor înseamnă a asculta acest “dincolo” al cuvintelor, al coroniţelor aşezate deasupra consoanelor chiar de Dumnezeu, după povestirea noastră.

Trebuie să medităm la finalul povestirii. Moise revine în faţa lui Dumnezeu şi îi spune:

- “Stăpâne al lumii, ai la dispoziţia ta un asemenea om şi îi dai Tora prin intermediul meu?”

- “Taci, Eu am hotărât aşa!”

Şi din nou întreabă Moise:

- “Stăpâne al lumii, m-ai făcut să văd Tora lui, arată-mi răsplata lui”.

- “Întoarce-te!”

Moise se întoarce şi vede că lui Akiva îi este sfâşiată pielea cu piepteni de fier.

- “Asta e, deci Tora şi răsplata ei?”

- “Taci, Eu am hotărât aşa!”

Aici se încheie povestirea intitulată: “Melancolia lui Moise”…

(Relatată de Marc Alain Oauknin în cartea “Cea mai frumoasă istorie despre Dumnezeu”). (Sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

 

Procesul mântuirii noastre



Duhul Sfânt

 

 

1. Dumnezeu are iniţiativa: fiind autorul interpelării noastre interioare prin har, cât şi al chemării prin predică. Iniţiativa este a harului.

 
2. Omul, la rândul său, răspunde la chemare, dar nu fără ajutorul divin: acceptă mărturia, se încredinţează total lui.

 
3. Dumnezeu intervine din nou: el socoteşte credinţa ca dreptate, el dăruieşte din îndurare dreptatea în schimbul credinţei, dar nu ca echivalentul sau compensaţia credinţei. Până aici, harul a avut partea sa preponderentă.

 
4. Dreptatea dăruită omului îi impune obligaţia şi-i conferă puterea de a săvârşi fapte bune. Întărit de har, omul poate umba din virtute în virtute, dar roadele pe care le dobândeşte, deşi îi aparţin, nu sunt exclusiv ale sale, deoarece el le-a fructificat pe baza fondurilor lui Dumnezeu, cu ajutorul avansurilor lui Dumnezeu.

 
5. Dumnezeu încununează lucrarea sa: el justifică pentru totdeauna  omul, declarându-l drept înaintea sa. (Cf. Eduard Ferenț, Antropologia creștină).
   

Gândul zilei

Iruperea harului în viaţa omului este o cale cu totul aparte. Însă, mai există o altă cale, obişnuită. Dumnezeu are nevoie de un „instrument” pentru a dărui harul său. Iar abatele Donissan, de exemplu, este acest intrument: „În ochii noştri problema stă într-un alt mod. Delincventă sau nu, acea copilă a fost sau nu obiectul unui har excepţional? Şi dumneavoastră, abate, aţi fost instrumentul acestui har? Înţelegeţi-mă... Înţelegeţi-mă! În fiecare moment poate fi inspirat cuvântul necesar, singurul de neînlocuit pentru acea intervenţie infailibilă. Şi atunci, asistăm la adevărate învieri ale conştiinţei. Un cuvânt, o privire, o strângere a mâinii, şi vedem căzând dintr-o dată aroganţe care păreau invincibile” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, OR, 223).

 

„Pironit pe gratia sonoră a confesionalului, cu şalele apăsate dureros pe scaunul pe care nu îndrăznea să se aşeze, cu gura deschisă ca să respire aerul slâios, plin cu totul de sudoare, nu simte decât acel murmur indistinct, glasul fiilor săi în genunchi, în umilinţă” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, OR, 276), el este „omul Crucii prezente nu pentru a învinge, dar pentru a fi martor până la moarte” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, OR, 276) a harului Răscumpărătorului. Pare că Bernanos insistă mult pe o mărturie care nu se epuizează în cuvinte, dar care se plasează pe linia „memorialului” şi a „semnului eficace”. Astfel, Donissan apare ca instrument, martor şi rugăciune arzătoare: „Pater, dimitte illis, non enim sciunt quid facient!” (G. Bernanos, Sous le soleil de Satan, OR, 276). Cu alte cuvinte: este sfinţenia – o altă cale pe care intră harul în lume. (Din Scrierile mele).

Catholica, Biblia de la Iași - Universul credinței, TVR

Sunt străin și călător (de Costache Ioanid)

 

"Sunt strain și călător,
n-am aici palate.
Dar în țara fără nor
ale mele-s toate.

Toate stelele de sus,
tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Isus,
ale mele-s toate.

Domnul meu în infnit
multe ceruri ține.
Pentru cine le-a zidit,
decât pentru mine?

Din neant când le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
însă viața nu și-a dat
decât pentru mine...

Dar nici eu nu-s al oricui;
Lui îi sunt cununa.
Casa mea și cerul lui
tot ce-avem e una!

Și la bine și la greu
eu al lui sunt, el, e-al meu;
eu, nimic – el, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una!"

de Costache Ioanid

 

Tatăl, finalitatea spiritualităţii lui Isus (de Tereza-Brînduşa Palade)

 

 

Creştinismul este religia cristocentrică prin excelenţă – şi, prin aceasta, este singura dintre marile religii ale lumii care este, în acelaşi timp, teocentrică şi antropocentrică. În centrul revelaţiei creştine se află Persoana Cuvântului Întrupat, Isus Cristos. Totuşi, dacă vrem să pătrundem în spi­ritualitatea lui Isus, va trebui să mergem mai departe şi să vedem care este cea mai semnificativă Persoană din punctul său de vedere. În această Persoană va trebui să vedem şi finalitatea propriei noastre spiritualităţi creştine, chiar dacă ea se aflădeopotrivă în Cristos, „plinătatea întregii revelaţii“. Răspunsul privitor la Persoana pe care o reprezintă şi o dezvăluie Isus poate fi exprimat în cuvintele unui teolog dominican, Emma­nuel Durand: „caracterul cristocentric ireductibil al revelaţiei este în acelaşi timp ordonat înspre o teleologie paternă. Dacă Cristos este într-adevăr figura centrală şi decisivă a întregii economii istorice a revelaţiei, el nu este totuşi scopul său ultim“ (Emmanuel Durand, „A Theology of God the Father“, în Gilles Emery, Matthew Levering (ed.), The Oxford Handbook of the Trinity, Oxford, Oxford University Press, 2012, p. 372).

 

Prin Evanghelia după Sf. Ioan, ne este comunicată, într-o mai mare măsură decât prin Evangheliile sinoptice, revelaţia că Persoana cea mai semnificativă pentru Isus şi Cel căruia i se adresează în modul cel mai intim în rugăciune este Tatăl său. Deşi revelarea Tatălui este indirectă, fiind mediată de Fiul, prin care se realizează şi epifania întregii Treimi, Tatăl apare ca principiul creaţieişi al oricărei lucrări divine şi ca finalitatea eschatologică ultimă. Caracterul indirect al revelării Tatălui, a cărui prezenţă trebuie primită prin Isus (In 12,44), plasează figura sa în misterul cel mai inaccesibil înţelegerii noastre. Tatăl este „radical ascuns“, spre deosebire de Fiul, care ni se dezvăluie, şi de Duhul Sfânt, care ne este oferit în dar. Singurul chip revelat al Tatălui este cel al Fiului (In 12,45). Nu îl putem cunoaşte pe Tatăl decât prin Fiul – şi numai dacă devenim „mici“, acceptând misterele credinţei (Lc 18,17). Aceasta pare să însemne că toate cuvintele, gesturile şi lucrările lui Isus trebuie primite ca un semnal al intimităţii sale reciproce cu Tatăl – Tatăl cu care Isus se află, în calitate de Fiu, într-o „relaţie subzistentă“ şi cu care împărtăşeşte aceeaşi esenţă divină.

Zori de viață (adaptare după parabola Samariteanului milostiv)