† Duminica a V-a din Postul Mare (A) – Promisiunea care învinge moartea (omilie)

Învierea lui Lazăr - de Jean Baptiste Jouvenet

Evanghelia - In 11,1-45 (forma scurtă: In 11,3-7.17.20-27.33-45): ³ În acel timp, surorile au trimis vorbă la Isus: "Doamne, iată, acela pe care îl iubeşti este bolnav". ⁴ Dar Isus, auzind aceasta, a zis: "Boala aceasta nu aduce moartea; ea este spre slava lui Dumnezeu, pentru ca prin ea să fie preamărit Fiul lui Dumnezeu". ⁵ Isus îi iubea pe Marta, pe sora ei Maria şi pe Lazăr. ⁶ Totuşi, după ce a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era; ⁷ apoi a zis ucenicilor: "Să mergem iarăşi în Iudeea". ¹⁷ Când a ajuns Isus l-a găsit pe Lazăr de patru zile în mormânt. ²⁰ Când a auzit Marta că vine Isus, i-a ieşit în întâmpinare, în timp ce Maria a rămas în casă. ²¹ Marta i-a zis lui Isus: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. ²² Dar ştiu că şi acum Dumnezeu îţi va da tot ce îi vei cere". ²³ Isus i-a răspuns: "Fratele tău va învia". ²⁴ I-a spus Marta: "Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de apoi". ²⁵ Isus i-a zis: "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?" ²⁷ Ea a răspuns: "Da, Doamne, eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care ai venit în lume". ^33b Isus a fost profund mişcat şi a întrebat: "Unde l-aţi pus?" I-au răspuns: "Doamne, vino şi vezi!" ³⁵ Şi lui Isus i-au dat lacrimile. ³⁶ Atunci iudeii au spus: "Iată cât de mult îl iubea!" ³⁷ Dar unul dintre ei a zis: "El care a deschis ochii orbului din naştere nu putea face ca Lazăr să nu moară?" ³⁸ Din nou fiind adânc mişcat, Isus a mers la mormânt. Mormântul era o grotă, la intrarea căreia era aşezată o piatră. ³⁹ Isus le-a zis: "Daţi piatra la o parte!" Marta, sora răposatului, i-a zis: "Doamne, miroase deja, căci e mort de patru zile". ⁴⁰ Isus i-a zis: "Nu ţi-am spus, că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?" ⁴¹ Au dat deci piatra la o parte. Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. ⁴² Eu ştiam că tu mă asculţi întotdeauna, dar vorbesc astfel pentru poporul care stă împrejur ca să creadă că tu m-ai trimis". După ce a spus aceste cuvinte, a strigat cu glas puternic: "Lazăre, vino afară!" ⁴⁴ Şi a ieşit mortul cu mâinile şi picioarele înfăşurate şi cu faţa acoperită cu un ştergar. Isus le-a zis: "Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!" ⁴⁵ Văzând cele săvârşite de Isus, mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria, au crezut în el.  

 

Omilie

 

Lunga povestire a învierii lui Lazăr este scrisă fără îndoială cu multă artă. Multe aspecte s-ar putea sublinia. Consider însă că punctul de răscruce este suprapunerea a două momente: Lazăr părăsit în moarte şi Isus părăsit pe cruce.

 

Povestirea începe cu o chemare din partea surorilor: „Doamne, cel pe care îl iubeşti este bolnav”. Dar pentru a primi această chemare, Isus trebuie să se reîntoarcă în Iudea punând în pericol viaţa sa. Aceasta este coincidenţa de care se foloseşte Ioan ca să suprapună cele două momente. Amândouă sunt pentru om un scandal. Isus îl iubeşte pe Lazăr (aceasta se subliniază în repetate rânduri) şi totuşi îl lasă să moară: de ce? Fiecare înţelege că este vorba despre misterul existenţei omului: o promisiune de viaţă care apoi pare înşelată, o promisiune a lui Dumnezeu care apoi pare să se contrazică. Un mister neliniştitor, care nu trebuie atenuat în nici un mod. Şi Isus a plâns în faţa morţii prietenului, aşa cum a s-a simţit pierdut în faţa crucii iminente. Moartea, ca şi crucea, continuă să rămână ceva de neînţeles: eşti în faţa lui Dumnezeu care spune că te iubeşte şi totuşi pare că te părăseşte. Isus pânge, demonstrând în felul acesta că-l iubeşte profund pe Lazăr. Dar iată întrebarea: „acesta care a deschis ochii orbului nu putea face ca să nu moară?” Este întrebarea celor prezenţi şi este şi întrebarea noastră.

 

Dar aceeaşi cerere, aș îndrăzni să spun amplificată, i se propune şi pe cruce lui Isus. Dacă Isus este Fiul lui Dumnezeu, iubit de Dumnezeu, de ce este părăsit pe cruce? Dacă Dumnezeu este cu el, nu ar trebui să se întâmple ceva diferit?

 

Şi astfel misterul existenţei omului, iubit de Dumnezeu şi totuşi lăsat pradă morţii, se oglindeşte şi se măreşte în misterul crucii lui Isus. Dar şi se rezolvă. Pentru că există un punct de vedere şi un alt punct de vedere, şi despre cruce şi despre existenţa omului sunt posibile două lecturi. Există o privire lipsită de credinţă a omului care se opreşte la scandal şi vede în moartea omului ca şi în crucea lui Cristos semnul falimentului. Şi există privirea celui care se deschide credinţei şi depăşeşte scandalul, şi vede că în crucea lui Isus străluceşte învierea, ca şi în moartea omului. Acesta este pentru creştini punctul important: dacă vrem să găsim în istorie şi în viaţă un sens, trebuie să ştim să vedem în crucea lui Cristos gloria lui Dumnezeu. Nu este posibil altfel. Cu această referinţă la misterul existenţei omului – care se oglindeşte în misterul Crucii lui Cristos, se amplifică şi se rezolvă – putem să încheiem şi lectura noastră. Ioan a ştiut să transforme episodul cu Lazăr într-un discurs teologic înalt, şi tocmai de aceea şi existenţial, adresat fiecărui om care are curajul de a-şi pune întrebări asupra existenţei. 

 

(Don Bruno Maggioni [13.03.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3937).

Sfântul Isidor, episcop și învățător al Bisericii

 

Sfântul Isidor, episcop de Sevilia, este unul dintre cei mai mari Părinţi latini, care a reuşit să adune într-un singur corp de cunoştinţe tot ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii au transmis secolelor viitoare în domeniul credinţei şi al culturii. El a scris o carte foarte citită în întreg Evul Mediu, Cartea despre originile lucrurilor, un fel de „enciclopedie" în care a adunat, cu zel, dar uneori fără spirit critic, principalele descoperiri şi cunoştinţe ale ştiinţei de până atunci. Deşi a lucrat enorm de mult pentru răspândirea cuceririlor ştiinţifice, el a rămas, în primul rând, un episcop zelos, preocupat de formarea şi maturizarea culturală şi morală a clerului Bisericii din Spania.

 

 

În acest scop, a întemeiat un colegiu bisericesc, prototip al viitoarelor seminarii, dăruind o mare parte din timpul şi energiile sale instruirii candidaţilor la preoţie.

 

 

Isidor s-a născut în jurul anului 560, în oraşul Cartagina (Cartagina Spaniei), unde tatăl său a fost înalt funcţionar imperial, într-o casă în care sfinţenia era parcă o însuşire de familie. Trei fraţi au devenit episcopi şi sfinţi ai Bisericii: Leandru, Fulgenţiu şi Isidor; o soră, Florentina, a ajuns călugăriţă, fiind ridicată şi ea la cinstea altarelor. Leandru, fratele mai mare, a fost tutorele şi învăţătorul lui Isidor, rămas orfan din fragedă copilărie.

 

 

Viitorul „Învăţător al Bisericii", autor al unui foarte mare număr de cărţi, în care vorbeşte despre probleme din toate domeniile cunoaşterii umane, de la agronomie la medicină, de la teologie la economie casnică, la început a fost un student nepăsător şi foarte puţin dispus să se aplece asupra cărţilor. Într-o zi, s-a apropiat de o fântână ca să-şi astâmpere setea şi privirea i-a fost reţinută de şanţurile adânci săpate în piatra dură de funia moale cu care se trăgea ciutura cu apă. A înţeles atunci că perseverenţa şi voinţa omului pot învinge cele mai grele piedici în viaţă.

 

 

S-a întors cu o reînnoită dragoste de muncă la cărţile sale, şi atât de mult a progresat în învăţătură, încât şi-a meritat renumele de cel mai învăţat om al timpului său. Intră în rândul clericilor din Sevilia şi preia, în urma morţii fratelui său, scaunul episcopal al acestei importante dieceze. Ca şi fratele său, va fi episcopul cel mai popular şi cu cea mai mare autoritate în epoca sa; pentru acest motiv, a fost ales să prezideze al patrulea Conciliu din Toledo (633), conciliu de o deosebită însemnătate pentru Biserica din Spania. Citirea continuă a scrierilor Sfântului Augustin şi ale Sfântului Grigore cel Mare l-a ajutat să devină, alături de Boetius şi de Cassiador, primul sistematizator şi organizator al culturii creştine.

 

 

O legendă ne spune că, pe când Isidor era abia de o lună, un roi de albine s-a apropiat de leagănul său şi au depus pe buzele lui un râuleţ de miere, ca o prevestire a învăţăturilor substanţiale şi dulci care într-o zi aveau să fie rostite de buzele nevinovatului copil de atunci.

 

 

Ştiinţa lui adâncă şi vastă, întotdeauna însoţită de o umilinţă sinceră şi o dragoste atotcuprinzătoare, i-a meritat titlul de „doctor egregius" - „învăţător strălucit" - şi aureola de sfânt.

 

 

Prenumele Isidor face parte dintre numele vechi greceşti preluate de către creştini, chiar atunci când înţelesul lor era legat de mitologie. Isidor este cuvântul compus din numele Isis, zeiţă a naturii şi a fertilităţii la egipteni, şi doron = dar; împreună înseamnă dar al zeiţei Isis. Credinţa creştină nu a eliminat astfel de nume, deoarece valoarea unei vieţi este dată de faptele omului, nu de numele pe care îl poartă. Martirologiul Roman are înscrişi un număr de zece sfinţi care au purtat numele de Isidor. Există şi o formă feminină, Isidora, cu prescurtarea Dora. Sfântul Isidor, episcopul de Sevila, ne avertizează prin istoria vieţii sale că numai munca perseverentă ne ajută să cunoaştem adevărata rodnicie atât pe tărâmul cunoaşterii, cât şi al credinţei.

 

 

(Sursa: http://www.arcb.ro/index.php?option=com_eventlist&view=details&id=1197:sf-isidor-ep-inv&Itemid=197).

Şi pentru Iuda ar fi putut fi iertare dacă ar fi făcut pocăinţă

Iuda (1885) - de Ilya Repin

"Înainte de toate, dă-mi să fiu capabil să împărtăşesc cu participare intimă durerea păcătoşilor. De fapt, aceasta este virtutea cea mai înaltă. Mai mult, ori de câte ori e vorba de unul care a căzut, dă-mi să simt compasiune şi să nu-l dojenesc cu aroganţă, ci să gem şi să plâng, aşa încât, în timp ce plâng în privinţa lui, eu să plâng în privinţa mea". Datorăm această expresie deosebit de nobilă sensibilităţii vii de păstor a lui Ambrozie, episcop de Milano, în ultima parte a secolului al IV-lea. În pagina din tratatul său Pocăinţa, de la care pornim (II, 8, 73), el comentează episodul învierii lui Lazăr; şi etapele acelui eveniment, cu acţiunile şi glasurile celor prezenţi, devin o urmă pentru a descrie atitudinea lui Cristos care se apropie de cel păcătos, îl eliberează şi-l iartă.

 

Nu e vorba - notează autorul nostru - de o chestiune privată. Sunt implicaţi şi vecinii, prietenii, surorile; este implicată Biserica. "Cristos va veni la mormântul tău şi dacă-i va vedea plângând pentru tine pe Marta, pe Maria, va fi plin de compasiune; când va vedea că foarte mulţi plâng pentru moartea ta, va întreba: «Unde l-aţi pus?» (In 11,34)" (II, 7, 54). Lumea răspunde: "Vino şi vezi" (ivi). Sunt cuvinte pline de semnificaţie, deoarece conţin o dorinţă mult mai profundă: "Să vină iertarea păcatelor, să vină viaţa pentru cei răposaţi, învierea pentru cei morţi, să vină şi în acest păcătos împărăţia ta" (II, 7, 55).

Comorile tradiţiei orientale, bogăţie pentru Postul Mare (interviu)

Isus în rugăciune

Cardinalul Tomás Spidlik, privind la comorile tradiţiei orientale, prezintă într-un interviu esenţialul Postului Mare, cu alte cuvinte indică un itinerar spiritual de convertire pe urmele sfinţilor părinţi.

 

Un sfat practic pentru exerciţiile de Postul Mare de la unul din cei mai mari cunoscători ai spiritualităţii Orientului creştin? A permite şi vreun element umoristic, "aproape prin contrabandă, util nu atât pentru a rămâne treji, ci tocmai pentru a trăi o pocăinţă creştină sinceră". Este atitudinea sugerată de cardinalul Tomás Spidlik care spune: "Am folosit eu însumi acest stil, cu câteva referinţe umoristice, predicând în anul 1995 exerciţiile spirituale de Postul Mare lui Ioan Paul al II-lea şi el a observat asta făcându-i plăcere". Iezuit morav, având 89 de ani, card. Spidlik continuă să fie punct de referinţă în est ca şi în vest. Din anul 1991 trăieşte şi lucrează la Centrul Aletti, la un pas de biserica "Santa Maria Maggiore", unde se studiază tradiţia Orientului creştin în relaţia sa cu lumea contemporană.

 

• Ce diferenţă există în acest domeniu între cei doi plămâni ai Bisericii Universale?

 

O caracteristică a acestei diversităţi se recunoaşte deja în termenii cu care indicăm progresul spiritual. În Occident se foloseşte cuvântul convertire. Este acelaşi din grecescul metŕnoia? Să vedem. Convertire este traducerea literară a termenului biblic care indică o schimbare a drumului. O persoană a descoperit că acţiunea şi gândirea sa merge spre un scop greşit. Deci trebuie să schimbe, să se întoarcă înapoi. Traducând acest limbaj metaforic în termeni morali, rezultă vestitul avertisment: ingredere totus, mane solus, ex alius! Se povestesc exemple edificatoare ale unor sfinţi care au ieşit radical schimbaţi din exerciţii făcute cu suflet generos. Dar tocmai acest concept trezeşte îndoieli în persoanele ecleziastice care fac exerciţii spirituale în fiecare an: de câte ori trebuie să-mi schimb viaţa şi deciziile mele interioare? Dacă se face cu sinceritate, este suficient o dată pentru totdeauna. Acestora care fac obiecţii de conştiinţă li se răspunde: nu se face în fiecare an o convertire totală, ci o anumită miniconvertire, cu privire la un punct special.

Gândul zilei [har]

Cristos biciuit - de Giovanni Domenico Tiepolo

Iruperea harului în viaţa omului este o cale cu totul aparte. Însă, mai există o altă cale, obişnuită. Dumnezeu are nevoie de un „instrument” pentru a dărui harul său. Iar abatele Donissan, de exemplu, este acest intrument:

 

„În ochii noştri problema stă într-un alt mod. Delincventă sau nu, acea copilă a fost sau nu obiectul unui har excepţional? Şi dumneavoastră, abate, aţi fost instrumentul acestui har? Înţelegeţi-mă... Înţelegeţi-mă! În fiecare moment poate fi inspirat cuvântul necesar, singurul de neînlocuit pentru acea intervenţie infailibilă. Şi atunci, asistăm la adevărate învieri ale conştiinţei. Un cuvânt, o privire, o strângere a mâinii, şi vedem căzând dintr-o dată aroganţe care păreau invincibile” (Bernanos G., Sous le soleil de Satan, 223).

 

„Pironit pe gratia sonoră a confesionalului, cu şalele apăsate dureros pe scaunul pe care nu îndrăznea să se aşeze, cu gura deschisă ca să respire aerul slâios, plin cu totul de sudoare, nu simte decât acel murmur indistinct, glasul fiilor săi în genunchi, în umilinţă” (Sous le soleil de Satan, 276), el este „omul Crucii prezente nu pentru a învinge, dar pentru a fi martor până la moarte” (Sous le soleil de Satan, 276) a harului Răscumpărătorului. Pare că Bernanos insistă mult pe o mărturie care nu se epuizează în cuvinte, dar care se plasează pe linia „memorialului” şi a „semnului eficace”. Astfel, Donissan apare ca instrument, martor şi rugăciune arzătoare: „Pater, dimitte illis, non enim sciunt quid facient!” [„Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac!”] (Sous le soleil de Satan, 276). Cu alte cuvinte: este sfinţenia – o altă cale pe care intră harul în lume. (pr. Isidor Chinez).

La umbra crucii tale

 

 

Paula Seling - solistă

La umbra crucii tale

 

La umbra crucii tale

Eu Doamne, vreau să vin,

Să-mi plâng mereu trecutul

Şi ție să mă închin.

 

La umbra crucii tale

Eu Doamne, vreau să fiu,

Să plâng, să cânt cu jale

Din moarte să înviu.

 

La umbra crucii tale

Eu vreau sa îngenunchez,

Căci numai tu, Stăpâne,

Din greu mă liberezi.

 

La umbra crucii tale

E pacea şi odihna,

Nadejdea, mângăierea,

Dreptatea şi lumina.

 

La umbra crucii tale

Eu vreau să chem mereu

Pe cei ce în viaţă

Nu-l au pe Dumnezeu.

 

Dacă aş putea să zbor

Mai sus de astă vale

Aş spune tuturora

De jertfa crucii tale.