XIII (B): Talita kum!

Fragmentul evanghelic din această duminică este format din scene care se desfăşoară într-o succesiune rapidă, în locuri diferite. Este mai întâi scena de pe malul lacului. Isus este înconjurat de multă lume, când un om se aruncă la picioarele sale şi îi adresează o rugăciune: „Fiica mea este în ultimele clipe; vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Isus lasă la jumătate discursul său şi se îndreaptă spre casa acelui om.

A doua scenă are loc de-a lungul drumului. O femeie care suferea de hemoragie se apropie în ascuns de Isus ca să-i atingă mantia, şi se trezeşte vindecată. În timp ce Isus vorbea cu ea, de acasă de la Iair au venit oameni să-i spună: „Fiica ta a murit. De ce-l mai deranjezi pe Învăţător?” Isus care a auzit toate îi spune şefului sinagogii: „Nu te teme, continuă doar să ai credinţă!”

Şi iată-ne la scena crucială, în casa lui Iair. Mare gălăgie, lume care plânge şi boceşte, aşa cum se întâmplă în faţa decesului care abia a avut loc al unui adolescent. „Intrând, le-a spus: de ce faceţi atâta gălăgie şi plângeţi? Copila nu este moartă, dar doarme. Aşadar, alungându-i pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl şi pe mama fetei şi pe cei care erau cu el, a intrat acolo unde era copila. A luat-o de mână pe fată, zicându-i: talita kum, care înseamnă: „Copilă, scoală-te!” Imediat fata s-a ridicat şi a început să umble; avea 12 ani. Isus le-a recomandat cu insistenţă ca nimeni să nu afle şi le-a poruncit să-i dea de mâncare.

Neciopliţi "viatores" pentru Petru şi Paul

În opinia curentă, alimentată din belşug de acţiunea unui turism religios-cultural rău înţeles, cultul sfinţilor Petru şi Paul este destul de mult legat de cele două situri "istorice" care, cele dintâi, au primit comemorarea lor funerară: cele două locuri de înmormântare în Vatican şi pe via Ostiense, rămase aproape ascunse timp de trei secole şi apoi, în primii treizeci de ani ai secolului al IV-lea, "semnalate" şi făcute vizibile de iniţiativa generoasă a lui Constantin prin construirea a două bazilici monumentale, care au îndeplinit dubla funcţie de comemorare şi de morminte.

 

Însă, în raport cu un obicei răspândit şi participat, istoria devoţiunii martirilor de la 29 iunie, îşi are fără îndoială punctul său de referinţă cel mai relevant, în termeni de importanţă documentară şi definire cronologică, în complexul de la memoria apostolorum pe via Appia: o simplă şi aproape neluată în seamă curte cu porticuri în trei laturi (triclia), care, din anii 250-260 şi până la circa primele două decenii ale secolului al IV-lea (adică până la construirea bazilicii constantiniene care a fost suprapusă), a fost frecventată de multe mii de vizitatori chemaţi acolo de o tradiţie care în acel loc fixase un loc de comemorare a celor doi apostoli.

Sfinţii Petru şi Paul - aceeaşi iubire şi mărturie!

Petru şi Paul. Cuvântul „Biserică” nu apare decât de două ori în Evanghelii… De două ori în aceeaşi Evanghelie, cea după Matei. Şi acest lucru se întâmplă în pasajul pe care l-am ascultat astăzi, Isus vorbind despre „Biserica mea”. Mai mult decât atât, experţii pun sub semnul întrebării autenticitatea acestor cuvinte. Ei susţin că Isus nu a avut iniţiativa de a înfiinţa vreo Biserică, deoarece predica sa a fost axată asupra iminentei veniri a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, Biserica lui Isus Cristos, adică toţi cei care cred în Dumnezeu, Tatăl lui Isus Cristos, există şi astăzi, sfidând mulţimea secolelor scurse de la începuturile ei. Şi absolut nimeni nu poate contesta faptul că, printre primii care au fost aleşi de către Cristos, au fost cei doi pe care îi celebrăm astăzi: Petru şi Paul. Doi bărbaţi foarte diferiţi, dar pe care tradiţia Bisericii i-a asociat într-o veneraţie comună. Deci, astăzi ne amintim de Petru şi Paul ca fiind primii, dar nu singurii, evident, care şi-au consacrat întreaga lor viaţă predicării Evangheliei lui Isus. 

Gândul zilei

„Milostivirea lui Dumnezeu vine în ajutorul omului

în timp ce i se impun preceptele legii sale.

Dumnezeu iartă,

 ceea ce nu făcea Dumnezeul Republicii platonice.

Şi nu a însărcinat cetatea pământească de a forţa oamenii

 să fie buni, şi în mod ireproşabil oameni;

el a însărcinat harul său, în propria sa împărăţie,

care este universală şi mai presus de toate cetăţile pământeşti,

să lucreze în intimul lor pentru a-i face fiii săi

şi pentru a-i face buni

 în exerciţiul însuşi al libertăţii lor celei mai intime,

prin iubirea de caritate care dă viaţă actelor lor

şi care este forma vituţilor lor,

şi care compensează şi slăbiciunile lor” 

(J. Maritain, La philosophie morale: examen historique et critique des grans systèms, Gallimard, Paris 1960, trad. Italiană La filosofia morale. Esame storico e critico dei grandi sistemi, Morcelliana, Brescia 1971, 107, trad. pr. Isidor Chinez).

Omul între pacat şi har

http://isichi.wordpress.com/2012/06/25/omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos-prezentat-de-pr-dr-isidor-chinez/

Omul între păcat şi har  în scrierile  lui Georges Bernanos – îi în Microsoft PowerPoint

Marturii despre Sf. Anton de Padova

Gândul zilei

„Este adevărat că există un scandal al Evangheliei.

Adevărul Evangheliei este scandalos.

El l-a pus pe însuşi Cristos pe cruce.

Noi nu putem să sperăm în mod rezonabil

că nouă ni se cuvine crucea Legiunii de onoare”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1317).

„Pasiunea adevărului trebuie să plătească cu pasiunea libertăţii”

(G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1320).

24 iunie – Naşterea Sf. Ioan Botezătorul

Ioan, numit „Botezătorul", este fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, amândoi din neamul preoţesc al poporului ales. Ştim din cuvintele îngerului Gabriel că Ioan (al cărui nume înseamnă „Dumnezeu se îndură, este milostiv") este un dar al rugăciunilor părinţilor săi înaintaţi în vârstă. Prevestit deja de Sfânta Scriptură drept precursor al lui Mesia, Ioan întruchipează caracterul energic al lui Ilie. Misiunea sa este asemenea, „în duh şi în tărie", ca misiunea profetului Ilie, fiind trimis să pregătească „un popor desăvârşit" pentru venirea lui Mesia. Chiar înainte de a se naşte, remarcă prezenţa lui Isus „tresărind de bucurie" în sânul mamei, cu prilejul vizitei Mariei la vara sa, Elisabeta. Trimis de Dumnezeu „să facă drepte căile Domnului", este santificat de harul divin mai înainte ca ochii săi să se fi deschis la lumina soarelui. Elisabeta, „plină de Duh Sfânt", îi spune Mariei: „Iată, abia a ajuns glasul tău la urechile mele şi copilul a tresărit de bucurie în sânul meu".