V PM (B): Pe cruce chipul lui Dumnezeu cu noi

In 12,20-33 

Câţiva greci îşi exprimă dorinţa de a-l vedea pe Isus. Acest fapt îi oferă lui Isus ocazia pentru un scurt discurs cu privire la semnificaţia vieţii şi morţii sale. Este ultimul discurs public al lui Isus. Cu multă probabilitate aceşti greci nu sunt iudei, dar păgâni. Şi astfel devin simbolul acelei universalităţi care va fi, exact, rodul crucii. Grecii vor să-l vadă pe Isus: nu este o curiozitate, dar o adevărată dorinţă de a-l cunoaşte şi de a crede: acesta este sensul verbului a vedea în Ioan.

Isus răspunde cu o parabolă, care face lumină asupra sensului vieţii sale întregi: el este ca o sămânţă care merge în pământ (adică se dăruieşte până la moarte) pentru a aduce rod. Iar rodul este descris puţin mai departe: „Atunci când voi fi înălţat îi voi atrage pe toţi la mine”. Grecii, care voiau să ştie cine este Isus, sunt invitaţi să înţeleagă misterul crucii. Este interesant a nota cum pentru a se face cunoscut şi a descoperi persoana sa, Isus vorbeşte despre cruce. Misterul de înţeles este aşadar crucea. Dar crucea a devenit, de multe ori în modul nostru comun de a înţelege, sinonim cu oboseală, suferinţă şi faliment. Crucea este totuşi altceva. Este manifestarea iubirii lui Dumnezeu, a comuniunii sale şi a solidarităţii sale cu privire la noi. Scrierile lui Ioan dau în această privinţă o mărturie bogată: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său Unul născut” (3,16); „Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi” (15,13).

Ca în toată evanghelia lui Ioan, Isus vorbeşte despre cruce în termeni de glorie: „Atunci când voi fi înălţat”, „când voi fi glorificat”. Crucea este gloria, numai să se înţeleagă gloria iubirii, nu gloria puterii. Pe cruce vedem o iubire puternică, tenace, pe care oamenii caută să o descurajeze, dar care nu se lasă descurajată. Aceasta ne invită să-l căutăm pe Dumnezeu nu atât acolo unde este puterea, forţa geniului, fascinaţia frumuseţii, dar acolo unde este iubire, acolo unde este sămânţa care moare.

Cristos nu a coborât de pe cruce cu cete de îngeri ca să impună adevărul său. Nu a folosit puterea sa de Fiu pentru a se sustrage refuzului. S-a încredinţat libertăţii oamenilor, le-a lăsat lor posibilitatea de a spune da şi de a spune nu. Toţi aşteptau un Dumnezeu care, tocmai pentru că este Dumnezeu, s-ar impune tuturor. În schimb Dumnezeu a preferat calea iubirii care respectă libertatea, care este semnul necesar al oricărei iubiri adevărate. (don Bruno Maggioni, trad. pr. dr. Isidor Chinez).

Sâmbătă - IV PM

Ier 11,18-20; Ps 7; In 7,40-53

Ne apropiem de timpul patimii, şi evanghelia ne aminteşte conflictul dintre Isus şi capii poporului; este un timp al controverselor, al ostilităţii verbale, mai înainte ca ostilitatea să se manifeste în acţiuni concrete. Unii ascultători ai lui Isus se conving: „Acesta este cu adevărat profetul!”, sau de-a dreptul: „Acesta este Mesia!” Dar în ignoranţa lor gândesc că Isus nu este din neamul lui David, crezând că s-a născut la Nazaret de unde provine, alţii aduc obiecţii. Duşmanii lui Isus profită de aceste disensiuni şi încearcă să-l aresteze, nu vor să-l asculte, îşi astupă urechile, îşi închid ochii pentru a nu vedea, pentru a nu recunoaşte adevărul.

Gărzile trimise pentru a-l aresta nu reuşesc să împlinească ordinul, pentru că „nici un om nu a vorbit vreodată ca omul acesta!” Dar fariseii, în duritatea inimii lor, revin în forţă: „Nu cumva v-aţi lăsat şi voi prinşi în rătăcire?” Nu vor să audă nimic despre persoana lui Isus, îşi au ideea lor dictată de invidie şi nu ascultă argumente, vor numai să-şi atingă scopul de a-l aresta pe Isus.

Acesta este modul de a lucra al celui rău, chiar şi astăzi. Fiecare îşi are punctul său de vedere şi ascultă numai ceea ce îi convine: restul este ignorat. Vedem acest lucru în fiecare zi în ziare: acelaşi fapt este prezentat în diferite moduri, interpretat în diferite maniere, pentru că fiecare caută confirmări la propriile idei preconcepute. Nu se doreşte cunoaşterea lucrurilor aşa cum sunt ele în realitate, ci după propria dorinţă, după propriile scopuri. Şi aceasta se întâmplă chiar şi în Biserică, din păcate.

Chiar şi noi ne comportăm aşa: avem ideile noastre, refuzăm să vedem lucrurile care merg într-un sens contrar, ascultăm numai ceea ce favorizează planurile noastre, fără să avem nici o preocupare pentru adevăr. Şi, astfel, îl refuzăm pe Cristos, pentru că orice acţiune contrară adevărului este un refuz al lui Cristos, în lucrurile mici, ca şi în cele mari.

Pentru a fi cu Cristos, este necesar să ascultăm numai cu dorinţa cunoaşterii adevărului, e nevoie să vedem lucrurile cum sunt, şi nu cum am vrea ca ele să fie. E necesar, adică, să fim cu inima deschisă, deschisă dorinţelor lui Dumnezeu, adevărului lui Dumnezeu, luminii lui Dumnezeu: atunci îl primim cu adevărat pe Isus, în detaliile vieţii, ca şi în lucrurile importante.

Să cerem harul de a fi cu adevărat deschişi cuvântului lui Dumnezeu care ne apropie în atâtea moduri, de lumina lui Dumnezeu. Astfel, vom fi adevăraţi discipoli ai lui Cristos şi îl vom ajuta să construiască pe pământ împărăţia lui Dumnezeu. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Vineri - IV PM

Înţ 2,1.12-22; Ps 33;

In 7,1-2.10.25-30

Sfântul Ioan îşi începe evanghelia sa spunând că lumina străluceşte în întuneric şi demonstrează aceasta în toată viaţa şi patima lui Isus. Există întuneric, dar tocmai el dă luminii ocazia de a se manifesta: aceea pe care o vedem în evanghelia de astăzi.

Isus este urât de oamenii care caută să-l ucidă. Iudeii nu ştiu cine este Isus, ei se gândesc că îi cunosc originea şi de aceea spun: „Noi ştim de unde este omul acesta”. E o cunoaştere numai umană; ştiu că Isus a trăit la Nazaret, că vine din Nazaret şi gândesc astfel: nu este Mesia, dacă vine din Nazaret, pentru că atunci când el va veni, nimeni nu va şti de unde vine şi cine este el.

Acest lucru îi dă lui Isus ocazia de a se manifesta cu mai multă strălucire: „Da, mă cunoaşteţi şi ştiţi de unde sunt!”, altfel spus: voi ştiţi că eu vin din Nazaret, dar „Eu n-am venit de la mine însumi, ci trimis de cel care există cu adevărat şi pe care voi nu-l cunoaşteţi”. Ei ştiu şi nu ştiu, ştiu cine este Isus din punct de vedere fizic, dar spiritual nu cunosc originea sa. Sunt orbi, sunt cufundaţi în întuneric, dar lumina străluceşte în întuneric şi Isus se descoperă: „Eu îl cunosc, căci vin de la el şi el m-a trimis”.

Această manifestare a lui Isus provoacă o ostilitate încă şi mai mare, ei caută să-l aresteze, şi aşa se va şi întâmpla până la sfârşit.

Pentru moment nu reuşesc, „căci încă nu-i venise ceasul”, dar mai apoi întunericul va deveni mai dens şi aparent va învinge chiar lumina; în realitate, lumina se va manifesta chiar pe cruce.

În Cartea Înţelepciunii, în această pagină profetică, vedem că tot ceea ce este pozitiv devine un pretext pentru apariţia răului, a răului foarte mare. Dacă cel drept este blând, cei răi spun: „Să-i punem la încercare blândeţea cu insulte şi chinuri!” E răbdător? „Să-i punem la încercare răbdarea!” Dacă spune că este Fiul lui Dumnezeu, dacă se mândreşte că îl are pe Dumnezeu ca Tată, să-l punem la încercare, să-l condamnăm la o moarte infamă: Dumnezeu va avea grijă de el! Tot ceea ce este bine este o ocazie pentru ca răul să se manifeste într-o manieră terifiantă.

Ar exista şi o altă atitudine posibilă: cei răi să se lase atraşi de conduita celui drept, lucru plăcut şi frumos înaintea lui Dumnezeu. Dar celor răi prima soluţie li se pare mai atractivă: „Să-i întindem curse celui drept, pentru că stă în calea noastră, ne încurcă planurile”.

Să-i cerem Domnului ca să ne dea harul de a fi unii dintre imitatorii săi, şi nu dintre cei răi, să-i cerem ca orice situaţie să fie pentru noi o ocazie pentru a lăsa lumina să strălucească; pentru Isus, chiar şi răul, opoziţia, ostilitatea au fost ocazii pentru manifestarea luminii şi a bunătăţii sale. Şi să-i cerem să ştim să acceptăm mereu atitudinea de condamnare, de critică a altora faţă de noi, fără să ne înăsprim comportamentul faţă de ei, ci, mai degrabă, să căutăm să ne corijăm împreună. Astfel vom fi pe drumul cel bun, în compania lui Isus. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Joi - IV PM

Ex 32,7-14; Ps 105; In 5,31-47

Vedem în liturgia de astăzi câte mărturii adună Isus pentru a-i ajuta pe oameni să creadă în el. El vorbeşte mai întâi despre Ioan Botezătorul, care l-a indicat ca şi Miel al lui Dumnezeu, apoi despre mărturia Scripturilor, şi aceea a lui Moise în particular, dar, mai presus de toate, despre mărturia Tatălui. Ioan era trimis de Dumnezeu, Scripturile au fost inspirate de Dumnezeu, mărturia cea mai puternică este aceea a Tatălui în opera însăşi a lui Cristos.

Am vorbit ieri despre aceasta, dar textul evanghelic de astăzi revine la această temă: „Dar eu am în favoarea mea o mărturie mai mare decât aceea a lui Ioan: lucrările, pe care mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe care le fac eu, dau mărturie pentru mine că Tatăl m-a trimis”. Şi tocmai datorită unirii dintre Tatăl şi Fiul se manifestă cu adevărat în lucrări filiaţia divină a lui Isus: Tatăl îi dă lucrările sale Fiului pentru ca el să le împlinească, şi Isus, împlinind aceste lucrări, se manifestă ca Fiu al lui Dumnezeu.

Mărturia Scripturilor şi aceea a lui Moise sunt ilustrate de textul din Cartea Exodului care vorbeşte despre necredinţa iudeilor.

„Să nu credeţi că eu vă voi învinui înaintea Tatălui – spune Isus – este cine să vă învinuiască, este Moise”. Aici îl vedem pe Moise acuzator al poporului şi, în acelaşi timp, apărătorul său. Este un popor încăpăţânat, şi totuşi Moise – care aici este figura lui Isus –, cere lui Dumnezeu să salveze acest popor.

Scripturile au vorbit cu anticipaţie despre misterul lui Isus şi acest lucru îl dovedeşte şi această pagină din Cartea Exodului. În reacţia divină după păcatul poporului în pustiu, există câteva proiecte. „Mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui” – îi spune Dumnezeu lui Moise – dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”. Şi hotărârea pe care Domnul o ia pare bună pentru a remedia o situaţie catastrofală. Poporul este total pervertit şi este necesară suprimarea lui, totuşi Dumnezeu vrea să-şi realizeze proiectele sale şi, de aceea, îi propune lui Moise să fie strămoşul unui neam mare. Dar Moise nu acceptă propunerea lui Dumnezeu: „Renunţă la pedeapsa cu care vrei să loveşti poporul tău”!” Şi înainte de aceasta, el e cel care îi face o propunere lui Dumnezeu: „Dacă vrei să distrugi poporul tău, atunci şterge-mă din cartea vieţii”, adică nimiceşte-mă şi pe mine. Moise s-a făcut total solidar cu poporul său, pentru a obţine de la Dumnezeu salvarea lui.

Ei bine, în misterul lui Cristos toate aceste lucruri se realizează într-o sinteză extraordinară şi neaşteptată. Dumnezeu, în moartea lui Cristos, „nimiceşte poporul” (moartea lui Cristos înseamnă distrugerea lumii antice, a omului vechi, cum spune sfântul Paul), dar nu este o simplă nimicire, pentru că această moarte produce o înviere. Isus este, deci, noul Moise care acceptă să moară cu poporul şi pentru popor, dar este şi noul Moise care va fi la originea unui nou popor. „Pe tine te voi face strămoşul unui neam mare”: acesta este cuvântul divin care se realizează în învierea lui Cristos.

Astfel, Scripturile dau mărturie în favoarea patimii şi învierii lui Isus într-un mod care nu se putea prevedea, dar care poate fi admirat în momentul în care se reciteşte Scriptura în lumina misterului pascal. În Cristos se împlineşte moartea şi viaţa, în Cristos, păcatul este distrus şi începe o viaţă nouă. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Miercuri - IV PM

Is 49,8-15; Ps 144; In 5,17-30

În Cartea lui Isaia, Dumnezeu, vorbind Servitorului său, care este Cristos, îi spune: „Te voi pune să faci legământ cu poporul meu”. Această frază ne permite să intrăm mai profund în misterul lui Cristos.

Evanghelia ne face cunoscută o primă dimensiune a acestui mister, a fiinţei însăşi a lui Cristos: unirea sa cu Tatăl. Numai fiind profund unit cu Tatăl, el poate să fie alianţă pentru popor, şi Isus este Fiul perfect unit cu Tatăl, Fiul care priveşte la ceea ce face Tatăl pentru a face împreună cu el, Fiul iubit al Tatălui: „Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi-i arată tot ce face; şi-i va arăta lucruri mai mari decât acestea, astfel încât voi veţi rămâne uimiţi”. Isus, venit nu pentru a căuta voinţa sa, ci aceea a Tatălui care l-a trimis, este cu adevărat imaginea sa vie. Nu imaginea care se poate contempla în cărţi, ci o imagine vie, adică activă: „Tatăl meu lucrează mereu până acum; eu, de asemenea, lucrez”. Toată opera Tatălui e încredinţată Fiului, lucrarea de a da viaţă şi de judecată: „După cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa i-a dat şi Fiului harul să aibă viaţă în sine”.

Această profundă unire a Fiului cu Tatăl este orientată spre mântuirea noastră. Isus este acela care s-a făcut solidar şi cu noi şi care a venit pentru a ne revela iubirea Tatălui: aceasta este a doua dimensiune a alianţei, evidenţiată în opera de mântuire despre care vorbeşte evanghelia de astăzi. Cuvântul lui Isus ne comunică cuvântul Tatălui şi ne comunică viaţa sa: „… vine ceasul – ba a şi venit – când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care îl vor auzi vor avea viaţă”. Morţii despre care vorbeşte Isus sunt oamenii care trăiesc în păcat, care nu au în ei viaţa lui Dumnezeu, care nu au fericirea de a-i iubi pe Dumnezeu şi pe fraţi. Cuvântul lui Isus care revelează iubirea Tatălui îi cheamă la adevărata viaţă, le-o comunică.

Textul lui Isaia descrie această operă a lui Cristos cu imagini sugestive: „… căci cel care are milă de ei îi va călăuzi şi-i va adăpa la izvoare de apă”. Isus este prezentat ca un păstor care-şi conduce turma cu mare iubire spre izvoarele vieţii: „Nu le va mai fi foame, nici sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele”.

Şi alianţa are dimensiuni universale: „Voi preface toţi munţii mei în drumuri… Iată-i! Vin de departe; unii de la miazănoapte şi alţii de la apus, iar alţii din ţinuturile de la miazăzi”. Isus este păstorul care adună toate oile pentru a le conduce la Dumnezeu. În acest fel, „Domnul mângâie poporul său şi are milă de sărmanii lui”.

Evanghelia de astăzi ne arată că, pentru a fi uniţi cu Tatăl, trebuie în mod necesar să fim de partea lui Isus: există un continuu paralelism între raportul lui Isus cu Dumnezeu şi raportul nostru cu Dumnezeu. Astfel, Isus este alianţa pentru popor. Nu putem pretinde că putem cunoaşte voinţa lui Dumnezeu singuri: Isus este cel care ne-o face cunoscută. Nu putem pretinde că observăm singuri cuvântul lui Dumnezeu: dar o facem prin Isus care a venit la noi: „După cum eu împlinesc cuvântul Tatălui şi rămân în iubirea lui, la fel, cine împlineşte cuvântul meu rămâne în iubirea mea”, spune Isus (cf. In 15,10). „După cum Tatăl m-a trimis, şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel, acela care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (cf. In 6,57).

Isus este, într-adevăr, acela în care noi îl aflăm pe Tatăl. Şi, de asemenea, e acela în care-i întâlnim pe fraţii şi surorile noastre; nu putem să îi iubim cu adevărat decât „în Isus”. Să rămânem, deci, „în Isus” în aceste ultime săptămâni care ne despart de Paşti, pentru a-i întâlni în el pe toţi fraţii şi surorile noastre. Să ne refugiem în timpul zilei, chiar şi pentru câteva momente, în inima lui Isus, pentru a găsi în el iubirea Tatălui şi iubirea pentru fraţi. El este alianţa, şi singurul mijloc prin care putem intra în noua alianţă este să trăim „în Isus”. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Luni - IV - PM



Raphael, Isus căzâd sub cruce



Ez 47,1-9.12; Ps 45; In 5,1-3.5-16

Aş vrea să comentez prima lectură, care este foarte sugestivă. Şi evanghelia de astăzi vorbeşte despre apa care vindecă şi ne face să înţelegem că Isus e acela care face vindecarea şi că apa e numai un simbol al harului său.

Ezechiel ne vorbeşte despre o viziune în care el vede noul templu şi vede izvorând, din partea dreaptă a templului, o apă minunată care duce cu sine pretutindeni sănătate, rodnicie, viaţă. Părinţii Bisericii au recunoscut, în acest templu, adevăratul Templu, pe Isus: rana coastei sale e aceea din care vor ieşi sânge şi apă.

Ezechiel vede, deci, templul şi apa care izvorăşte din partea dreaptă şi curgând spre Marea Moartă, care se găseşte la 20 de kilometri, pe aceeaşi latitudine cu Ierusalimul, dar nu şi la aceeaşi altitudine: Marea Moartă este la circa o mie de metri mai în jos şi, deci, apa poate să coboare în această direcţie. Chiar în Marea Moartă există apă, dar este aproape o apă moartă, care nu are în sine viaţă, pentru că are o densitate foarte mare în sare. În schimb, apa care coboară dinspre templu este apă bună, curată, foarte curată şi însănătoşeşte apa din Marea Moartă: „Va fi foarte mult peşte, pentru că va intra acolo apa aceasta şi apele din mare vor deveni sănătoase – spune îngerul Domnului – şi acolo unde va ajunge râul acesta, va fi viaţă”.

Este transformarea pe care harul lui Dumnezeu o realizează în noi şi în comunităţile noastre. Trebuie să mărturisim că în fiecare dintre noi şi în fiecare dintre comunităţile noastre există o „Mare Moartă”, adică un spaţiu de amărăciune, de opoziţie, de egoism, care face dificile raporturile, steril apostolatul şi că singur harul lui Dumnezeu ne poate transforma. Noi ştim că apa care vine de la Domnul la început este un izvor foarte mic – pare aşa de neînsemnată apa Botezului! – şi totuşi, ea devine un torent mereu mai adânc, capabil să transforme totul în viaţă dacă avem încredere, dacă avem sufletul cât de puţin deschis.

Ne apropiem de Paşti şi Botezul este participarea la misterul pascal: apa de botez este sensul acţiunii lui Cristos mort şi înviat care ne dă o viaţă nouă, ne purifică de orice păcat şi ne dă rodnicia vieţii creştine. Trebuie să ne bucurăm, ştiind că întreaga viaţă putem atinge apa mântuirii, că dacă ne este sete, putem să ne-o potolim în ea, şi că această apă mântuitoare devine în noi, cei care credem, izvor care ţâşneşte pentru viaţa veşnică. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Iosif, logodnicul Mariei

Sf. Iosif

Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Şi ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe vale stoluri, văzduhul săgetându-l,
aşa zburau suspine în umbre de-asfinţit.
Spre Miriam lăsându-şi în pragul nopţii gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

„Iubire... crin de slavă ce mi te-a dat Lumina,
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neştiute de pe pământ spre Rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam... ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toţi nuferii sunt negri, toţi îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aş mai găsi în lume atât de alb şi sfânt?"

Peste mărimi de nouri, de foc şi de mărgele,
îşi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia şoptite au lunecat viclean...
„Zădărnicie... Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană,
acelaşi duh vă cheamă, acelaşi josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalţă, cu-atât cădeţi mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luaţi în mână pietre. Loviţi, cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?"

„Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuşi e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă.
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aş vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, aşa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de Tine!
Mă poţi privi alături de-un înger întinat?"

Şi clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau demult sub streşini perechi de rândunele.
Şi ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniştea-nstelată,
spre inima rămasă între un „da" ş-un „nu",
o cale de lumină s-a aşternut deodată
şi, din vitralii stinse, un înger apăru.

„Nu-ţi fie teamă, Iosif, căci Miriam fecioara
nu şi-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veşniciei şi-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naşte lumii Nemuritorul Rege.
Şi vei numi copilul Ieşua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanţ înrobitor."

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
„O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nţeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?"

Curând urcară zorii, maramă aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam şi Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.
 
                         *

Prieteni buni, adesea când vine vestitorul
şi-ntr-un cămin aduce Cuvântul lui Cristos,
vedem că soţu-n care se naşte Salvatorul
e ne-nţeles adesea de cel necredincios.

Şi soţ lângă soţie, şi frate lângă soră,
părinţi lângă odrasle duc viaţa ca străini.
Şi se desparte mama de fiică şi de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să preţuiască lumina vieţii sfinte
pe care-o pune-n suflet Cuvântul cel de preţ,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai ‘nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreţ.

Dar dacă toţi ne-ntoarcem cu faţa către Soare,
Isus din nou adună şi Tată şi copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot el ne uneşte, în el, pe veşnicii!
 
Costache Ioanid

19 martie – Sf. Iosif

Legătura dintre lecturi. „Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt”. Un om lipsit de credinţă ar râde citind această frază, aparent lipsită de logică. Doar un om plin de o mare credinţă ar putea crede cu simplitate într-un mister atât de înalt care depăşeşte conceptele noastre umane. Iar Iosif a fost acel om. Ca şi Abraham, „a crezut, sperând împotriva oricărei speranţe”. Dumnezeu a garantat promisiune „pentru toţi urmaşii, nu numai pentru cei care provin din lege, dar şi pentru cei care provin din credinţa lui Abraham, care este tatăl nostru al tuturor”. Pentru credinţa sa, Dumnezeu l-a constituit pe Iosif, aşa cum mai înainte a făcut cu Abraham”, „tatăl multor popoare”, adică patronul Bisericii universale. Aşa se realiza planul făcut de Dumnezeu din vechime, după promisiunea solemnă făcută regelui David: „eu voi pune după tine un urmaş, care se va naşte din tine”. Era planul făcut de Dumnezeu pentru a salva omenirea: „Tu îl vei numi Isus: căci el va salva poporul său de păcate!”

Mesajul doctrinal

1. Iosif, omul drept. Din figura minunată a lui Iosif, putem scoate în evidenţă două trăsături. Mai întâi, Iosif era un om „drept”, cu un simţ al dreptăţii mult superior celui din legea veche. Legea Vechiului Testament când era cazul unei fete logodite prinse în adulter poruncea: „să fie scoasă la uşa casei părinteşti şi lumea din cetate o va ucide cu pietre, aşa încât să moară, pentru că a comis o nelegiuire în Israel” (Dt 22,21). Dreptatea lui Iosif nu era o aplicare rece a unei legi stabilite în trecut, pentru a educa încăpăţânatul popor al lui Israel ca să accepte o corectitudine elementară. Aici avem ceva mult diferit: totala jertfire de sine pentru binele celuilalt: legea iubirii, nucleul mesajului lui Isus. Iosif nu înţelegea ce i s-a întâmplat Mariei, dar putea citi în ochii săi inocenţa sa şi nu suporta să o vadă batjocorâtă de tot Nazaretul din cauza sarcinii sale. Se gândea să-i dea în secret o carte de repudiere, ca să o elibereze de legătura care îi unea, îndepărtându-se astfel de acel mister pe care îl intuia fără să înţeleagă, şi să plece. În ochii oamenilor însă, această fugă ar fi apărut ca o admitere a vinovăţiei din partea sa, unită cu laşitatea de a nu voi să-şi asume propria responsabilitate. Iosif, om extraordinar, prin iubirea sa se învrednicea să fie tatăl lui Isus.

2. Iosif, omul cel umil. Dar evanghelia ne arată şi surprinzătoare umilinţă a lui Iosif, vizibilă în ascultarea sa. Textul sacru ne prezintă prima poruncă pe care Dumnezeu i-o dă lui Iosif în somn; vor urma şi altele. Om practic şi tăcut, Iosif nu răspunde prin cuvinte, dar cu faptele, şi face aceasta imediat. Este ca acel administrator despre care ne vorbeşte Isus, căruia stăpânul poate să-i lase în linişte gestionarea tuturor averilor sale (cf. Lc 12,42). Astfel, la semnul pe care i l-a dat Dumnezeu, îl vom vedea mai târziu lăsând casa sa şi toate siguranţele sale umane ca să meargă în Egipt şi apoi să se întoarcă atunci când probabil tocmai găsise acolo o muncă bună. Iosif nu are planuri pentru sine, dar trăieşte zi de zi, atent la voinţa lui Dumnezeu. Fără să spună un cuvânt, este umilul slujitor al Domnului. Iosif, un om extraordinar, prin ascultarea sa ajunge să fie soţul vrednic al Mariei.

Sugestii pastorale

1. Încrederea în planurile lui Dumnezeu. Ştim din experienţă ca planurile divine sunt mult mai înalte decât ale noastre. Nu este totdeauna uşor să le accepţi. Omul tinde să se bazeze doar pe puterile sale, iar voinţa lui Dumnezeu îi pare apăsătoare şi grea. Iosif ne învaţă să punem planurile lui Dumnezeu ca program al propriei vieţi, cu o ascultare simplă, promptă şi operantă. Încredinţarea la voinţa lui Dumnezeu este, desigur, exigentă, dar dă pace, seninătate şi fecunditate spirituală. Să învăţăm să ne lăsăm conduşi nu de părerea oamenilor, aşa de uşuratică şi de schimbătoare, dar de voinţa lui Dumnezeu care este singura în stare să dea sens vieţii noastre.

2. Răbdarea. Virtutea răbdării cere o mare asceză. Este rodul unui efort interior constant şi al unei mari stăpâniri de sine. Astăzi vedem această virtute la sfântul Iosif: el înfruntă cu răbdare diferitele împrejurări ale vieţii sale, momentele pline de bucurie şi cele de tulburare, de îndoială, de persecuţie. Omul drept este şi om răbdător. Să învăţăm să suportăm cu răbdare, aşa cum face el, acele dureri pe care providenţa divină le permite în viaţa noastră. Sunt multe dificultăţile, suferinţele pe care omul trebuie să le înfrunte, în cursul vieţii. Şi singura trecere a timpului, cu semnele sale de uzură şi de înfrângere, cere din partea noastră exerciţiul unei mari răbdări. Răbdarea să fie semnul distinctiv al atitudinii în familie, în relaţiile conjugale, în educarea copiilor, în boli şi în suferinţe... Aşa cum a făcut cu sfântul Iosif, Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri nici pe noi, stă totdeauna alături de noi pentru a ne întări şi a ne susţine şi a ne da perseveranţa în a face binele. (sursa: http://www.totustuus.it/). (trad. pr. dr. Isidor Chinez). 

Acesta-i Golgota

Crucifix
Salvador Dalí (1904-1989)

În marea de păcate
În valuri de necaz,
Mai sus de-acestea toate
Golgota stă şi az’,
Din chinuri şi pieire
Scăparea e la ea -
Liman de izbăvire
Aceasta-i Golgota.


Atâtea răni amare
Şi plâns nemângăiat
Şi-atâta frământare
Sub ea s-a alinat,
Căci orişice durere
Se stinge lângă ea -
Izvor de mângăiere
Aceasta-i Golgota.


În zilele-ntristate
În nopţile pustii
Aduce neuitate
Şi sfinte bucurii,
Viaţa cea pustie
Cu ea se va umplea -
Izvor de bucurie
Aceasta-i Golgota.


Când sufletul suspină
De patimi frământat
Acolo îl alină
Un cântec minunat
A crucii jertfă cânta
De taina-nchisă-n ea -
Cântarea cea mai sfântă
Acesta-i Golgota.


O inimă zdrobită
De plâns nestăvilit
Ajunge fericită
Când harul i-a găsit;
Acolo-i mântuirea
Slăvită ce-i lipsea -
Deplina fericire
Aceasta-i Golgota.


În faţa mării moarte
E limpede izvor
Ce-n veci de veci împarte
Viaţă tuturor
Ţâşneşte din vecie
Şi-n veci nu va seca -
Izvor de apă vie
Aceasta-i Golgota,


Din adâncimi de rele
Scăparea e în sus,
În orice clipe grele
Nădejdea e Isus.
Sub crucea răstignirii
În jertfa de pe ea
E preţul mântuirii
Aceasta-i Golgota.


Şi harul jertfei sfinte
Tot caut să-l înţeleg
Dar n-a fost încă minte
Să i-l cuprindă-ntreg.
E mai presus de fire
De tot e mai presus -
Şi-nfrânt de-a ei mărire
Mă-nchin şi plâng Isus.
 
Traian Dorz